default-logo

„Poet adevărat, care vine din lumea gazetăriei”. Ion Andreiță: O sută și una de poezii”

ION ANDREIȚĂ (n. 11 iunie 1939, Perieți-Olt) – căsătorit cu Lia-Maria n. Mihală, fost consul diplomat în Franța, Italia și Cipru, artist plastic și deopotrivă scriitor, membră a Uniunilor respective – a absolvit Filologia la București și a lucrat ca ziarist la „Scânteia tineretului”,1963-1983 (echipa lui Nicolae Dragoș, detronat pentru vina de a fi culturalizat „excesiv” gazeta!, ședință de pomină ce i-a inspirat poemul „Jertfa utilă”) și „România liberă” (până la pensionare, 1997). Este membru al UZPR și al Federației Internaționale a Jurnaliștilor („pălmaș cu condeiul”, vorba poetului), precum și membru al U.S.R., membru de onoare al Asociației Canadiene a Scriitorilor Români și senator al Academiei  Internaționale de Artă Modernă (Roma).

A publicat, începând din 1970, cărți de poezie, de proză, de publicistică, literatură de călătorie  (Franța, Italia, China, realizând traduceri din chineză și greacă). În sfârșit, distins în mai multe rânduri cu premii ale breslelor amintite, este Cetățean de Onoare al municipiului Slatina.

Mai puțin abordată de critica literară, poezia dlui Ion Andreiță – „poet, călător și trăitor pe alte meleaguri” (N. Prelipceanu) – este expresia unui itinerant caleidoscop de trăiri și simțiri filtrate cu cutezanță de „rapsod popular care-și înnobilează genealogia cu atributele legendei” (Nicolae Baltag, 1970). În volumul „101 poeme” (Ed. Biodova, Colecția Ideal, 2010), Gheorghe Istrate remarca, în poeziile albe, ritmate și rimate, un suflet sensibil galopând printre „tradiții”, dar și „vibrații moderne”, în general „un talent care încă își continuă combustia”. Scriind despre antologia „Linia lui Dumnezeu”, Nicolae Dan Fruntelată, fără a dori să facă paradoxuri, considera cartea „doldora de poezie”. Plusând, poeta Victoria Milescu scria despre poetul ajuns la 75 de ani că „este un scriitor de linia întâi a literaturii române” (2015).

„Scriitor cu un traseu literar bogat, poet, gazetar, povestitor de mare talent, Ion Andreiță întruchipează imaginea unuia dintre marii scriitori-reporteri ai ultimei jumătăți de secol”, aprecia istoricul și criticul literar Marin Iancu, scriind despre antologia „Linia lui Dumnezeu”, „care se alătură celorlalte producții ale senectuțiicreatoare cu totul respectabile”, reținându-se sensibilitatea nostalgică, ritmurile folclorizante engramând sugestiv tradiții străvechi ori ale spațiului domestic, tonalitatea elegiacă și, desigur, meditații într-un timbru intelectualizat, de „retrăire a existenței sub norma unor modele umane”. Altfel zis, dincolo de publicistica, proza și eseistica sa, autorul, fiind „în cele din urmă, poet”, creația de această factură reușind a se coagula într-una dintre „expresiile profund personale ale liricii românești.” („Pro Saeculum”, nr. 7-8/ 2015).

Prezenta antologie, însoțită de o notă bibliografică și de o selecție a reperelor critice este realizată de d-na Rodica Lăzărescu, „Prefața” aparținându-i lui Nicolae Dan Fruntelată, care-l consideră pe poetul-călător („melcul purtându-și în spate casa dorurilor sale, biografia lui, credința lui”) drept un „poet adevărat, care vine din lumea gazetăriei (…),  poet solar cu sudul din care vine, pătimaș, cald până la incandescență, gândind și simțind românește.” (Casa de dor a poetului).

