Cum l-am cunoscut pe Tudor Gheorghe

L-am ascultat iar pe Tudor Gheorghe în spectacolul de Crăciun, 2019 și ca întotdeauna, după ce îl asculți, mult timp te urmăresc cântecele și prezența sa pe scenă, iar gândul frământă impresii despre puternica sa personalitate.
Nu te poți desprinde ușor de acest rapsod de mare rang al țării noastre cu care ne putem mândri uitând de atâtea alte neajunsuri.
Ascultându-l, memoria afectivă mă întoarce adesea la momentul când l-am văzut prima dată pe scenă, căci a-l vedea și auzi direct în spectacol pe Tudor Gheorghe, este un eveniment cu totul remarcabil.

În spațiul cultural românesc, Tudor Gheorghe ocupă unul din cele mai luminoase locuri prin neasemuitul său talent. Spectatorii vin la sala de spectacol “ca la denie”, cum spunea chiar el într-o mărturisire.

Străfulgerări de amintiri îmi luminează pagini de viață trăită mai demult. Era în 1969, anul de debut al lui Tudor Gheorghe. Pe atunci locuiam în Cluj și am văzut afișe în care era anunțată prezența scriitorului – dramaturg, Victor Eftimiu și a solistului Tudor Gheorghe cu recitalul, „Menestrel la curțile dorului”, cu poezia poeților Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu. Eram foarte interesată să îl văd și să îl ascult pe Victor Eftimiu.

Mă fascinase drama pusă în scenă “Înșir-te mărgărite” o rafinată feerie folclorică în versuri, și-i predasem opera sa elevilor de clasa a 12-a. Despre Tudor Gheorghe nu auzisem, nu aveam nicio idee cine poate fi, dar în gândul meu i-am dat o notă bună pentru muzica sa pe versurile poeților, până nu demult interziși, scoși din manualele școlare și de curând așezați în locul cuvenit în programele de atunci ale învățământului românesc.

În ziua anunțată, împreună cu elevii din câteva clase ne-am așezat în sala de spectacol a frumoasei Case de Cultură a Studenților. Am luat-o și pe fiica mea, Andaluza, pe atunci cam de 10 ani și împreună ne-am așezat în primul rând.

Voiam să sorb orice cuvânt și să nu îmi scape din vedere nici un gest. La ora stabilită, au apărut pe scena fără décor și fără nici măcar o masă sau scaun, Victor Eftimiu pe care îl mai văzusem în fotografia din manual, însoțit de un tânăr, Tudor Gheorghe, înalt, brunet, cu o frunte lată, cu gesturi liniștite și privire pătrunzătoare, purtând o cămășă albă, deschisă la gât, care amintea de îmbrăcămintea bărbaților din sudul țării. În mâna avea o cobza.

Amândoi au venit în fața scenei, în punctul cel mai apropiat de spectatori, rămânând în picioare tot timpul prezentării lor. Victor Eftimiu ne-a încântat cu verva sa născută din conversațiile strălucite din cafenelele bucureștene în care se întâlnea, atât protipendada bucureșteană, cât mai ales lumea artiștilor, în special scriitori din perioada interbelică. Reînvia acum prin Victor Eftimiu viaţa spirituală a acestor cafenele și a Bucureștiului interbelic, un subiect tentant, plin de savoare şi adesea evocat în amintirile celor care le-au trecut pragul.
Era fascinant să auzi povestind prin viu grai pe cineva care a simțit gustul, pofta de viață și farmecul de pe vremea când România avea culoare și o individualitate aparte.

Când a terminat de vorbit, aș fi dorit să se termine aici întâlnirea aceasta, ca să nu tulbur starea de spirit pe care o trăiam. Dar, îndată ce a început Tudor Gheorghe să cânte, am trecut int-o altă stare de spirit, la fel de cuceritoare, deși Tudor Gheorghe era încă în formare. De la primele acorduri am știut că merită atenție deosebită.
Treptat am simțit că el este mai mult decât o promisiune, e aproape o certitudine a înzestrării cu un talent deosebit.

În sală s-a instalat un fel de magie care ne punea întreaga ființă în mișcare. Am simțit că trăiesc melodiile și versurile recitalului acestui menestrel, așa cum nu mai traisem. Cântecele lui ne puneau în mișcare atât mintea cât și sufletul, aveau impuls, o forță care se rostogolea peste noi, nu se mai oprea, sala era în ascultare deplină a frumoasei poezii românești pusă pe muzică și interpretată măiestrit. Ne-a învăluit o caldă dragoste de țară, mândria de a fi români, ne descopeream pe noi înșine, ne puneam întrebări despre noi și despre viață. Erau poezii pe care eu le predam elevilor de liceu.

Îmi părea rău că nu sunt în sala toți elevii liceului meu; ar fi înțeles mai bine și mai ușor trăindu-le profund în această sală. Vedeam în perspectivă că această muzică construită pe mari valori literare, ar putea să ocupe un loc important in viața noastră. Figura lui Tudor Gheorghe mi s-a proiectat înaintea ochilor ca un viitor mare artist care va face parte din valorile nestemate ale neamului nostru românesc.

