default-logo

Gânduri gânditoare

E primăvară în plină iarnă vânturoasă

     Și au prins a înflori ghioceii grădinițelor din fața caselor gospodarilor satelor din șesurile câmpiilor Mureșului și Târnavelor. Numai că eu am a vă spune cu totul şi cu totul altă povestioară de iarnă din cea de-a doua lună a anului 2020. Dar să începem cu începutul. Eram într-un sat transilvan și sibian. Poate că până la urmă mă împac cu gândul   să-i spun și numele. Curând avea să cadă înserarea peste el. Cât îi era uliţa mare de lungă şi de lată, nici ţipenie de om, până când deodată, din curtea unei case arătoase, ies pe poartă câteva femei. Păreau a fi nu numai cam de aceeași vârstă, dar şi bune prietene. Poate chiar rude între ele. Aşa cum arătau de bine înfofolite și de negrăbite la pas îmi dădusem seama că nici gând să se despartă prea curând. Şi întradevăr se prind în vorbă. Discută ca şi când ar relua o poveste începută mai adineauri și întreruptă din te miri ce pricini, iar acum o continua. De teamă să nu le stric rostul, rămân pitit dincolo de gardul din vecinătatea lor. Ascult, fără voia mea, dar intenţionat memorez frânturi din spusele lor. Una dintre ele părea a fi o femeie trecută de 60 de ani, cu broboada cernită azvârlită peste umeri. Suratele ei îi spun când ”Tu Vetuță”, când ”Lele Vetă”.

    -Văzu-tu-o-aţi pe sfătoasa aia de Anica a lui Nicu Pop de peste drum!?. Numai cât o ţânut doliu după săracu’ de bărbatu-so?. Odihnească-se în pace, că ea nu-i mai are grija. Nici ea şi nici copiii, plecaţi în străinătăţi. L-au uitat de-a binelea!.

    După care intră în vorbă o femeie care pare după vocea-i răgușită de aceeași vârstă cu Vetuța:

 – Păi n-o țânut doliu nici o jumătate de an, că repede şi-o şi găst un hăndrălău de bărbat. Şi vorba vine: La femeia văduvă, toată lumea-i slobodă!  Tu ce zici Rodicuță, că doar bărbatu-tău nu-i acasă să te audă, îi dus în ”Dealul sondelor!.

    – L-am văzut într-o seară intrând la ea pe furiș. Și mă mir dece atâta teamă, că doar feciorii, nurorile, nepoatele și nepoții îi sunt plecați în Spania. Îi sângură, cuc.

    -Ba nu-i chiar sângură. Îi cu motanul, cu televizorul și cu radiocasetofonul care cântă în fereastră de-l aude tot satul.

    -Și le mai are și cu cărțile. De când îi sângură se laudă că o citit o întreagă bibliotecă. Și face pe deșteapta și cinstita satului.

    -Și la ce bun că are o casă cât o șură, de te pierzi prin ea!?.

    – Îi un tăpălăgos de bărbat gagicul ei. Și-i cât un munte de voinic. Într-o sară, grăbit și temător precum era, ca nu cum-va să-l vadă careva, o pălit cu capu pervazul din susul ușii.     L-am auzât văitându-se și înjurând, că întâmplător eram cu geamul întredeschis și cu becurile stinse. Se zice că-i nu numai un mare crai de muieri măritate și fete, dar și un foarte înstărit patron cu tot felul de firme prin Târgu Mureș, Sighișoara, Stânceni, Gurghiu, Târnăveni și Sărmașu de Câmpie. Cu mulți și feluriți bani: lei românești, dolari americani și euro cu nemiluita.

    -Așa o fi, precum spui tu Rodico. Chiar mă mir ce-o fi găsit la ea, că se zice că ar fi cu zece ani mai tânăr decât Anica.

    -Se zvonește că-i însurat și are trei copii: un băiat și două fete. Nici unul dintre copii nu-i căsătorit, iar băiatul ar fi student în Anglia. Fetele, eleve la un liceu german din Sibiu.

    -Tu Lucreți-o, tu ști mai bine cum îi cu nevasta și familia lui.

    – Apăi ce să știu!?. Noră-mea din ”Fundătura Lăpușnei” mi-o zâs că muieri-sa îi cam beteguță și că n-ar mai ține la tăvăleală. Îl lasă în plata Domnului să-și facă de cap. Ea colindă bisericile, mănăstirile și orfelinatele, oferind ajutoare în bani, în alimente și medicamente. O fost şi la Locurile Sfinte. El i-o plătit cheltuielile şi i-o dat şi 5000 de euro „bani de buzunar!”. Dar şi să facă danii la cele ale ortodoxei sfinte româneşti din Ierusalim. Ăsta da patron înstărit şi bărbat de femei!.

     – Cât îi el de mare, miram-aş să n-o biruie pe nesătula asta de Anica…

     – La vreme te vei  aştepta să treacă şi pe la tine…! 

                                                                 – 2 –

     – Ţi-o muia oasele Onu tău, de te-o prinde numai că gândeşti! Darămite să și faci ceva…

      În loc de prolog: Femeile râd copios pe înfundate, după care se despart rând pe rând, în vreme ce pe mine m-a cuprins frigul de-a binelea. Şi mai urmează încă o noapte lungă de iarnă. Numai neodihna minţii nu-mi dă pace şi mă obligă să mă întreb, aşa, într-o doară: Oare „găzarul” lui Rodicuţa fi-va acasă, sau e plecat în tura de noapte?!!. Şi mă mir de ce o astfel de neastâmpărată şi nevinovată întrebare!?. Că bătrân sunt, fără minte așijderea…! La vârsta mea de acum, firesc ar fi să nu mai am răgaz de meditaţii prostești!. Dau să intru în casă constatând că soarele cu dinţi a trecut de mult către asfinţit, pitulându-se după dealurile dinspre Dedradul  și Uila Văii Luțului. De prin grajduri se aude cum bărbaţii harnici și nevestele lor cuminți mulg în şuştare laptele vacilor şi bivoliţelor. Apoi, cei mai zdraveni și zdravene scot găleţile prinse în lanțurile cumpenilor fântânilor pline cu apă ca s-o pună la căldura grajdurilor pentru adăpatul de dimineaţă al vitelor, oilor și mieilor. Apoi închid coteţele găinilor și porcilor zăvorând porţile curţilor. Slobozâţi din lanţuri, câinii latră și se răstesc unul la altul, îngânându-se din în depărtări. Între timp se așterne peste perdeaua groasă de fum a hornurilor caselor şi peste zăpezile peticite cu negreaţa câmpurilor arate, o plăcută şi        ne-nţeleasă larmă. Curând, numai că mă trezesc că-l întreb pe prietenul meu, care mă găzduieşte şi mă omeneşte: Oare ce-şi spun câinii satului vostru când vorbesc lătrând!?. Or fi bârfind şi ei, precum simpaticele mele povestitoare de mai adineauri?!.

 

                          Ioan Vulcan-Agniteanul / UZPR

 

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.