„E prea multă poezie excelentă”, afirma recent criticul și istoricul literar Marian Popa într-un citat ales drept motto al antologiei (2021). Sub genericul „Minunea de a trăi” (titlul volumului de debut, 1970), este antologată producția poetică din „Terralupa” (vol. în engleză, hindi și sanscrită, Dehi-India, 1983), „Măsurând cu lacrima ființa ta” (1993), „Diminețile albe / Les matins blancs” – 1999 (distins cu  „Grand Prix”-ul la Concursul „Europoesie”-2001), „Între două bătăi de aripă” (2003), „Douăzeci și una de poezii” (în lb. greacă, Toronto-Canada, 2005), „101 poeme” (Biodova, București-Chișinău, 2010), „În căutarea Sinelui” (2012), „Linia lui Dumnezeu” (2014).

Debutul cu placheta de poezii „Minunea de a trăi” aducea în peisajul literar al epocii o voce muzicală pliată de însemne ale tradiției, însă „expurgată de clișee și sentimentalisme” (N. Baltag), fremătând de tristeți și neliniști „moderne, romantice sau simbolice”, dar și o stare de beatitudine expansivă ce amintea de energetismul și vitalismul difuzat cosmic din poeziei blagiană de tinerețe, cântecul „bachic” exprimând cam ceea ce Nichita Stănescu țintea în propriu-i limbaj  („Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mi/ tâmpla de stele…” – Cântec, vol.„O viziune a sentimentelor”, 1964): „Azi am să beau până se vor îmbăta stelele/ Și-or hăuli dincolo de prăpastia lumii/ Azi am să beau pentru toate păcatele/ Strânse-n desaga-plocon/ Spânzurată de creanga albastră a lunii.” Sau o prietenească „Libație”, a cărei semnificație este, de la Nicolae Labiș până mai recent, mărturisirea unui destin asumat: „Să facem chef, prieteni/ Plătesc cu moartea mea!// Voi invita la cheful acesta toată lumea/ Și fiecăruia din suflet îi voi turna să bea/ Să facem chef, prieteni/ Plătesc cu moartea mea / (…)/ Plătesc cu ce-a iubit și ce urăsc/ Plătesc cu tot ce nu e pământesc/ Eu universu-ntreg pentru-acest chef l-aș da/ Căci prea e greu păcatul pe care îl plătesc// Să facem chef, prieteni/ Plătesc cu moartea mea.”

Ulciorul, părinții, „davele” de pe Olt, „dacul de pe Columnă”, amintirea lui Bălcescu „la Palermo”, „Mogoșoaia Brâncoveanului”, „Iancu” („carele Iancului/ Pe drumul Ardealului”), „Tricolorul” dedicat lui Ciprian Porumbescu, Unirea făcută de țărani „în truda miilor de ani”, anii copilăriei cu războiul (obsesie structurantă, mărturisind undeva cu cuvintele lui Antoine de Saint Exupery, autorul „Micului Prinț”: „De unde sunt eu? Sunt din copilăria mea. Sunt din copilăria mea ca dintr-o țară”), așteptarea îndelungată a tatălui, seceta cumplită de după război evocată și de Labiș în „Moartea căprioarei” și nu în ultimul rând „țăranii” (care, spunea gazetarul, „au început să moară încă de pe vremea Moromeților, tăvălugul comunisto-bolșevic scoțându-i din starea lor identitară”), într-un cuvânt „tot ce nu se poate uita”, apele și munții Patriei – iată temele universului de acum, pe care poetul nu le va uita. Uneori emisia lirică este atât de reținută încât dă naștere la versuri lapidare, de o muzicalitate care amintește de poezia de senectute a lui Blaga: „Pământul țării,/ Pământ de flori,/ Pământ de pâine/ La sărbători/ (…)/ Pământ de-o zi/ Și veșnicie,/ Pământul setei/ De poezie,// Pământ de viață,/ Pământ de moarte,/ De care nimeni/ Nu se desparte” („Pământul țării”). Cultivarea unei stări de ineluctabilă interogație, în regimul misteric al onticului, se face simțită din plin, în versuri de un adecvat spirit neoanacreontic, mutatis mutandis: „Cine te-aduse/ De mi te puse?/ Inimii salbă,/ Cunună dalbă,/ Floare pe suflet/ Și pe răsuflet? // Și oare cine/ Îmi poate spune/ Clipa de soare/ Că n-o să zboare/ Imprevizibil,/ Ireversibil?” („Cine…”).