La sfârșitul spectacolului, Victor Eftimiu a mulțumit spectatorilor pentru prezență, pentru aplauze, dar mai ales pentru participarea prin trăiri, așa cum și-au dorit să fie ascultătorii cărora li s-au adresat. Cel mai încântat a fost când a citit pe fața celui mai tânăr spectator din sala încântarea pentru darul ce ni l-a oferit în acea zi. Și zicând acestea, Victor Eftimiu a coborât de pe scenă, a luat-o de mâna pe fiica mea și a urcat-o pe scenă, mângâind-o pe cap, sărutând-o părintește pe frunte și mulțumindu-i pentru bucuria care le-a făcut-o ascultându-i cu deosebită satisfacție.
A adus-o de mâna la locul ei și pe mine m-a felicitat că am format-o în spiritul culturii și al frumosului.

Am plecat atunci de la spectacol încărcată de emoție și în același timp, cu convingerea că în Tudor Gheorghe este focul acoperit de spuza de pe vatră și nu peste mult flăcările artei sale se vor ridica până la mari înălțimi. Mi-am propus să urmăresc evoluția sa în timp ca să-mi verific capacitatea judecăților mele de valoare.

De atunci au trecut mulți ani și, o jumătate de veac și Tudor Gheorghe a crescut cu fiecare an, dar adevărata măsură a dat-o după 1989. De-a lungul timpului, văzând cum se înalță pe treptele afirmării, mi se părea că și mie mi se cuvine un gând bun, ca un fel de răspuns la întrebarea mea strigată în gura mare doar în interiorul meu: așa-i că am avut dreptate?

Tresălta în mine inima de bucurie când citeam ecourile despre măestria sa: ”Scriu cu toată răspunderea că de la Maria Tănase nu am avut o personalitate mai puternică în ce privește comorile noastre folclorice ca acest tânăr și neîntrecut actor din Craiova”, scria Eugen Barbu la doi ani după debut, în 1971, după spectacolul „Șapte balade”.

Mai apoi în 1988, Marin Sorescu spunea: „De fiecare dată când îl ascult – și asta se întâmplă des – Tudor Gheorghe îmi confirmă bănuiala că poezia românească – populară și cultă – poate mișca munții. (…) Problema mea, inhalând prin toți porii melodia ființei sale, este cum să-mi stăpânesc o lacrimă de dragoste, admirație și mândrie că poate exista acest fenomen pe care, vorba lui Grigore Vieru, îmi e mai ușor să-l pup.”

Ținuta sa de pe scena din 1969, deși tânăr, arata demnitate și fermitate. Și iată c, după cinci decenii, își menține exigența față de sine: „Timp de cincizeci de ani nu am făcut nici un rabat la seriozitatea profesiei mele. Timp de cincizeci de ani, toate spectacolele mele au avut o demnitate şi niciodată nu m-am plecat către facil. Se spune mereu: asta vrea publicul. Nu, nici pe departe! Publicul este foarte parşiv: îi dai lucruri uşoare, râde, se amuză, pleacă şi te uită. Îi dai lucruri esenţiale, cum am făcut eu, atunci te ţine minte. Este o mare satisfacţie pentru mine să stau la Sala Palatului înainte de spectacol şi să mă uit pe fereastră cum vin, ca la denie”.

În ultimul timp am auzit voci care i-au criticat mesajele transmise în spectacolul «Degeaba 30», un spectacolul care a transmis cel mai dramatic mesaj exprimat pe o scenă de la revoluție încoace. Stăpânit de un puternic sentiment patriotic, a protestat prin cântecele lui împotriva celor care duc țara de râpă. Aceasta a făcut, ca pe langă frumoasele melodii și interpretarea de bun gust artistic, spectacolul să aibă un mare impact emoțional patriotic.

Cei atinși direct i-au contestat ideile acide puse în cântecele sale prin care, parcă curgeau rugile și revolta tatălui sau din închisori. Zică oricine ce-ar zice, Tudor Gheorghe rămâne “maestrul neîntrecut al cuvintelor cântate” așa cum adesea i se spune. Și mai cred ceva, că, atunci când oamenii se vor muta pe alte planete, în bagajele lor se vor află CD-uri cu muzica lui Tudor Gheorghe.

La acuzațiile că face propagandă pro-comunisului, critică Uniunea Europeană și neagă orice progres al țării, Tudor Gheorghe a răspuns înțelept: “Dacă nu există nicio reacţie mi se părea ciudat. E aşa de normal. Fiecare om are părerile lui”. Spectacolul se cheamă «Degeaba», nu pentru că nu s-a făcut nimic în ţara asta, el e strigătul de disperare al unei generații care nu mai are încredere. Tudor Gheorghe a protestat pe scenă pentru că el simte că lucrurile trebuie făcute altfel.

Orice s-ar spune, Tudor Gheorghe rămâne unul dintre cei mai mari artiști ai noștri pentru care importante sunt calitatea vorbelor, dar și idea și forța de a comunica o stare sufletească.
Așa l-am cunoscut și așa este și după o jumătate de veac.

Elena Buica / Toronto   

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.