Tatăl lui Tudor Gheorghe, absolvent al „facultății negre de la Aiud”

Scriitorul, poetul, psaltul şi mai ales încercatul creştin Tudor Ilie din Podari, Dolj, tatăl lui Tudor Gheorghe, a trecut la cele veşnice pe 22 Martie 2015, la vârsta de 92 de ani. Pentru locuitorii comunei Podari, el era deja o legendă. Era tipul olteanului autentic, iubitor de artă, de frumos, fin păstrător al tradiţiilor populare pe care le-a transmis cu grijă fiului său.

Deşi începuse o viaţă liniştită, reuşind să-şi întemeieze o familie, nea Ilie nu a fost ocolit de furtunile vremii, dar nici nu s-a dat în lături din faţa lor. Avea 35 de ani când a fost ridicat de autorităţile comuniste, care l-au condamnat la 22 de ani de temniţă (din care a executat șapte), pentru acuzația că ar fi făcut „o organizaţie de 23 de oameni ca să răstoarne guvernul prin violenţa armată”. De fapt, vina reală era aceea că făcuse parte din Mișcarea Legionară, de care nu s-a dezis niciodată. Ba chiar a scris o carte, „Un an lângă Căpitan”, publicată la Editura Sânziana, în 2007.

A trecut prin iadul închisorilor de la Craiova, Aiud şi Balta Brăilei, unde a avut şansa să-i cunoască pe titanii teologiei şi culturii româneşti: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic şi Petre Ţuţea. Bun la religie, aşa cum îşi aminteşte că era de mic, a fost pus de către preot încă din clasa a patra primară în strana bisericii din Podarii Craiovei, în care a şi rămas pentru mai bine de o jumătate de secol. Talentul, inteligenţa, dar mai ales dragostea pentru cele sfinte l-au îndemnat să urmeze Şcoala de Cântăreţi, pe care a absolvit-o cu media maximă. A fost obligat să se ocupe de corul uteciştilor din comună şi, pentru că mergea cu ei la biserică, a fost luat în colimatorul comunist. A fost arestat la 35 de ani şi închis, împreună cu mai mulţi preoţi şi oameni de alte profesii din Oltenia, de la Craiova la Aiud, şi apoi în închisoarea din Balta Brăilei.

În spatele cortinei negre a celor 22 de ani de condamnare, cântăreţul de la Podari nu se aştepta să găsească decât o mlaştină a deznădejdii. Dar cum Dumnezeu nu-l lasă pe cel drept al Său să vadă stricăciunea, pentru nea Tudor, aşa cum îi spuneau colegii de „celulariu”, anii de temniţă au devenit, din pagubă, câştig. Se considera fericitul absolvent al „facultăţii negre de la Aiud”, aşa cum îi mai spunea, din când în când, fiul său, „Gigi” (Tudor Gheorghe). Aici a avut ca „profesori” pe cei mai mari dintre reprezentanţii elitei de aur a generaţiei sale: părintele Dumitru Stăniloae, Radu Gyr, Nichifor Crainic, Vasile Militaru şi Petre Ţuţea.

 „Când vorbea părintele Stăniloae – povestește nea Ilie în cartea sa „Un an lângă Căpitan” (Editura Sânziana, 2007) – , mai aveai timp să simţi frigul sau foamea sau alte gânduri? Acolo am terminat, aşa cum îmi mai zice din când în când Tudor Gheorghe, «facultatea neagră de la Aiud». Ce-mi trebuia profesor, dacă vorbea părintele? La ce nivel şi cu ce căldură vorbea! Mă uitam: era slab, dar ce lumină avea în ochi! Parcă ieşea o căldură din el când vorbea! […]. Când părintele obosea, intervenea altul, de exemplu profesorul Mironescu, cel de la Rugul Aprins, sau Radu Gyr, Nichifor Crainic. Cum mai putea să-ţi fie frig sau foame? Se suna stingerea şi atunci se cânta încet «Cu noi este Dumnezeu!» sau alte cântări religioase“.

