În copilărie, la Cărăpcești, țigănușul Rică (zis și ,,fără frică”) mi-a fost cel mai bun prieten.
Brunet, cu părul ondulat de mureau fetele de invidie, mai ales că ochii negri plini mereu de căldură îi sporeau farmecul, el era gazda tuturor năzdrăvanilor și nazdrăvăniilor din mahala. Isteț foc, la agerimea fizică adăugând mereu sclipiri de inteligență, el iniția cele mai inimaginabile jocuri, încât oricât ar fi fost zilele de lungi nu apucam să ne plictisim niciodată. Apoi, tot Rică ne împrietenea, temporar dar profund, cu puradeii corturarilor care își așezau uneori șatra la marginea satului. De fapt noi le spuneam ,,cărturari”, diferența dintre cele două sonorități apropiate descoperind-o cam târziu, cum aveam să descopăr și alte diferențe ale cuvintelor în general, dar asta nu avea și nici nu va avea vreo importanță pentru prietenia noastră desăvârșită sub cupola inocenței. În fine, Rică ne arăta întotdeauna că nu are nicio legătură culoarea pielii cu căldura sufletului, el era etalonul iubirii sincere fără margini.
O prețuiam și pe maica-sa, Cezarina, care adesea părea mama tuturor picilor din hărmălaia comună, nu făcea deosebire între noi dacă avea de împărțit câteva bomboane, vreo ciocolată, niscai fasole cu murături, o strachină cu lapte de la unica lor capră ori doar o bucată de mămăligă. Ba chiar în serile când venea caravana cinematografică, așa era atunci cu vizionatul filmelor, cutreierau asemenea mașini sate și orașe, ea, maică-sa, ne conducea la sala unde urma să fie proiectată pelicula mult așteptată. Tot așa, și datorită ei, o duzină de năpârstoci fără griji au avut o copilărie de basm, în locul de basm numit Cărăpcești.
Când i-a venit de însurat, Rică a pețit fiica unui consătean de aceeași etnie și au clădit împreună o armonie de invidiat. Știu asta chiar de la el, fiindcă ne-am mai întâlnit în câteva rânduri și era mereu mulțumit. Se amuza povestindu-mi cum, la câte un chef, când tata socru se irita de vreo tărășenie de a lui ginerică, îl admonesta gingaș-iubitor pe acesta reproșându-i tandru: vezi dacă ești țigan?!
Acum nu mai știu pe unde o fi Rică, dar tare aș vrea să-i pot spune că îl iubesc la fel de mult și că mi-e dor de hățișul grădinii lui, dintre Oncică și Ginghină, care se pierdea odată cu noi, în jocul de-a v-ați ascunselea, în pârâul din spate. Să fim iar copii și să nu ne apese temerea că ne amenință vreo neliniște. Și să împărțim frățește cartoful scos din jarul de pe câmp, în timp ce pășteam caprele, și să-l mâncăm aproape frigându-ne, fiecare jumătatea lui, în așteptarea altuia copt. Și să-l întreb cum naiba, astăzi, ai noștri nu se mai înțeleg cu ai lor, cum ai mei se smotocesc cu ai lui, cum semănăm ură de parcă am cultiva cartofi, cum devenim în stare să ne luăm viețile unul altuia, de parcă am avea de împărțit eternitatea, nu doar un biet cartof…
Chiar, Rică, dragul meu, poți să-mi spui?!
Firiță Carp