default-logo

TIMIȘOARA – Acolade peste timp

Acolade la… „Acolade…” – pe diagonală

 Lucrarea „TIMIȘOARA – Acolade peste timp” se dorește a fi interesantă de citit și de înțeles de cât mai mulți, conținând un mesaj trimis pe diagonala țării, dar și un omagiu adus eroilor-martiri căzuți în zilele Revoluției române din 1989, un semn de respect și considerație pentru cei care au crezut în idealurile Revoluției pornite de la Timișoara.

Multe dintre poeme au fost create în anii ’90, respectiv chiar în primii ani la început de Mileniu III, când efectele Revoluției erau încă neclare iar mulți dintre noi, cetățenii Timișoarei nu înțelegeam prea multe.

Acest omagiu este manifestat într-un mod aparte, oferind cititorului un șir de creații poetice proprii, inspirate din diferite perioade post-revoluționare, dar și ca un rezultat al frământărilor sufletești provocate autorului de diferendele sociale și politice, despre care atâta lume discută și se pronunță destul de ambiguu.

Scrierea acestei cărți are o mică, dar interesantă, poveste. Am aflat de talentatul poet Marin BEȘCUCĂ prin intermediul site-ului și Revistei „Logos & Agape” (coordonate de distinsa poetă Mariana GURZA), publicații cu un veritabil rol de „burete” de creații și creatori literari, atrăgând într-o perioadă destul de scurtă foarte mulți scriitori valoroși, cu o mare sensibilitate artistică. Am fost plăcut surprins de stilul particular de exprimare, de provocările îndreptate atât către cititorii inițiați dar și înspre cititorul ocazional, pe care-l determină la cugetare și reflexii prin puterea de impresionare a rândurilor încărcate de metafore din poemele sale.

Am început să corespondăm, mai ales pe marginea celor publicate, dar și despre alte teme de actualitate. Așa am aflat de experiențele literare, jurnalistice și de viață avute anterior, mai ales din postura de contemporan în cele două epoci ale societății românești, dar și ca prezență vie, poate prea păsătoare față de existența umană la puntea dintre cele două Milenii. Am discutat și de povestea înregistrărilor interviurilor excepționale luate unor personalități politice și culturale de excepție, în capul listei fiind Seniorul politician țărănist Corneliu Coposu (ultimul interviu în viață) și Ex-președintele țării Emil Constantinescu. În această vară, făcându-i poetului o vizită la Dorohoi, am înțeles mai bine „domeniul DILIMANDJARO”, cântat și descântat în scrierile sale de zi cu zi, de fapt un teren, rămas parcă al nimănui, dar acum marcat de vecinătățile căsuței de domiciliu a poetului, (str. Dumbrava Roșie, 188), având mereu în față ruinele unei foste întreprinderi socialiste și perspectiva unui deal „agricol” cu culturi aleatoare. Devenit atât de familiar cu locul nimănui, în creațiile recente, Marin BEȘCUCĂ s-a autointitulat MONSTRUL de pe DILIMANDJARO, dând o semnificație și mai aparte poemelor semnate astfel, de luptător neînfricat, un adevărat pericol față de dușmanii noștri, dar lăsând vizibilă și ceva din armura lui Don Quijote de la… Dorohoi, Dumbrava Roșie 188.

În urma discuțiilor și corespondențelor purtate am descoperit în poetul-jurnalist Marin BEȘCUCĂ un foarte atent analist a ceea ce a ajuns să însemne pentru români Timișoara, după sloganul „Azi în Timișoara, mâine-n toată țara”. Această preocupare nu s-a dovedit doar de conjunctură, (gen „DILIMANDJARO”…), ci o considerație, poate chiar obsesivă, de lungă durată, cu importanță marcantă pentru propria-i trecere prin timpul ultimilor 30 de ani. L-am observat prețuind un tom de poezii în manuscris compuse cu 15-20 de ani în urmă, chiar pe malul Begăi, fiind cu treburi prin Timișoara. Apreciind stilul complex, cu o fericită combinație între consemnările debordantului jurnalist și pana ingeniosul poet, am oferit susținerea din partea Editurii Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara, a conceperii și apoi editării acestei cărți. Am simțit o  adevărată binecuvântare a lui Dumnezeu să realizăm  împreună o punte de legătură de suflet „intercomunitar”, cuprins foarte bine în interiorul neamului românesc, pe diagonala Dorohoi – Timișoara.

