Adam Puslojič, unul din protagoniștii cărții „Belgradul în cinci prieteni” (alături de Srba Ignjatievici, Petre Stoica, Anghel Dumbrăveanu și Mircea Tomuș) a rămas, iată, și la 38 de ani de la trecerea în Eternitate a autorului „Necuvintelor”, cel mai devotat scriitor din Banatul sârbesc, proiectându-l pe Nichita într-o amintire fabuloasă despre care niciodată nu pregetă a depăna amintiri, în inimitabilul farmec exhortativ al evocării perpetue. „Adam, sârbul, e singurul care mă poate traduce pe inima minunatului popor sârb!”, scrisese într-un „Ordin prietenesc” datat «1972-1982, 83…» autorul „Operelor imperfecte”. „A murit Enkidu, prietenul meu, cu care am ucis lei în trecătorile munților!”, vrea să zică Adam, cu evidentă aluzie la celebrul cuplu epopeic sumerian din poemul nichitian.
Ca martor al multor întâlniri și mărturisiri, constat că poetul din Kobișnița Timocului (Serbia de Răsărit), fruntaș al „clocotrismului” de frondă iugoslavă,duce mai departe, cu neclintită devoțiune, amintirea prietenului drag din anii de glorie, încununat cu lauri în catedrala de la Struga, în 1982, în Macedonia iugoslavă. Pare că între cei doi s-a cimentat o relație de adânc duh poeticesc, o secretă și mirabilă osmoză de cuget și faptă.
Dar, dincolo de atitudinile declarative, poetul sârbo-valah, al celor „două Patrii”, a trecut la înfăptuiri de-a dreptul memorabile și de 
pionierat. În 2013 a editat un masiv volum cartonat intitulat „Jedino moj zivot / umreti za mene N. jednom” – „Cu viața mea însumi, împotriva morții mele”, de 352 de pagini, care cuprinde traduceri în limba sârbă a unor poezii și eseuri, precum și evocări semnate de Srba Ignjiatovič, Artur Lundkvist, Adam Puslojič, Desanka Maksimovič, ba chiar poeme închinate aceluiași unic Nichita decunoscuții Ranko Risojevič, Zdravko Krstanovič, Tomaz Salamun, Predrag Bogdanovič Ci, Dragan Grbič, Srba Ignjatovič, Joan Flora, Alexandar Sekulič, Mirčia Dumitreskua…
Volumul (care cuprinde vol.„11 Elegii” în totalitate, plus o substanțială selecție de poezii, „Ugriz/Mușcătura”,din toate celelalte) se deschide cu evocarea „Nichita Stănescu sau poetica polivalentă”, semnat de Adam Puslojič, un sincer și devotat omagiu adus „celui mai mare poet român de azi”. Într-o secțiune finală, Poetica magna („Umreti za menejednom – cu viața mea împotriva morții”), aceiași Adam Puslojič și Srba Ignjatovici glosează, învăluiți de evocări omagiale, pe marginea „fenomenului” poetic întruchipat de Nichita.
În același context sunt reproduse două texte semnate de Eugen Simion („Nichita Stănescu postmodernistul” și „Nichita Stănescu – poet de o complexitate genială”), în care criticul academic și prietenul de o viață face puțină ordine în ceea ce privește atât locul poetului în cadrul generației sale (șaizeciste) cât și modul prin care „poetica nichitastănesciană”, ca reformulare a gândirii și poeziei, a marcat definitiv destinul poeziei române în deceniile ce au urmat sfertului de secol de afirmare și recunoaștere antumă. Textul preia profilul și caracterizarea făcute poetului în studiul monografic „Nichita Stănescu. Poezia poeziei. Criza de identitate. Un poet al transparenței” din volumul „Scriitori români de azi” (I, 1978 ), destul de edificator în portretizarea omului și definirea specificității poeziei sale.
Sunt de remarcat, pe lângă o iconografie inedită (fotografii, portrete artistice, manuscrise olografe, înscrisuri) și publicarea unor poeme inedite (să amintim și „excepționala donație” făcută Academiei Române de Adam Puslojiç, constituită din „poemele pe care vi le-a dăruit de-a lungul anilor marele poet Nichita Stănescu”, conform adresei, reprodusă la pag. 174, semnată de regretatul director general, istoricul literar și cercetătorul universitar acad. Dan Horia Mazilu).