Nu voiau să moară

Printre experiențele cumplite pe care Ilie Tudor le-a trăit în iadul închisorilor comuniste, sunt şi cele 40 de zile de carceră. A ajuns acolo pentru că a fost prins că juca şah cu colegul său de celulă, pe o tablă desenată pe o batistă, cu piese improvizate din pâine. „Premiul” cu care torţionarii le-au recompensat remiza celor doi deţinuţi au fost 40 de zile de carceră:

„În ziua de Sfântul Nicolae m-au băgat la izolare şi m-au scos de acolo abia după 40 de zile. Două zile nu-ţi dădea nimic să mănânci, decât apă caldă, iar a treia zi îţi dădeau hrana din celular. Eram terminat fizic, dar am zgâriat o cruce pe peretele celulei şi mă rugam. Când simţeam că nu mai pot, puneam pumnii la spate şi stăteam şezând, iar când simţeam că o să cad (pentru torţionari căderea noastră era ca o binecuvântare), mă ridicam în picioare. Patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi am mărşăluit acei opt metri. Dimineaţa, caraliul, care venea de fiecare dată foarte gros îmbrăcat, cu cizme în picioare şi cu şubă, se uita la mine prin vizetă, iar eu zâmbeam. Se întrebau: Cum de ăştia nu mor? De unde au atâta putere?”, povesteşte Ilie Tudor în cartea „Un an lângă Căpitan”.

Cea mai dureroasă amintire din detenție a lui Ilie Tudor a fost aceea în care l-au anunțat că fiul său, Tudor Gheorghe, a murit (în paralel, familia primise acasă hainele și lucrurile lui nea Ilie, lăsând să se înțeleagă că ar fi murit în închisoare). Povestește Ilie Tudor, într-un interviu din 2013 din Adevărul: „Era un sistem de anestezie psihică. Odată, s-a deschis uşa la celulă: „Care eşti cu litera «T»? Ai un fiu, Gheorghe? Semnează!“. Mi-au dat un certificat de deces, care spunea că a fost călcat de maşină băiatul. Peste două zile, l-am visat pe un deal, unde aveam eu trei pogoane de grâu, cum alerga cu grâul până la brâu. „Tată, nu sunt mort“, îmi zicea în vis. Mai târziu, i-am povestit şi ne-am dat seama că în aceeaşi noapte a visat şi el acelaşi lucru”.

Îşi semna creaţiile cu „Poetul Ţăran”

Ilie Tudor a început să scrie poezie după ce a îndrăgit marea literatură românească. La început i-a citit pe Topârceanu, pe Vasile Alecsandri, iar mai apoi pe Goga şi pe Lucian Blaga. Dintre toţi poeţii pe care i-a îndrăgit, cel mai aproape de sufletul său au fost Radu Gyr şi Vasile Militaru, oameni cu a căror operă a făcut cunoştinţă în mod direct în puşcărie. În tinereţe s-a semnat cu pseudonimul „Poetul Ţăran”.

Dintre cărţile publicate de Ilie Tudor fac parte „De sub tăvălug” (însemnări din temniţele comuniste, o carte apărută în 2003), „Cuvinte răstignite” (volum de poezii apărut tot în 2003), „Mlaştina deznădejdii” (2006), iar în 2007 autorul scoate cărticica de poezii „Gânduri din strana bisericii” (2007) și „Un an lângă Căpitan” (2007). Ca răsplată a activităţii sale literare, dar şi a jertfei pe care a depus-o în temniţele comuniste în perioada 1958-1964, poetul, scriitorul şi cântăreţul din Podarii Craiovei a primit din mâna patriarhului Teoctist, ca distincţie, Crucea Patriarhală pentru mireni.

Miron Manega

certitudinea.ro

Surse: fericiticeiprigoniti.net, marturisitorii.ro, Ziarul Lumina, adevarul.ro, cartea „Un an lângă Căpitan” de Ilie Tudor

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.