Un roman curios, care poate fi citit în mai multe chei, este Jurnalul unui singuratic semnat de Culiţă Ioan Uşurelu. Voi alege, la rându-mi, o decodare mai puţin obişnuită, o cheie, cea parodică, deşi evident, această „traducere” nu este singura posibilă. Trebuie să acceptăm realitatea că acest text nu este un „jurnal” şi cu atât mai puţin un text al unui „singuratic”. Maestru al interviului, Culiţă Uşurelu nu putea fi doar o natură confesivă, lilială, defensivă, ci, dimpotrivă, tonul poate fi unul agresiv, vitriolant chiar, de „campanie” (electorală sau nu). Firul narativ este voit subţire, fără arcane, fără alveole, fără dezvoltări fractalice. Începutul romanului este chiar unul de roman interbelic de o anumită factură, de un erotism aproape explicit, ceva între Mihai Drumeş şi Octav Desilla, trecând şi prin Petre Bellu (îmi vin în minte romane precum Iubim, Elevul Dima dintr-a şaptea, invitaţie la vals, Apărarea are cuvântul sau Camere mobilate). Evident e vorba doar de o ironie bine disimulată, intriga fiind alta şi anume alegerile electorale, unde eroul, Ion Georgescu, inginer, director de fabrică, dar şi scriitor, este pe locul întâi de o listă aproape definitivă pentru alegerile pentru Senatul României. Ion Georgescu nu este doar un perdant politic, ci şi unul social şi familial, el trebuind să-şi de demisia, fiind recuzat şi de către femeile din familia lui, Mihaela, soţia şi Nely, (fiica pe care o adoră), după o acuzaţie de… „sex anal” (desigur, falsă, dar greu de contracarat) .
Opţiunile sale sunt de „trident”: sinucidere, monahism, literatură (adică un refugiu absolut).Eul narativ se identifică perfect cu eul auctorial şi înţelegem că Ion Georgescu şi Culiţă Ioan Uşurelu sunt cel puţin fraţi, dacă nu cumva provin din motivul fantastic al dublului, personajele confundându-se şi chiar preluându-şi şi predându-şi atributele, afectele, ideile, identităţile. Romanul devine treptat un Satyricon cu moravuri ce ţin de grotesc, delaţiunea, servilismul, iluzia falsă, fiind registrul normal şi nu accidental al unor trasee culturale, sociale, umane. Jocul dintre obiectiv şi subiectiv e bine mimat, pentru că până la urmă e vorba de un joc al măştilor, un carnaval. (O altă mască a autorului este Vasile Predoiu, veritabil alter ego, cel care de altfel îi moşteneşte funcţia de director, dar şi opţiunile, până la un moment dat).
Ironia autorului impune enormul, farsa tragică: fabrica este mutilată pentru … binele muncitorilor, Oraşul devine o Capitală culturală, lansările, vernisajele, evenimentele sunt atât de dese încât se demonetizează, iar autorul înlocuieşte Arcadia cu Athosul, realizând un fals jurnal de călătorie. Iubirea ratată în familie devine ulterior un triunghi erotic imposibil: Lena apare ca o femeie vampir (e drept că pentru o singură noapte), blânda Maria îl va trăda (sau va fi trădată – lucrurile sunt discutabile), iar Corina e o iubire prea juvenilă sau prea târzie.
Sinuciderea este tratată eseistic în maniera lui Albert Camus, cel din Mitul lui Sisif. (Sunt evocate nume grele precum Cioran, Rilke, Landsberg, Trakl, Gerard de Nerval (cel cu soarele negru al Melancoliei). Datorită măştilor pe care le poartă, celelalte nume din roman devin anonime, tocmai din cauza numărului lor foarte mare (altă ironie!), chiar dacă pot fi fulgurant identificate: Florică Muntean, Tinel Rusu, Ioan Stoicescu, Costică Ursu, Dan Cernescu, Gabriela Topală, Candid Ponea, Nae Lungeanu, Nicolae Măluţan, Ion Panaitescu, Paul Sibechi, Poetul Brăneanu, Tică Ghiţescu, Costel Fotino, Ion Panaitachi, Dumitru Precupeanu, Nicu Măluţan, Mitică Popescu, Gelu Donose, Nelu Martiş, Grig Manolache, Mircea Onescu, Vicenţiu Moraru, Dimitru Doncu, Dan Petrovan, Radu Albu, Ion Costin, Vasile Moşescu, Tanti Cornelia, soacra Amalia, Anton Ghenadie, Mama Nuţa, Părintele Sanda, George Negrean, Ivan Parascan, Valer Angelescu, Alexandru Săndulescu, Mihai Corhană, Telu, Corneliu Georgescu (tatăl), Nicolae Zărnescu, Marin Leontenescu, Eugen Ghiorghiu, Vasile Stoian, doamna Caranfil, Mariana Vârlan, poetul Scărlătescu, Marin Jaravete, Emil Giosu, Costică Mardare, o adevărată faună, aflată într-o inedită „Arcă a lui Noe”, în care condiţia participării la „croazieră” este să vorbeşti cât mai doct, să baţi „câmpii cu graţie”.
Scriitorul e necruţător cu aceste nume, precum şi cu altele, aproape toate personajele devenind caricaturi şi „creaturi”, având ataşate, la fel de ironic, la nume, titlurile de nobleţe: Năstase Bordea, scriitor, compozitor şi solist, inginer-scriitor Emilian Popescu, Denis Marcu, fost ziarist şi scriitor de perspectivă, colonelul Nicolae Florescu, Constanţa Cornescu, farmacista-poetă, Adrian Timaru, creator de povestiri fantastice, Profesorul Traian Trandafir, „om de mare talent artistic, dar care nu scrisese nimic” (un adevărat Socrate!?!), Elena Stroescu, profesoară şi romancieră, Daniel Sofronie, iubitor şi creator de sonete, Miron Tătaru, autor al unei cărţi de eseuri, Rodica Şandru, poetă, cântăreaţă şi pictoriţă, Dorina Cristian, doctoriţă şi poetă, Lazăr Tufaru, preot pasionat de literatură etc. Această listă insuportabilă de personaje creează acel „principiu al viermuirii” de care vorbea Gilbert Durand, dând iluzia unei „vieţi” (evident active!). Ne aflăm astfel între Caragiale şi Alfred Jarry. Bun cunoscător al mediilor pe care le descrie, Culiţă Ioan Uşurelu creează interesante şi inedite „fiziologii”, reabilitând o specie ce părea, dacă nu dispărută, măcar pe cale de dispariţie.
Roman parodic, Jurnalul unui singuratic nu este doar radiografia unui personaj dilematic, ci o adevărată frescă a unei „tranziţii” pe care nu o putem depăşi, indiferent de „ritualurile de trecere” pe care le propunem. Printre atâtea personaje (mai sunt şi altele, uşor identificabile!), singurul protagonist real este timpul. Un timp care poartă şi el măşti, deghizându-se în varii epoci istorice, pline de grotesc şi melancolie, de umor şi ironie subţire, de sânge şi cerneală, când violetă, când violentă.
Un roman care trebuie recitit, într-o vreme în care nu prea se mai citeşte.
Lucian STROCHI