Titlul cărții este inspirat ales, trezind un interes special cititorului divers, mai ales prin asocierea numelui orașului martir TIMIȘOARA, în al XXX-lea an de la Revoluție, cu cuvântul „acolade” definit prin dicționare ca având mai multe sensuri. Astfel, titlul va atrage atenția cititorului în mod diferit, așteptările acestuia putând fi caracteristice și nivelului de pregătire profesională sau pasiunii acestuia. Astfel:

  • un cititor, mai cunoscător al tradițiilor istorice ale popoarelor, cuvântul „acolade” l-ar duce cu gândul la denumirea ceremonialului medieval de învestire a unui cavaler, constând dintr-o îmbrățișare și o atingere cu latul spadei;
  • un mai pasionat de arhitectură s-ar gândi la elementele specifice stilului gotic, care poartă această denumire;
  • alții, mai deprinși cu realizarea de scrieri sintetice, cu anumite scheme de redactare, se vor aștepta la cuprinderea în carte a unor referiri exprimate sumar, prin cuvinte cheie, dispuse orizontal/vertical. De asemenea muzicienii se pot aștepta la exemplificări prin reprezentarea grafică a unor portative muzicale;
  • acei mai obișnuiții cu științele exacte, în special cunoscători ai teoriei mulțimilor (matematică), s-ar duce cu gândul la semnele grafice care cuprind, între numitele acolade, mulțimi de numere, sau în expresiile aritmetice și/sau polinomiale, un șir de operații matematice grupate în paranteze mari și mici.

Din toate aceste perspective, urmărind cu atenție cele scrise pentru această carte de către autorul Marin BEȘCUCĂ, am descoperit într-un anume fel, o abilitate extraordinară de a cuprinde de fapt, într-un mod firesc toate aceste sensuri, mulțumind astfel pe toată lumea. Poemul – ca specie a poeziei epice – este prezent majoritar în carte ca formă de exprimare literară, pe mine, din postura de cititor ocazional, m-a condus cu gândul la timpurile trecute, spre diversele stări controversate trăite-n Timișoara de-a lungul anilor, care însumează mai mult de jumătate din perioada-i românească, de după marea Unire, în mod practic de când mă știu ca fiind timișorean, începând cu 1967, anul mutării aici cu familia și până în prezentul anului 2019.

Recunoscându-mi pregătirea profesională orientată mai mult spre tehnică, cu ceva veleități de matematician, abordând tematica cărții, îmi permit „o acoladă deschisă”, (dar deschizând doar o paranteză mică…), să afirm cu convingere faptul că, pentru mine personal, Decembrie 1989 a însemnat cu adevărat o revoluție înfăptuită pe toate planurile: material, juridic, economic, social, profesional, spiritual și sentimental. Citând din PREAMBUL: „…Timișoara se reazemă/cu coatele pe Bega,/puhoi de gloanțe și studenți,/ profesori, muncitori/ s-au înviat ATUNCE…/ Phoenix în Decembre!”, mă asociez imaginii exprimate de poet. Astfel, cutez să-mi exprim liber punctul de vedere (un drept câștigat!…) că, totuși, în ciuda unor voci prezente, (pretinse „extrem de competente”, dar mereu parcă prea sonore… trâmbițând argumentări încărcate de îndoială față de existența vreunei revoluții – …dar și ei niște câștigători ai dreptului de liberă exprimare…), că ceea ce s-a întâmplat în 1989 se încadrează în condițiile definitorii pentru o Revoluție, atât pentru popor cât și pentru patrie.

Reprezentând Editura Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara, nu pot să nu menționez faptul că, în cazul eșecului Revoluției n-ar mai fi existat șansa unui sistem particular de învățământ, n-ar mai fi existat Editura… De aceea, sunt convins că „acoladele” sugerate de autor cuprind, sub aspect matematic, încă foarte multe paranteze mici și mari nerezolvate încă: „… sunt patru operații temelie,/ din ele, minți dospite,/ le-au înmulțit,/ cu miile,/ doar în conștiințe,/ nu se știe exact/ de s-ar fi, ori nu,/ o geometrie,/ desenul minții nu e terminat,/ ATUNCI a fost ATUNCI!” (24 – ARITMETICA UITĂRII)

Și aerul de sinteză, cu planificări, enumerări se simte în „acolade”, pretutindeni în carte: „și colcăie timpul,/ și colcăie pământul,/ și colcăie aerul…/ și cât de rece e roua!/ hai, flirtați,/ scenaristul e pe fază!” (38 – SCENARIU). Surprind BOEMELE, cu gând la arpegii muzicale, pe tonalități diferite: „copiii vor CD-uri/ și adunări de stradă,/ cu concert cu tot!/ și Concertul curge…/ de-aia și Boema se sui-n tramvai/ adulmecând tristeți din Phoenix…”(42 – BOEMA ÎN TRAMVAI). Spre deosebire de poezia 97 – BOEMA, mai de la urmă, unde… „…eh BOEMA, ce-ți e!/ a coborât în târg,/ prea-s goale sălile,/ dar e aer,/ liber!/ uite cortul cum se-ntinde/ peste sânge de concert”…

Și „acolada arhitecților”, cu zveltețea învățată pentru stilul gotic, se vede parcă, și-n alte case mai reci la momentul evaluării poetului, zugrăvite aparte în succesiunea de poeme:  83 – CATEDRALA, 84 – OPERA și 85 – BALCON, balcon pe care „…să nu-l mai dăm cu var!/ nici să-l ascundem sub afișe,/ își are spaima lui!/ și locul lui și-l are, peste cruce”.

Citind și recitind manuscrisul propus de poetul Marin BEȘCUCĂ, am remarcat amprenta adâncă asupra creației dată de experiența excepțională în munca de jurnalist, asemuindu-i atitudinea cu a distinsului scriitor și jurnalist Timișorean, Lucian-Vasile SZABO, un remarcabil analist privind rolul Timișoarei în Revoluția română din 1989. Relevant în argumentarea acestei opinii este lucrarea „SINDROMUL TIMIȘOARA 1989: ADEVĂR ȘI IMAGINAR. Strategii de comunicare mediatică într-o realitate explozivă”, publicată de Lucian Vasile SZABO în 2013, în colecția DOCUMENTE a editurii MEMORIALUL REVOLUȚIEI 1989.

Ca o aură a cărții, poate fi descoperită de cititor semnificația onorantă a cuvântului „acolade”, asociat Timișoarei, în cele 103 titluri de poeme inspirate de Timișoara ultimilor 30 de ani. Marin BEȘCUCĂ, poate surprins de sintagma „Patria mea cea dragă, Timișoara”, folosită de mine ca argument în susținerea normal subiectivă, dar și patriotică a „cazului Timișoara”, poetul își cantonează frecvent această sintagmă în poeme, în contextul unor diverse referiri: „eh copile, copile,/ PLÂNSET DE PESTE TOT cere/ să nu uitați de PATRIA CEA DRAGĂ,/ TIMIȘOARA!” (49 – PLÂNSET DE PESTE TOT), „AMESTECUL s-a consfințit de timpuri,/ timpurile se pare, niciodată nu-l înfrâng,/ fractura de nu s-a ivit are condiție nescrisă:/ TIMIȘOARA, PATRIA CEA DRAGĂ!” (55 – MULTINAȚIONAL).

Cartea, atât de încărcată de metafore, pregătește o acoladă mare de investire a Timișoarei în grad de oraș-„cavaler” al României deschise către democrație și civilizație occidentală. Poemele cuprinse semnifică îmbrățișarea caracteristică ceremonialului, dar are și rigoarea spadei – semn al responsabilității, pe umerii celor rămași și ajunși să cârmuiască.

Mesajul important al scrierilor este întărit în partea finală prin adăugirile făcute, cuprinzând câteva eseuri-considerații despre Proclamația de la Timișoara (1989), despre Seniorul politicianismului românesc, Corneliu Coposu, respectiv de lecția de răspundere patriotică lăsată de Domnul nostru Ștefan cel Mare, întâiul întregitor de neam. Cartea se dorește a se încadra în categoria de lucrări motivate și dedicate aniversării a 30 de ani de la Revoluția din 1989.

Autorul Marin BEȘCUCĂ, prin acoladele-i versificate, îmbrățișează acum Timișoara așa cum este ea, dar și cu speranța unei deșteptări perpetue a locuitorilor iubitori de „PATRIA CEA DRAGĂ”, să rămână o fereastră deschisă prin care să pătrundă tot binele democrației europene, determinând ca toată ROMÂNIA să ne fie O PATRIE MAI DRAGĂ tuturor românilor.

Așa să ne ajute DUMNEZEU!

Dumitru MNERIE – Director al Editurii Fundației pentru Cultură și Învățământ IOAN SLAVICI din Timișoara

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PREFAȚA 1:

 

 

LITANIE pentru flacăra libertăţii

 

 

 

Motto:

,,cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă

seamănă întinderi de credinţă

şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul”.

(Rugă – Corneliu Coposu)

 

Iată-ne în fața unui nou volum de versuri ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp” purtând semnătura jurnalistului, publicistului, romancierului și poetului Marin Beșcucă. Timpul scurs din decembrie 1989 și până acum, și-a pus amprenta pe eul poetic ca o ardere de tot continuă.

Volumul de față se dorește a fi un omagiu adus Timișoarei, unde flacăra libertății a fost aprinsă de oamenii cetății. ,,…Timișoara se reazemă /cu coatele pe Bega,/ puhoi de gloanțe și studenți,/ profesori, muncitori/ s-au înviat ATUNCE…/ Phoenix în Decembre!/ fâlfâind între Operă/ și Catedrală… Un timp al morții, timpul din acele vremuri odată cu primul căzut. Dar, ,,Bega nu spală sângele,/ Bega încă ascultă, dar…/ Bega nu iartă/ Tedeum se aude din arhitectura speranței”. (PREAMBULUL)

Strigătul poetului sună ca o litanie pentru cei răpuși, pentru cei rămași cu năzuințe de bine.

Parcă îl aude pe Senior spunându-i: ,,Cine uită trecutul, merită să-l repete”.

Cum ar putea să uite poetul acele zile? Se spune că poeții se bucură de iubirea Lui Dumnezeu. Cu menirea lor profetică, punctează de multe ori momente care rămân mărturie peste ani. Trăirea poetului Marin Beșcucă străbate fiecare poem. O zbatere intensă, parcă ar picta din lacrimi imagini sângerii. Bega încă ascultă, Bega nu iartă, ,,BEGA își tremură năduful…/ ce s-ar mai burzului,/ dar pentru cine? ascultă, spală timpul, tace,/și curge…/ se uită-n venirea zorilor/ și deplânge uitarea,/ …mai suspină,/ dar o face-n sânii apelor,/ să nu tulbure!/ sunt oameni și ei…/ plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ!/ …da-da BEGA e natură,/ BEGA e dinspre DUMNEZEU,/ nu minte, nici nu iartă ce nu se poate spăla,/ duce-n efervescentul zbaterilor de ape/ și de ascunsuri în nămolurile tăcute,/ toate câte s-au fost,/ așa cum s-au fost!/ se prea poate de stai de vorbă cu ea,/ se prea poate…/ poate un dram de noroc,/ dar este șoptire care trebuie deslușită,/ poate inima!/ sufletul știe că ar urca,/ iar acolo sunt toate cum se trebuie…/ da, tace BEGA, tace, /dar NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ nimic!/ cum care Adevăr?/ se aude din ceruri,/ dar mai am de căutat ca trăitor trecător!”. (BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Parafrazându-l pe Emil Cioran, să te gândești spre ce vei fi? ,,Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai e loc, în timp zace groaza”. Imaginile acelor versuri „din lumi nedefinite,/ glasul ţi-ai încins,/ prin ceruri desfundate/ ecoul ţi-s-a-ntins,/ cum luna se trezeşte în zumzetul de zori,/ aşa şi tu,/ ATUNCE!/ ai dat Lumii fiori,/ puhoiul fără stavili/ s-a revărsat în drum…” (TIMIŞOARA)

Din ,,pasul minții” ne trimite semne, ca un biet trecător, trecător prin semne… Faptele de atunci, evenimente de azi prind culoare prin versul revărsător. ,,Aci s-a mințit cu morții,/ s-a ascuns numărătoarea,/ s-au lăsat prea ușor să urce sufletele/ cu trupurile topite-n crematoriu…/ s-au făcut prin tedeumuri și alte cântări/ încercări de primeniri!/ dar lăcrima și Liturghia…/ BEGA îi povestise TEROAREA…/ da, patria cea dragă, TIMIȘOARA,/ a frânt în răspântii și istorie și țara…(BEGA ÎNCĂ ASCULTĂ)

Marin Beșcucă scrie cu sufletul. O poezie contemporană, poate pentru unii atipică, dar plină de nuanțe filozofice și bogată în metafore. Uneori te cutremură prin firescul expresiv prin adevăruri doar de Cer știute. Revine des la curgerea apei, la Bega care nu va spăla niciodată sângele vărsat. Apa ca simbol în literatură reprezintă dintotdeauna însăși viața, simbolul fertilității, înțelepciunii, virtuții și harului dar și generatoare a vieții și morții în tradițiile creștine. ,,…BEGA NU SPALĂ SÂNGELE/ spuneam,/ și-l aține…/ în cumințenia fiirii ei știe/ ce e sacru și ce nu-i,/ știe și cât Adevăr/ s-a păstrat/ din Adevărul scânteii ce s-a prăvălit/ peste catedrală,/ peste piața balconului,/ peste gloanțe, și peste șenile,/ peste muțenia cu care muncitorii/ înghițiseră c-au ieșit mai târziu…/ cine știe câte ascunde crematoriul acela,/ al bolii sfârșitului de secol,/ al sfârșitului de mileniu…/ deja atât de puțin s-a strecurat din mileniu,/ dar deja un deget din palma secolului/ și nu prea din Adevărul Scânteii…/ sunt încă murmure,/ piața se adună încă/ scânteia nu mai are Scânteia aceea…/ Scânteia!/ pașii morții încă se văd,/ dar moartea nu știe…/ iartă-i, Tată, nu știu ce fac,/    iartă-i, Tată…”. (BEGA NU SPALĂ SÂNGELE)

Ca o rugăciune se desprind poemele, pentru cei care nu mai sunt. Cu o candoare discretă poetul imploră Cerul pentru iertare și îndurare. Timișorenii lui dragi, prezenți discret în poem, dar neuitat și la loc de cinste stă Seniorul ale cărui îndemnuri i-au fost de folos.

,,Puterea noastră născută din morminte s-a adăugat la puterea de viaţă şi la curajul celor care, înfruntând primejdiile, au zidit o ţară care nu mai poate fi dărâmată. Stăpânirile şi domniile sunt vremelnice, naţiunile vrednice sunt eterne, neamurile înaintează peste oprelişti pe drumul destinului lor, vrednicia marilor înainte-mergători se împleteşte în viaţa celor care sunt şi a celor care vor veni”. (Corneliu CoposuDin cuvântarea rostită la 1 Decembrie 1990)

Așa aș putea explica truda poetului în a zidi în eternitate poeme pe care ni le oferă cu multă generozitate: dorul de Dumnezeu, iubirea pentru Adevăr și dragostea pentru semeni, care se revarsă din belșug în toate creațiile sale.

Marin Beșcucă, deși azi marginalizat, își va găsi locul binemeritat printre scriitorii români care lasă un semn în urma lor ,,…deoarece timpul este nu/ doar impasibil,/ cât și un invidios de primă mână/ și poate intenta temutele „de îndată”…// vrem o lacrimă!/ și lacrima s-a curs…/ din iubire pentru Adevăr!/ suspină Poetul ce-mi risipea ființa,/ din toate-am a vă da,/ doar să-mi vedeți Credința…” (BERE DE 3 SECOLI)

Volumul cuprinde file de istorie de ieri și de azi, spre trezirea noastră a tuturor… ,,Tatăl nostru s-a auzit atunci,/ dar ceva a dat lucrărilor timpului alt sens,/ Ceva!/ mă uit în mine cei 30 de ani,/ nu pot spune că nu văd nimic,/ m-ar bate DUMNEZEU,/ nici nu-mi dau cu părerea ce-ar fi putut fi,/ doar mă uit…/ Centenar cu bucurie TIMIȘOARA!/ nu ești tu vinovată pentru ce n-a făcut țara…/ fezandat atât timp, Punctul 8 nu se știe ce gust,/ iar o altă Revoluție pare exclus...“ (PÂINE PENTRU AGRESORI)

Volumul ,,TIMIȘOARA – Acolade peste timp”, semnat de Marin Beșcucă, un dar din partea autorului, un îndemn spre neuitare și Adevăr. Poezia rămâne pentru autor, așa cum o definea Seniorul, ,,o hrană spirituală care antrenează încredere în bine, promovează speranţa şi întăreşte sufletele copleşite de rău.

 

 

Mariana Gurza,

Redactor șef al revistei „Logos și Agape”

 

***

 

„Poezia este o hrană spirituală care antrenează încredere în bine, promovează speranţa şi întăreşte sufletele copleşite de rău. În timpul detenţiei mele de aproape 18 ani, poezia a fost unul dintre suporturile mele spirituale, în special în cei peste opt ani petrecuţi în singurătate absolută în acest monocelular, lipsit de posibilitatea de a comunica (am uitat să vorbesc). În miile de ceasuri de singurătate, una dintre preocupările mele era recitarea nenumăratelor versuri pe care le cunoşteam (Eminescu, aproape integral, Arghezi, Barbu, Bacovia şi clasicii francezi). O mare parte din timpul detenţiuniii l-am petrecut elaborând poeme (am compus în gând mii de poeme). Bineînţeles că eram lipsit de hârtie şi condei şi toată opera de „creaţie” era realizată în gând. Pe lângă credinţa în Dumnezeu şi încredere fermă în dreptatea cauzei pentru care ispăşeam ororile temniţelor comuniste, a fost poezia […] Dintre poemele compuse de mine (demult uitate) cea mai reuşită mi se pare „Ruga”. […] Cea mai desăvârşită poezie, etalon al obiectivelor înalte şi al virtuţilor omeneşti cred că este „If” de Rudyard Kipling”. (Corneliu Coposu)

 

  •  

 

Poezia „RUGĂ” a fost scrisă în 1959

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

PREFAȚA 2

 

 

ACOLADELE-N MOJAR

 

 

„TI-MI-ȘOA-RA!… TI-MI-ȘOA-RA!!… TI-MI-ȘOA-RA!!!”

Se scanda în piață, se scanda pe străzi, televizorul aducând vuietul în auz… sângele dădea în clocot, eram copil pe atunci, aveam ceva mai mult de 12 ani, dar percepeam acel „acolo se întâmplă ceva” într-un anume fel. Strada năvălea peste simțurile mele și, deși la celălalt capăt de țară, Timișoara îmi zguduia toată ființa.

ACOLO, scânteia a incendiat până și firul de praf și de ACOLO, țării i-au crescut și aripi și picioare și ȚARA a început să se miște, iar vâlvătaia s-a ridicat odată cu ea. Îi simțeam mirosul, îi vedeam licăririle, îi adulmecam dogoarea fierbinte la sute de kilometri distanță.

„TIMIȘOARA – Acolade peste timp” are darul de a te transpune în momentul 0, amintirea se întoarce la fel de vie ca și atunci, apele anilor nu i-au putut spăla memoria, cum nici mie și nici acelora care încă respiră umbra evenimentelor din preajma Revoluției din ’89. Phoenix în Decembre, spune acum Poetul, la aproape 30 de ani distanță. Nu știu dacă altcineva a mai încercat să o facă, dar a făcut-o Marin Beșcucă, fixând acul balanței între ATUNCI și ACUM, versul atârnând în ambele talere, în egală măsură. Întregul volum, poem după poem, amiroase a istorie și a patrie. Puntea care unește cele două maluri de ani, 1989 și 2019, are 30 de unități de lungime și, oriunde ar călca talpa minții în lectură, se aud gemete sub pași, ba chiar reușești să vezi cum se spăla de sânge/ podul de peste Bega…” sau cum boema morții adormise”. Și-ncepe fiorul să ți se plimbe pe șira spinării, rece, exact ca în momentele acelea.

Dar dacă Bega ar începe să strige REFERENDUM/ pentru Punctul 8?”. Un șuierat dăduse deja startul, era Glonțul de trezise zorii”, studenții au împânzit STRADA, din asfalt se aud până azi strigătele lor care s-au păstrat în filă de timp”. Șuvoiul de trupuri și-alăturase altele, întru acceași simțire, profesorii, care și-au asumat și ei același glas, apoi muncitorii… înmugurise văpaia de curaj „și dacă cerul nopții semănase morți!”

TIMIȘOARA e locul în care a început totul, acolo, stele/ s-au oglindit în sânge”, iar sângelui acela încă i se cuvine dreptate. Uitarea însă se așterne cenușie, încet-încet, pe caldarâmul anilor, iar Poetul nu tace, reînvie spiritul de atunci, „de-aia” – o spune chiar el – „venind în acolade,/ trag din timp anii cu zecile”, iar „când se pun lanțuri la libertate,/ liniște nu e nici în afund de ape…”

Citind, ochiul se adâncește în „PUHOIUL” acela care „curgea fără chemare” și alipea suflet lângă suflet, versul „a tras timpul mai la noi”, lacrima umple ochiul de sare, vocea unui tată, „din lacrimă!/ te-ntreabă:/ spune-mi, am murit degeabă?”

Acel strigăt „JOS!… JOS!… JOS!” cerea o schimbare – și s-a schimbat totul! – se dorea un „mai bine”, însă, după o analiză în acoladă, poetul revine cu o constatare zdrobitoare:  „s-au pus atâtea altele-n loc,/ dar nu e locul sub soare în liniști/ dacă 8-ul ar rezolva?”.