Ideea de a-l traduce și edita pe Nichita Stănescu într-o editură belgrădeană (Filip Visnjic, 2013) se conjugă, totodată, cu o promovare a propriei imagini, Adam Puslojiç manifestând dintotdeauna o empatie așa-zis „siameză”, de recunoscut de departe. Păcat că volumul nu este realizat bilingv, el adresându-se numai cunoscătorilor de limba sârbă, cei mai îndreptățiți să judece și modul în care Adam Puslojič îl echivalează pe inimitabilul Nichita în limba lui Vasko Popa și Miloș Crnjanski.
Spiritul „clocotrist” al sârbo-valahului (cum își zice) Adam nu se dezminte nici de data asta, omagiul adus marelui Nichita mergând mână în mână cu „cinstirea” propriului destin poetic,și, desigur, a patriei sale.
Activitatea de traducător a lui Adam Puslojič va continua, de astă dată sub egida Institutului Cultural Român. Astfel, în 2016, apare în editura „Filip Visnjic” din Belgrad volumul POEME ȘI PSALMI, o selecție din poezia lui Tudor Arghezi, cu text bilingv româno-sârb. Cartea este prefațatăde binecunoscuta poezie argheziană „Ex libris”, continuă cu „Flori de mucegai” (pp. 10-33), apoi cu o selecție intitulată „Psalmi și poeme”(pp.35-69) și „Alfabetul” (pp. 71-91), cea din urmă piesă argheziană tradusă fiind datată «12 iulie 1967»: „Mă chemi din depărtare și te-ascult/ n-am să te fac, pierduto, să să aștepți prea mult.” (pp. 90/91). Ultima secțiune, „La fântâna lui Arghezi”, aparține desigur laureatului Adam Puslojič, prezență de mare prestigiu la edițiile Festivalului Internațional „Tudor Arghezi” de la Tg.-Jiu, îndeosebi la cele din 2016 și 2018, prilej cu care ne-a adus cărțile sale cu traduceri din mari poeți români. Volumul înmănunchează, în secțiunea finală, o biografie „Tudor Arghezi (1880-1967)”, pp. 130-135, însoțită de tableta lui Nichita Stănescu, „Etalonul de aur”, din care reproducem primul și ultimul aliniat:
„Rar fenomen de echilibru între viziune și expresie, poetica lui Tudor Arghezi este un etalon național al valorilor poetice, așa cum poezia marelui Mihai Eminescu este perpetuul etalon pentru tot ce este și va fi nou vreodată în poezia românească (…) El este etalonul aur, perpetuul etalon aur, el este metrul de platină, el este secunda măsurată de ceasurile cu cuarț./ Pe aici se trece, aici se dă examenul, de aici se pleacă mai departe.” (p. 110)
La rândul lui, Srba Ignjatovič, în eseul „Roade din coroana pomului lui Arghezi” (pp. 112-115),socotește pe autorul „Florilor de mucegai” drept „un poet proaspăt și îndrăzneț, care ar vrea să muște din limbajul său (…). Este vorba despre acea lecție de estetică poetică (la care făcea trimitere și Nichita Stănescu), demonstrată magistral și în bucățica de viață de zi cu zi a închisorii (…) Acolo unde răsar florile de mucegai…” În concluzie, crede Srba Ignjatovič, Arghezi este „un clasic mai îndrăzneț și mai tânăr decât mulți dintre liricii de astăzi”.
Următorul eseu, „Pătratul magic”, este semnat de criticul Mircea Tomuș, care lansează ideea că începând cu 1910 și, apoi, mai
hotărât, din 1920, „poezia română făcea pași de uriașă însemnătate: Tudor Arghezi, George Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu”, depășind „limitele eminescianismului”: „Tudor Arghezi, cel dintâi numit «Eminescu al secolului al XX-lea», descinde, în egală măsură, din prețiozitatea și tehnica poetică, minuțioasă, comparabilă cu orfevreria, ale lui Macedonski”, anexând universului poetic, pentru prima dată în literatura noastră, „spațiul urâtului, al microcosmosului (universul «boabei și al fărâmei»), al celulei familiale văzute într-o simplitate edenică”. „Frumusețea poeziei lui Arghezi – scrie criticul Mircea Tomuș –este o calitate care îl domină și lasă în nedumerire pe însuși autorul ei, asociindu-și substanța ideatică bogată a acestei poezii, ea trăiește o viață în sine, orgolioasă și nepătrunsă, ca unul din cele mai fecunde neînțelesuri ale poeziei române.”
Alt mare poet din „pătratul magic” al poeziei românești moderne este GEORGE BACOVIA – cel care «din plumb făcut-au aur», conform dedicației macedonskiene -, tălmăcit și el în limba sârbă de același Adam Puslojič, iubitor al poeziei române moderne și postmoderne (Nichita Stănescu, Marin Sorescu). Apărut sub egida Institutului Cultural Român, volumul LACUSTRĂ/SOJENIȚA este o selecție din poezia lui George Bacovia (Ed. Filip Visnjic, Belgrad, 2016, 174 p.), deschizându-se cu „Plumb” (1916) și continuând cu poeme din „Scântei galbene” (1926), „Cu voi” (1930), „Comedii în fond” (1936), „Stanțe burgheze”(1946). În final, sub titlurile „Rar” și „Versete”, regăsim alte poeme bacoviene mai vechi (din volumele antologate) sau mai noi, precum „Monosilab de toamnă” , „Rar”, „Cogito”, „Verset slav”, „Egipet”…
Un eseu despre «Carta bacoviană» (numai în sârbește) aparținând traducătorului și un Curriculum Bacovianum, pe ani de viață, încheie lucrarea, deschisă, de fapt, cu o tabletă de Geo Bogza, scrisă la 3 mai 1979, urmată de prezentarea „Bacovia” aparținând aceluiași Nichita Stănescu, din care reținem câteva aprecieri ale acestui monocord (Lovinescu) „poet de geniu” și „poet al infernului”, balansând între „paradis și infern, între viziunea terifiantă, infernală și cea suav-angelică”:
„Dintre poeții a căror tensiune de comunicare a atins pragul extrem al suportabilității emotive, în ordinea poeziei românești, Bacovia este primul.”(pp. 11-14).
O mairecentă traducere din poezia noastră, realizată de poetul Adam Puslojic, este selecția din „MIHAI EMINESCU, Patria
vieții/ Lirscapoezija” (Filip Visnjic, Beograd, 2017, 326 p.), – titlu inspirat de poezia eminesciană „Patria vieții e numai prezentul”, pp. 20-21 – completată cu „Pagini din jurnalul unei traduceri”, „Eminescu – Interpretări” și, desigur, cu poezii ale traducătorului („Muritori, ce-i cu voi?”, pp. 251- 268), dar și cu un „Dialog cu M.E.” (unde găsim texte din Radomir Andrič, Miliurko Vukadinovič, Nichita Stănescu și Adam Puslojič). Nu sunt uitați puținii traducători în limba sârbă(Slavko Vesnič, Vasco Popa , Radu Flora și Ioan Flora). La secțiunea finală, „Ducumente/ Documenta”, sunt consemnate edițiile bilingve realizate de Ileana Ursu și Milan Nenadic (Ed. „Libertatea”, 2000), Ioan Flora și Octavia Nedelcu (Ed. „Elion”, București, 2000), Ceaslav Radukanovic – Oratorium „Rugăciunea unui dac” (2005). Un tabel cu „Repere cronologice”, realizat de Elena Docsănescu, încheie lucrarea menită a-l face mai cunoscut în Serbia pe autorul „Luceafărului”, atât de bine echivalat.
Elogiul lui Eminescu este asumat de Adam Puslojič în plenitudinea de cristal a ipostazei apogeice, autorul „Odei în metru antic” fiind înțeles ca spirit tutelar al poeziei române, fără de care nu ar fi fost posibilă apariția „magicului pătrat” interbelic:
„Eminescu este o inimă comună a limbii române care unește,/ prin palpitația sonoră, luminoasă…/ trecutul și viitorul poeziei. / Unește și exprimă. Numai poetul./ De unu – singur! – poezia populară și versul încă nenăscut,/ inocența începutului cu divinitatea necunoscutului./ Eminescu trăiește limba română din interior,/ El este veșnicia clipei, o secundă milenară, viață a altora./ Mereu nou și necunoscut./ El a scris odată PATRIA VIEȚII./ Și acum se odihnește, ascuns adânc în noi.// Numai poetul… / A. P. ” („Numai poetul…”, pp. 8-9).
Un succint cuvânt de final, semnat de traducător, intitulat „În fine Eminescu:Luceafărul, Oda și Rugăciunea”, ne descifrează tâlcul traducerii lui Adam:„Clar este din prima vedere: linia esențială a elecției mele din lirica lui Eminescu este formată din trei noțiuni și titluri – Luceafărul, Oda și Molidva (Rugă)”…
Iar titlul volumului-traducere „Patria vieții” și „Domovinajivota”, în ambele limbi, are ceva… natural, de ritual și de orație. „Nu știu exact: în ce limbă sună mai umil, liniștit și pompos? Dacă avem în vedere faptul că, în timpul vieții lui Eminescu (chiar de trei ori!) numai cu titlul sărac și literalmente Poesii (Poeme), iar de prima dată în anul 1884. Un titlu care nu aparține nici autorului. Iar, acum, actualul nostru titlu va provoca o răsuflare, cel puțin o mulțumire (a cititorului, a descifratorului, a traducătorului) pentru faptul că ÎN FINE AȘA ESTE.
Numai poetul!/ Eminescu – numai poetul.
Martie 2017, Adam PUSLOJIČ”.
Foarte interesant poemul „Eminescu și Stănescu”,semnat de Adam Puslojič, în reproducere olografă, un fervent elogiu a două mari și elevate spirite dincolo de timp, cu motto-ul stănescian: „Tu n-ai murit/ pentru că eu sunt corpul tău/ care vorbește în vorbele tale.”
În 2018, la aceeași editură „Filip Višnjić” din Belgrad, cunoscutul poet sârb Adam Puslojič a publicat volumul bilingv
„Magičnosvitanje / Răsărit magic”, o culegere substanțială din poezia lui Lucian Blaga.Cartea urmează, așadar, traducerilor făcute de același Adam Puslojičdin poezia lui Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Nichita Stănescu, Marin Sorescu ș.a.
După cum se cunoaște, marele prieten al lui Nichita Stănescu, „sârbo-valahul” Adam Puslojič este un adevărat ambasador al culturii române în Serbia, drept care Academia Română l-a primit, după Revoluție, în rândurile sale. Domnia sa este mereu prezent la acțiuni cultural-literare desfășurate în spațiul românesc, de la București și Iași, la Cluj-Napoca, Arad, Timișoara, Drobeta Turnu-Severin, Târgu-Jiu, Craiova ș.a., participând în urmă cu mai mulți ani la Festivalul de Poezie „Lucian Blaga ” de la Sebeș-Alba, dar în câteva rânduri și la Festivalul Internațional „Tudor Arghezi” de la Tg.-Jiu – Tg.-Cărbunești.
*
O notă comună a acestor traduceri din Eminescu, Bacovia, Arghezi, Blaga și Nichita învederează atât spiritul manifest al lui Adam Puslojič de a pătrunde în tainele universurilor poetice respectivecât și atașamentul la aceste valori ale modernității și postmodernității noastre, prin intrarea în rezonanță cu poezia acestora, printr-o comuniune electivă ce-l determină pe bardul sârbo-valah să contribuie în mod exhortativ la alcătuirea edițiilor, cu propriile-i creațiilirice, considerații eseistice, texte și schițe olografe etc.
Fapt este că atât Nichita cât, mai apoi, Arghezi, Bacovia și, în sfârșit, Eminescu fac să vibreze coarda intimă a creativității adamiene, poetul din Cobișnița Timocului apropiindu-se atât de mult de poezia acestora încât traducerile par deopotrivă transpuneri fidele în limba lui Vasko Popa și, desigur, a lui Adam Puslojič… Nu-i lipsesc traducătorului nici ritmurile muzicale, nici aprofundările/aproximările expresivității poetice, așa încât marii noștri clasici pot fi recepționați pe o lungime de undă cât mai exactă, cu aportul lor de specificitate și diferențiere, de limbaj poetic înnoitor, de reverberante recunoașteri în concertul universal de valori.
A traduce capodopere eminesciene ori din lirica lui Arghezi, Bacovia, Blaga, Nichita, nu e lucru ușor, nu e aflare în treabă de diletant, ci meditație îndelungată și migală în plan lexical-expresiv, și, desigur, dincolo de acestea, o mare iubire față de aceste imagini-eponime și deinterfață ale literaturii române.De aceea opera de traducător a poetului academician Adam Puslojič este o MAGISTRALĂ CULTURALĂ TRANSDANUBIANĂ pentru mai buna cunoaștere a literaturii române în spațiul Serbiei contemporane.
Zenovie CÂRLUGEA
Tg.-Jiu