◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro19.03.2024

„Să auzim numai de bine!”. Emblematicul jurnalist Mircea Carp, la 100 de ani

          interviu realizat de Mădălina Corina Diaconu

 

M.C.D. Cum puteți defini sentimentul de libertate al românului în prezent? 

M.C. La noi, dar şi în Occident, libertatea se dovedeşte a fi un sentiment neînţeles în totalitate, chiar şi de mulţi oamenii politici… Cred că acum există o abordare prea emoţională în ceea ce priveşte acest sentiment de libertate…  Trebuie să recunosc că pentru această întrebare trebuie să mă întorc în timp şi timpuri, la Iuliu Maniu, Adriana Georgescu, Nicolae Rădescu, George Brătianu, Paul Teodorescu, P.P Carp, Doina Cornea, Elisabeta Rizea, Corneliu Coposu. Acestea sunt doar foarte puţine exemple şi nume simbolice pentru libertatea românilor! Reîntoarcerea la trecut ne face să ne situăm mai bine în prezent! Să ştii cine au fost domnitorii români, cine au fost eroii neamului, de la soldatul necunoscut până  la cei care au fost în închisorile comuniste,  să ştii locul marilor bătălii care s-au dat pentru libertatea neamului românesc, să ştii cine a făcut marile Uniri, să ştii ce a însemnat comunismul, să ştii ce s-a întâmplat în 1989, să-ţi cunoști marii cărturari, scriitori, pictori şi sculptori, arhitecţi, muzicieni, interpreţi de prestigiu, oameni de ştiinţă, de cultură, filosofi, sportivi, jurnalişti, regizori şi actori, vestigiile istorice şi monumentele  arhitecturale pe lângă care poate trecem uneori cu nepăsare sau indiferenţă, să-ţi pese de casele memoriale ale unor mari personalităţi, case care nu sunt întotdeauna în cea mai bună stare, acestea toate şi încă altele fac parte din libertatatea de care ne bucurăm în prezent.  Alături de această cunoaştere trebuie să ştim să apreciem şi descoperirile, invenţiile, recordurile, succesele din diferite domenii realizate de fiecare generaţie care a urmat… Aceasta este libertatea pe care o avem şi cu ea putem progresa şi continuă ceea ce au început cândva înaintaşii noştri!.

Adesea auzim formule ca de exemplu ,,mai lăsaţi-mă cu trecutul, noi trăim în alta perioda de timp! De acord, prezentul este altul, dar el reprezintă o continuare, un progres, o evoluţie la ceva, făcut de cineva, pe care avem datoria  dacă nu şi curiozitatea să-l cunoaştem, ca să cunoaştem cine suntem.

M-am înspăimântat când într-o emisiune făcută la Timişoara, un grup de  tineri locuitori ai oraşului care trebuiau să răspundă ce importanţă are anul 1989 pentru Timişoara nu au ştiut ce să răspundă, m-am înspăimântat la fel de mult când două studente de la Iaşi au fost întrebate cine a făcut Unirea Principatelor de la Iaşi şi ele au răspuns că Regele Mihai

Pe lângă ceea ce poţi cunoaşte acum foarte uşor prin internet despre lume sau despre Univers, despre computere şi sateliţi, despre cum funcţionează creierul său care este cea mai mică fiinţă de pe Pământ, trebuie mai întâi să cunoşti cine eşti, de unde vii şi pe ce urme calci, să ai reperele, modelele şi valorile de care eşti legat prin naştere, educaţie şi cultură. Iar aceste modele şi repere trebuie să se regăsească în manualele şcolare, în educaţia familiilor pentru copiii lor, pentru nepoţii lor, nu în falsele modele, în pas cu moda efemeră şi lipsite de valori.

Sau, în cel mai bun caz, aşa cum este ea astăzi librertatea este un mare amestec de lucruri bune şi rele. Să încercăm să le găsim, să le facem, să le păstrăm şi să le desăvârşim pe cele bune!

Mi-a plăcut acest citat şi vi-l împărtăşesc şi dumneavoastră: ,,Libertatea, în societate, nu însemnă dreptul de a face orice. Libertatea, ca orice însușire, ca orice entitate, are nevoie de moderațiune și dreaptă socoteală. Nu-i totuna cu anarhia. Bună, minunată, indispensabilă e libertatea. „Rea și aducătoare de rele este libertatea fără de măsură, înnebunită, încăpută pe mâna nerozilor” -Nicolae Steinhart.

M.C.D.: Aţi avut o viaţă plină de urcuşuri şi coborâşuri, dar o viaţă care nouă ne este exemplu azi, este puterea unui suflet ce s-a luptat cu şi mai multă îndârjire atunci când a fost mai greu. Acest sentiment se pierde azi. Oare mai poate fi revitalizat în sistemul socio – politic actual? Mai este romanul luptătorul de ieri?