Între marii poeți asimilați, Blaga este o referință evidentă, într-un poem precum cel intitulat „Între două bătăi de aripă” autorul aduce, într-un mănunchi de semnificații, lexeme metaforice blagiene consacrate(bătăi de aripă, răgazul, risipa, arderea, ispita, „enigmaticul plai”, „lumile de stele”, „zări suferinde”, „spații”, „gravitații” etc.), reținând în a cincea strofă „corola de minuni”, reliefată cu italice, cu trimitere exactă la „vrajă” și „eresuri”:

„Corola de minuni

 Din tainice versuri

Umple universul

Cu vraja ne-nțeleselor eresuri –

Între două bătăi de aripă.”

Nu greșim dacă vom spune că, indiferent de alte lecturi (Bacovia, bunăoară) o referențialitate eseniană este prezentă în poezia începuturilor, precum în poemul intitulat chiar „Eseniană”: „Fă-ți nod la batistă, iubito,/ Și-ncearcă de nu mă uita – / E seara atât de aproape/ Și spânzură noaptea de-o stea./ (…)/ Fă-ți nod la batistă, iubito,/ Și-ncearcă de nu mă uita – / E noaptea aproape și-s semne/ Că noaptea cu ea mă va lua.”

Nu numai Bacovia adie prin aceste versuri, ci și Arghezi, precum într-o „Inscripție pe un inel de logodnă”și nu la modul epigonic, deși ca să dai un asemenea titlu devii suspicios, ci într-o manieră cât mai personală:

„Că n-ai voit să cânți cu sufletul între mine și cer,

Că n-ai voit să fii stăpânul de care să mă bucur și să mă tem,

Că n-ai vrut să mângâi cu inima stelele după ce pier,

Că n-ai voit să despletești alături de mine curcubeul liniștii, te blestem:

 

Să treci prin lume răvășind pustiuri

Și oamenii te-mbie cu plăceri,

Să-ți cânte-n jur cuvintele frumoase

Și tu să nu-nțelegi decât dureri,

…………………………………………….

Să arzi cum arde-o faclă căpătâi

La fiecare moarte de idee,

Să-ți fugă numele pe-un schiu de foc –

O dată fată, veșnică femeie!”

Există un arghezianism mergând către ideatic și contemplativ, când acesta  nu face casă bună cu autenticul univers al satului românesc, din basme și legende, dar și din blesteme și descântece, punând în vibrație patimi, drame, încercări ce-și găsesc expresia potrivită în versuri cu incantații de practici magice (v. Ion Barbu), precum în „Descântec de ținut bărbatul alături”, un cumul de exhortații specifice speciei folclorice respective, cu un final leit-poleit: „Să rămâie-n veci legat/ Și bărbat, și nebărbat,/ Bărbat la înfățișare/ Și nebărbat la odoare – / Sămânța vânturilor,/ Bucuria dracilor/ Și spaima muierilor/ În toiul căldurilor!” Ușurința de a versifica după model folcloric, imaginația prodigioasă și, desigur, o anume verbozitate ludică, de ironii jucăușe și spumoase, – iată caracteristica acestor poeme, bucăți rupte din spiritualitatea mythosului poporan, scăldat într-o concepție de icoană naivă, în care tresare fabulosul, magicul și, desigur, un freamăt al profanului de ecouri etnografice.

„Spațiul domestic”, observat de critică în poezia lui Ion Andreiță, revine cu elementele lui obsedante, decantând o copilărie marcată de anii războiului, icoana părinților, amintirea fratelui și surorii prin unele cântece „la plecare”, satul, casa, șarpele casei, anotimpurile între care toamna cu mirosul „gălbiei de Cotnar” (a se vedea poezia „Toamnă târzie”, încercând să toarne metrul clasic, adonic, în prozodie românească). Iată cum amintirea părinților devine prilej de meditație existențială, de neliniști cultivate de poet aproape „programatic” de la o vârstă: „Dintr-un deal mă strigă tata,/ Dintr-o vale sună mama-/ Între deal și între vale/ Nu există nicio cale./(…)/ Dintr-un deal mă strig pe mine,/ Din vale cine mă strigă?-/ Între mine și-ntrebare/ Nu-i răspuns și nici cărare.” („Dintr-un deal”).

Virtuoz în asumarea ritmurilor folclorice, poetul dezvoltă în surdină melancolii și meditații, punctând ideea predestinării existențiale, a unui destin poetic marcat de sentimentul jertfei christice:

„Trage ziua carul mare

Încărcat cu bob de soare,

 

Trage noaptea carul mic

Încărcat cu lună spic.

 

Carul meu fără ispravă

Încărcat cu bob zăbavă

 

Duce-n spate lumea toată

Cu mine întins pe roată.”

(„Poveri”)

Un puternic sentiment doloric se degajă din versurile poetului Ion Andreiță, exprimând  melancolia și neliniștile vârstei, într-un orizont existențial tot mai strâns. Lui Eminescu, Nicolae Labiș, Nichita Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Marin Preda, chiar lui Brâncuși (și, cum am văzut, cu alonje semnificative în universul bacovian, arghezian ori blagian, cu apel postmodern la  intertextualitate) poetul le dedică poeme, intrând în rezonanță cu problematica și spiritualitatea respectivelor universuri lirice, în funcție de care își caută drumuri, cărări de specificitate și diferențiere. Iată, bunăoară, o „Rugă” care ne trimite la „impenitentul” Arghezi, ce se declara într-un „Psalm”: „Tâlhar de ceruri, îmi făcui solia/ să-ți jefuiesc cu vulturul tăria”. Poemul lui Andreiță, purtând motto-ul „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”, preia „lexeme” argheziene, dar și biblice („talantul”), într-o ipostază care nu pare teatralizată, dimpotrivă, emană o reală suferință, un zbucium onto-gnoseologic de sorginte filosofică a unui fiu risipitor, de prihănire devălmașă ajuns la pocăință: „Crucificat pe patul suferinței,/ Pe crucea mea de lemn nelegiuit,/ Aștept în anticamera Credinței -/ Tâlhar întârziat și pocăit.// Sunt singur, Doamne, anii mei s-au dus/ Pe sâmbete de apă și pierzanii -/ Și-acum, pustiu, să-nalț în stare nu-s,/ Pentru iertare, sfintele litanii/ (…)// Talantul ce mi-ai dat l-am irosit/ Crezând că îndoit se va întoarce…/(…)// Eroare fu, și-acum crucificat,/ Cu pocăința mila ți-o aștept – / Acolo, în ținutul depărtat,/ Să te slujesc cu dragoste și drept.” Apelurile la Biblie nu sunt puține și am ilustra cu poemul „Sinele”, în care strofa ultimă („Să fie nădejdea,/ O ancoră mare/ A sufletului,/ Neclintită și tare!”) poetul reformulând strofic un verset din „Evrei”, 6:19…

Foarte sugestive referiri la „cântecul meu” se regăsesc în alte arte poetice cu presimțiri thanatice: „Cântecul meu va obosi/ Într-o seară,/ Lângă un râu/ Sau lângă o stea-/ Îi va mângâia liniștea/ Încuindu-se-n ea.// Va mai rămâne un timp/ Amintirea…” („Cântecul meu”); „Cântecul meu/ Se va risipi/ Cu frunzele toamnei,/ Dacă nu cumva/ Sufletul celui ucis/ Se va întoarce/ Să le adune – / Reconstituind astfel/ Copacul.” („Reconstituire”).

Sau aceste „Voci din infern”, poem de adâncă rezonanță blagiană din anii  „Corăbiilor cu cenușă” și ai „Unicornului” care percepe ritmurile profunde ale naturii și vieții: „Silă de mine,/ Silă de lume – / Om fără umbră,/ Om fără nume.// Se frâng apusuri/ Peste pahare,/ Cad răsărituri/ Fără de soare.// Se-ntinde ceara/ Peste chemări,/ În vălmășia/ Cumplitei seri.// Catargul galben/ Coboară-n spume – / Om fără umbră,/ Om fără nume.”

Astfel de lucidități dolorice sunt frecvente, poetul declarând ritos că va „plăti” cu moartea sa toată aventura bucuriei de a fi și de a trăi: „Ora tristeților”, „Obsesie”, „Psalm”, „Jertfa utilă”, „În seara aceasta”, „Licitație”, „Zaruri” ș.a. Poate că sentimentul dominant al volumelor din urmă este dat de obsesia sfârșitului, de spectrul thanatic, de fiorul târziului…

 Câteva poeme sunt scrise mai recent, „sub semnul Pandemiei”, precum „Perpetuu mobile” sau, mai clar exprimat, „Din vremea pandemiei”, evocându-se „Camera albă de spital/ Vag suspendată-n Univers/ De-un fir subțire, ireal,/ Ca o metaforă de-un vers”. Aceeași imagine a camerei albe de spital, spațiu al groazei cu „măriții docți” și porumbei la geam, în poemul „Din vremea pandemiei”:

„Cameră albă de spital

Cu porumbei pe sub ferești,

Ca un cavou sentimental,

Cu răsuflarea te-ncălzești.

…………………………………….

De nu mai știi când în odaie

Se-ntind lințolii de cavou

Și cântecul ca o văpaie

Se sugrumează în ecou,

 

Când doctorii sunt ciocli tandri

Și cioclii doctori suferinzi –

Sub cerul zugrăvit cu leandri,

Cu porumbei și corbi flămânzi.”

Interesante sunt și poemele lirice itinerante din finalul volumului, care ne amintesc de călătoriile poetului pe mapamond. În primul rând piesele antologate din ciclul „Venețienele” („Piața San Marco”, „Palatul Dogilor”, „Gondolă”, „În port”, cu un citat din Dosoftei: „Preste luciu de genune/ Trec corăbii cu minune”, „Piața Paolo Sarpi”, „Laguna”, „Furtună în Cannaregio”, „Lacustră” ș.a.), apoi „Parizienele” (cu mansardele, Turnul Eiffel, Louvru/ scris „Luvru”, Notre-Dame, Sena, L’Orangerie des Tuileries, Piața Fűrstemberg și, printre alte însemne ale metropolei de pe Sena, poemul „Brâncuși”:

„Testament nențeles acas’,

Piatră cu semnul crucii-n Montparnasse,

 

Oul ființa-ntâi mărturisind,

Măiastra cerul lumii aprinzând –

 

Pe podul Alma, serile și anii

Ard ochii domnișoarelor Pogany.”

Dacă ar fi să-l comparăm cu mai vechiul „Inscripție pe poartă”, am constata că acest din urmă poem apasă mai mult pe semnificația unei opere statuare complexe (porți, stâlpi, Sărutul, Masa, Măiastra etc.) care a statuat imaginea de „părinte al artei moderne”, cum a fost declarat Marele Hobițean.

O situare generaționistă a lui Ion Andreiță, având în vedere debutul și urmarea, y compris afinitățile de regăsit în operă cu marii poeți din epocă, l-ar plasa în cadrul șaizecismului, al neomodernismului, ba chiar la întâlnirea cu eșalonul șaptezeciștilor, deși poetul se afirmă în epoca postmodernismului, începând cu al doilea volum până azi. Opera sa poetică, contemporană cu cele trei direcții estetice amintite și însușindu-și din toate câte ceva, rămâne fundamental expresia unui spirit sensibil, clasic, căruia nu-i sunt străine esteticile romantice, moderne, neo-moderniste și postmoderniste.

Oricum, Ion Andreiță este un poet care, trăind de peste două decenii în secolul al XXI-lea, și-a construit poezia pe esteticile importante din secolul precedent, opera sa rezonând din plin cu ideatica autentic funcțională a unui neoromantism de substrucție cărturărească.

Zenovie Cârlugea

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*