Până și astăzi, rămân întrebări deschise, schimbare s-a fost, dar punctul 8? Dacă!… eh, lupul e paznic la stână și astăzi, iar sărmanele oi… țara s-a rămas acceași turmă, cine-ar mai gândi o nouă revoluție astăzi? Și-atât de necesară ar fi, o scrie poetul, „el tot scrie-scrie, dar nu spune!” dar stă de mărturie Bega, „BEGA ASCULTĂ”, oamenii „plâng, se bucură, uită,/ BEGA însă, NU IARTĂ nimic dinspre Adevăr,/ BEGA NU UITĂ”.

Râul aduce-n simbol un concept de care poetul nu s-a dezis niciodată, și anume, memoria apei. Apa este unul dintre simbolurile primordiale ale vieții, apa – cea care spală, curăță, purifică, apa – cea care astâmpără setea, apa – element anorganic nelipsit din compoziția oricărei ființe organice, vii, apa – simbol al curgerii perpetue, mult similară timpului, apa – care, în soluție, indiferent cât de mult ai dilua-o, păstrează, chiar dacă infinitezimal, urme ale elementelor soluției inițiale, apa – cea care, prin sfințirea ei ne apropie de Dumnezeu întru spălarea păcatelor. Și câte păcate, Doamne, a adunat nația asta a noastră!… Cert este că „doar DUMNEZEU nu greșește,/ omul da…” și, buni creștini de suntem, „trebuie să uităm,/ stă-n firea credinței să iertăm!”, însă noi, ce facem?… „noi?/ tragem firul din Marele Ghem/ convinși că al fiecăruia-i mai lung,/ uităm cu repeziciune ceea ce este de uitat,/ ne prefacem că iertăm…” Frate – dar – omul?! Nuuu!… frate „râul, ramul”, Bega, cea care le-a trecut toate prin memoria ei… după 30 de ani, noi mai aducem doar coroane, întru aducere-aminte, însă „coroanele  de-am pus” de-a lungul timpului „sunt fără suflet”, schimbare s-a fost, dar în ce?… „e clar că se trebuie de-o revoluție…/ o scriem apoi cu literă mare// …să nu uiți copile!”

Copilul din mine n-a uitat nicio secundă, adultul de mă sunt azi, s-a complăcut în amestecul turmei, însă copilul din mine plânge și-acum, lectura m-a-ntors în sinele propriu  de-atunci… dar, „Darie”, oare-a uitat? Să fi uitat cu toții? Eh… „rotundul crucii nu mai aduce aminte,// da, s-a rămas rotundă durerea morții/ stindardul nu ne mai unește”.

Întreg volumul este încondeiat cu durerea celui care a deslușit evoluția evenimentelor cu ochiul sufletului, citeam dimpreună cu poetul versurile scrise într-un demult, apoi îl vedeam aplecat din nou asupra scrisului, aducând pe șevaletul colii „Acoladele”, adevărate incursiuni în realitatea actuală, încă nu e urmă de curcubeu în monden, paleta timpului e încă gri, în matematică totul pare simplu, însă ecuația timpului, repet, nu a reușit să o rezolve nimeni. Îmi șoptește, cumva abătut: „trei-simpla durerii încă n-am adus-o de formulă,/ nici n-o vreau!/ se cere calcul complicat,// dar de-am căuta-n formule de calcul?/ poate de plecam cu guvernul de-acolo/ aveam Guvern…”

Ce-am dorit oare, atunci, libertate? Avem, însă suntem mai fericiți? Glasul sângelui vărsat strigă din inima țărânei și acum. A meritat prețul? Arginții din desagă zornăie surd… „LIBERTATE!” s-a strigat Atunci, libertatea ne-o mai visăm și Acum, cătușele nu mai sunt de fier, acum avem de argint, „LIBERTATE!/ …s-a strigat atât de tare că cerul și-a trimis stelele să învețe// spiritul libertății/ se ziduise din durerea cu care se presăraseră morții…”, am adus gardienii să ne apere de noi înșine: „haideți lupilor, nu doar poftiți…”, răspunsul lor: „noi vrem egalitate, dar nu pentru căței”, iar „evadații”, „cei ieșiți AFARĂ de printre noi, ne râd,/ râzându-ne celor de-acolo,/ că n-am știut să ne păzim merele de aur!”

N-am învățat prea multe, e clar, zoon politikon doar își face de cap după bunul plac, dacă s-ar mai întâmpla încă o dată fenomenul TIMIȘOARA, am repeta aceleași greșeli. Somnul n(r)ațiunii naște aceiași monștri, poate cu alte chipuri diforme, dar tot monștri. De aceea cu mult mai adânc șuvoiul lacrimei, dar „între timp au apărut marii manipulatori de imagini” care pot chiar demonstra că lacrima e zâmbet pe chipul țării!

TIMIȘOARA… oare doar amintire?!… se încearcă o dematerializare a nației române, zi de zi privim neputincioși cum se întâmplă… „chiar,/ or mai fi gloanțe ca se te pătrundă pe limba română?// unde ni-i visul?!” se-ntreabă și Poetul, mă-ntreb și eu… dar voi, VOI vă mai puneți întrebări?! Recitesc… MOMENTUL 0 e încă aici, sub semnul de-ntrebare, „toți am trecut, trecute-s toate…// spun morții,/ adormiți sub înviere,/ arși nu mai dau oale și ulcele…” eu, încă mă regăsesc în Atunci, nu mi-am visat „Acumul” așa, nu știu „Mâinele”… „care mâine?… pomenesc unii,/ aceiași care pomenesc de 13 familii ce orânduie lumea”. Cui pasă? „Noi muncim, noi nu gândim!”, aud încă-n urechi mineriada de tinichea de mai târziu. Voi, poate nu, dar mai sunt și cei care da, unii și muncesc, și gândesc, și-atunci, cum rămâne cu TIMIȘOARA?

Sunt una dintre aceia care, „cutreierând răstimpul”, de mână cu Poetul, „nu vreau numai răspunsuri”, dar sunt și împotriva acelora care „epistola durerii” și-o vor „neîncheiată// de ce?”. și-atâtea întrebări așteaptă paloș de răspuns, spintece nodul ce n-am știut desface nici acum… 30 de ani, rămași de plâns, „toți ne-au adus topoare:/ haideți de cozi!// …ispita a deschis deșertul”, cât trist și-acum, e încă timp de lacrimă, cerul cernit, da, „cerul își pleacă singur capul,” pentru aceia care au ieșit în fața glonțului cu pieptul dezgolit să simtă suflul libertății: „TIMIȘOARA, PATRIA MEA DRAGĂ!” răzbate din răscruci de timp un strigăt, dar parcă e doar șoaptă, ecou aproape stins… „apoi am înțeles tăcerile care nu aveau de-a face cu revoluția,/ deci Revoluția a fost a acelora care s-au urcat cerului,” iar nouă ne-a rămas împământenită ideea și „chiar ni s-a părut că jugul nu mai strânge,/ ni s-a părut…”. An de an mai comemorăm câte ceva din ideea de apartenență la ceea ce a însemnat TIMIȘOARA, dar „MULTICULTURAL…/ ne asociem pe felii de câte patru vânturi…/ între timpuri țara a ajuns pe mâna buricului pământului”, asta am visat oare? Acoladele ridică munți de-ntrebări, nu una! Însă timpul e surd, „timpul cere alte pofte”, visul doar „va să împrumute din fiecare candelă un chip/ Stâlp!”

Fiorul acela încă mă umblă, fiorul acela nu m-a părăsit niciodată, copilul din mine a rămas chircit la adăpost de glonț, în ascult, încă mai ciulește urechea… dar eu, unde să mă regăsesc în adult? Voi, unde?!

Poetul, din acolade, strigă: „…TIMIȘOARA!/ nu ești tu vinovată pentru ce n-a făcut țara…/ fezandat atât timp, Punctul 8 nu se știe ce gust,/ iar o altă Revoluție pare exclus…”.

Mda… se pare că am ajuns la punctul final, „Mircea” încă se preface că lucrează, „așadar toată lumea e bine, mulțumită/ REV., se rămâne o etapă petrecută…”, din când în când mai dăm cu piciorul în piatră, dar nu-i bai, e sânge doar dintr-o zgaibă, trece, nu mai putem băga „capul în spini”… trăim, „reducem totul în jocul de creion!”

Citesc… invit la o cupă de sare, apa s-a evaporat demult, nici măcar nu putem ciocni, nu celebrăm nicio sărbătoare, vreau doar să ne adunăm simțurile la masa tăcerii, cupa mai are și 30 de granule de pelin, rămâne doar memoria, închisă-n „Acolade”, de mojar… parol de Mărțișor!

 

 

Marta-Polixenia MATEI (BEȘCUCĂ)

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.