M.C.: Eu trebuie să cred şi vreau să cred că românul de astăzi rămâne şi este un luptător. Amintiţi-vă ce scria Coşbuc în poezia „Lupta vieţii”:

O luptă-i viaţa; deci te luptă
Cu dragoste de ea, cu dor.

Pe seama cui? Eşti un nemernic,

Când n-ai un ţel hotărâtor.
Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni,

Te lupţi pe seama tuturor.

Acest sentiment există cu siguranţă în fiecare dintre noi, dar alta este lupta sau sunt luptele, de la cele simple, personale (pentru existenţă, bunăstare etc. ) la cele complexe…. Cei care mai demult au luptat pe front, în munţi, în închisori, pe scena politicii duceau o altă luptă. Nu spun că erau pregătiţi, dar era o lume cu alte repere: respect, demnitate, educaţie, patriotism, iar lupta se dădea în numele acestor valori. Dacă ele nu mai există astăzi, trebuie reactivate, uneori cu mult curaj, cu dăruire de sine, cu determinare. Dacă lupta pentru marea Unire sau lupta de eliberare a ţării, sau lupta de înlăturare a comunismului se bazau pe valori comune ale unei întregi naţiuni, acum luptele sunt individuale şi mici. Este necesară o participarea activă, unită, la viaţa civică. Cred că aceasta este „luptă” care trebuie dusă de fiecare cetăţean, să fie activ alături de ceilalți, în beneficiul naţiei şi în acelaşi timp în beneficiul său personal. Amintesc aici cuvintele preşedintelui american Kennedy, care sunt la fel de valabile oriunde în lume, chiar şi în România: „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, ci întreabă ce poţi face tu pentru ea”.

M.C.D.: În drumurile vieţii dvs., unde şi când aţi simţit că nu puteţi ajuta?

M.C.: Nu ştiu, dar cred că în mentalitate. Mă refer la viaţa de exilat şi în contactul cu lumea pe care am descoperit-o complet neinformată despre adevărul din ţările comuniste. De exemplu, când se vorbea despre lipsa de acţiune/luptă/revoltă, deseori primeam întrebarea de ce oamenii din ţara dvs. nu votează împotriva regimului şi nu trec la acţiune? Era imposibil să faci această masă de oameni în general şi în special unele persoane care trebuiau să cunoască situaţia reală să înţeleagă cât de supusă era populaţia prin toate mijloacele de constrângere care existau în comunism. Aveam astfel de întrebări mai tot timpul şi nu puteam să conving, ceea ce nu însemna că eu renunatam la luptă, da LUPTA pe care am dus-o pentru a lămuri şi a convinge care era realitatea de acasă, în România. Şi nu numai eu.

M.C.D.: Aţi fost alături de români prin vocea şi emisiunile posturilor libere de radio (Vocea Americii, Europa Liberă), aţi oferit practic libertate celor care nici nu îndrăzneau să viseze la aşa ceva. Cât de greu sau cât de complicat a fost?

M.C.: Nu a fost complicat, pentru că la VOA în emisiunile în limba română aveam deplină libertate în pregătirea tuturor programelor. La REL, mai târziu, noi, realizatorii emisiunilor, aveam libertatea completă, emisiunile fiind concepute şi transmise pentru ascultătorii români din ţară şi din străinătate.

Cât de complicat? Rareori au existat momente tensionate sau complicate, dar au existat câteva: de exemplu cu privire la ştiri. Ştirile veneau pe cale oficială şi trebuia să aşteptăm până se verficau din două surse. Deci dura şi trebuia să aşteptăm, uneori cam mult.

Apoi a fost momentul revoltei muncitoreşti de la Braşov, din noiembrie 1987. În acest caz, vestea am primit-o dintr-o singură sursă, o sursă oficială şi de mare încredere. Neavând confirmarea prin a doua sursă, însă considerând ştirea fiind de foarte mare importanţă, am riscat, împreună cu Vlad Georgescu, directorul departamentului românesc la vremea aceea, şi am eliberat ştirea. Din fericire, confirmarea prin cea de-a doua sursă a venit la foarte scurt timp după aceea, şi anume de la BBC. A doua zi de ea s-a ocupat Emil Hurezeanu.

Un alt moment complicat a fost nu numai pentru mine, ci şi pentru toţi colegii mei şi întregul personal al Europei Libere: atacul terorist cu bombă asupra postului de radio Europa Liberă, din 21 februarie 1981 . Bomba a fost destinată serviciului românesc, dar din greşeală a lovit redacţia cehă, unde au fost patru persoane rănite, dintre care una grav. Alţi doi locatari au fost şi ei răniţi, iar paguba materială a fost de peste două milioane de dolari. Serviciul românesc şi-a continuat însă activitatea.

O amintire mai neplăcută este legată de un anumit moment din timpul  vizitei lui Nixon la Bucureşti. El este legat de vizita mea şi a unui coleg jurnalist american la Palatul Pionierilor, aflat în incinta Palatului Cotroceni, neglijat după moartea Reginei Maria, în iulie 1938, şi aproape părăsit de cei care-l locuiau, după cutremurul în 1940 şi bombardamentele din 1944, însă renovat sub Nicolae Ceauşescu şi destinat din 1949 pionierilor. Personalul care trebuia să ştie de vizita noastră (a mea şi a lui David Lent) şi să recunoască calitatea noastră de jurnalişti acreditaţi care aveau voie să viziteze toate obiectivile din lista vizitei lui Nixon nu ne-a permis vizitarea până nu a primit, la insistența mea, aprobarea „şefului ierarhic”.

MC.D.: Istoria modernă şi istoria recentă a României pare că se scrie şi se rescrie, nu se mai opreşte din interpretări şi reinterpretări. Ce sfat aveţi pentru cei care nu mai au respect faţă de înaintaşii lor? Le datorăm copiilor noştri adevărul. Este acesta prezentat corect?

M.C.: Istoria sub regimul comunist a fost treptat modificată, după cerinţele guvernului de atunci, dacă nu chiar direct după cerinţa Moscovei. În ceea ce priveşte România, după Revoluţia din 1989 au intervenit încetul cu încetul reveniri la adevărul istoric, mai mult sau mai puţin complete, lucruri binevenite, desigur, deşi încă mai sunt foarte multe de făcut în a aduce datele şi punctele de vedere corecte, obiective şi temeinic studiate. Din câte ştiu eu, la acest lucru se înaintează…

Se spune că nu e bine să dai sfaturi dacă nu sunt cerute, dar matale îmi ceri şi atunci, cu voia matale, nu îmi rămâne decât să sfătuiesc pe toată lumea de la mic la mare, de la tânăr la bătrân, să citească încontinuu, să se instruiască, să studieze în profunzime, să caute sursele documentărilor şi informaţiilor, să asculte poveştile cele de demult că să poată face deosebirea dintre întuneric şi lumină, dintre minciună  şi adevăr, dintre negru şi alb. Mai adaug eu aici spusele seniorului politicii şi democraţiei româneşti Corneliu Coposu: „Cine uită trecutul riscă să-l repete”. Ori eu nu cred că mai există oameni care doresc să retrăiască ororile comunismului.

Despre adevăr, din câte ascult la radio şi văd la televizor, atât în România, cât şi aici, în străinătate, de multe ori ceea ce se discută devine adevărat şi important, dar nu tot ce se discută este într-adevăr important şi adevărat! Aşa stau lucrurile cu adevărul indiferent de colţul de lume în care te afli. Adevărul se găseşte lângă noi mereu, dar trebuie să vrem să îl vedem, să muncim fiecare ca să îl vedem şi să-l înţelegem fără constrângeri sau interpretări, să-l aducem la suprafaţă la vederea tuturor, strălucitor şi  curat ca un diamant curăţat de murdăria minciunii… 

Copiii sunt primii care simt şi spun adevărul şi ei sunt aceia cărora părinţii, bunicii, învăţătorii şi profesorii, noi toţi  trebuie să-i facem să devină prieteni cu adevărul şi nu duşmanii acestuia.

M.C.D.: Poate în final… câteva amintiri despre oameni dragi cu care aţi colaborat şi lucrat la Vocea Americii şi Europa Liberă…

M.C.: În ceea ce priveşte colaboratorii mei trebuie să spun că relaţiile mele s-au bazat pe felul meu de a gândi; eu am fost mai întâi de toate coleg cu toată lumea la posturile radio Vocea Americii şi Europa Liberă. Am colaborat bine cu toţi colegii mei, aşa că ar fi nedrept să menţionez pe cineva și să nu menţionez pe un altul. Dar vreau să spun aici că îmi amintesc mereu cu deosebită plăcere de cei de acasă, din România, de cei de la care am primit gânduri, scrisori, critici, de cei care mi s-au adresat direct, pe aceştia i-am îndrăgit şi au fost şi sunt în  inima mea. Am fost atât de impresionat când am împlinit vârsta de 99 de ani şi am primit felicitări emoţionante de la colegi şi colege, prieteni şi cunoscuţi, dar şi sute de mesaje de la cei cărora m-am adresat ani la rând de la microfon, cu dragoste de ţară, cu onestitate şi obiectivitate şi m-am bucurat că ei au înţeles acest lucru. De aceea, cu încredere în viitorul României, cu îndemnul pentru fiecare la o faptă bună, la un gând bun, cu o speranţă într-un viitor frumos, vă salut pe toţi cu salutul meu românesc: „Să auzim numai de bine!”.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *