Cinism și aroganță față de ziariștii americani
La Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale de laWashington o prezență așteptată din România suscita interesul unor reprezentanți ai vieții politice americane și jurnaliștilor,la puțin timp după răsturnarea regimului ceaușist. Era în 8 martie 1990. Importantul personaj politic care venea din România nu era un ilustru necunoscut pentru americani. În anul 1955 a fost ambasador al României în SUA, iar între anii anii 1959 – 1962 a fost ambasador la Organizația Națiunilor Unite. Timp de două luni după evenimentele din decembrie 1989 este în conducerea Frontului Salvării Naționale, după care demisionează, motivând că românii au nevoie de 20 de ani pentru a deprinde democrația. „Profeția” lui îi atrage porecla de „Oracolul din Dămăroaia”. Erau, astfel, suficiente motivații ca „profetul” Silviu Brucan (născut Saul Bruckner) să stârnească interes prin prezența sa în capitala Statelor Unite. O motivație în plus o constituia conferința ce urma s-o prezinte, ca și discuția liberă, de fapt o „repriză” de răspunsuri la întrebări formulate de ziariști, după expunere.
Conferința atacă un subiect sensibil pentru opinia publică americană și anume procesele de disoluție a partidelor comuniste din Uniunea Sovietică și celelalte state foste socialiste. Concluzia conferențiarului: procesul de dezagregare a acestor partide era inevitabil. Temeiul esențial al concluziei îl reprezenta greșeala partidelor comuniste de a frâna schimbările sociale ca urmare a revoluției tehnico-știițifice. Comuniștii n-au sesizat descreșterea numerică și deopotrivă a prestigiului social al bazei sociale a partidelor comuniste – muncitorii – precum și ascensiunea rolului intelectualilor și cadrelor tehnico-inginerești – considera vorbitorul.
<<În cadrul actualei perioade de mari frământări social-politice în Europa de Est – sublinia în continuare Silviu Brucan – văzându-și pozițiile periclitate, atât clasa muncitoare („muncitorii manuali”) cât și birocrația de partid și de stat se opun reformelor necesare schimbării structurii social-economice. Intelectualitatea, care nu se poate acomoda cu regimul totalitar și represiv, este singurul grup social care sprijină activ mișcarea de reformă în Uniunea Sovietică gorbaciovistă și restul Europei de Est.>>
După expunere, Silviu Brucan răspunde întrebărilor unor ziariști americani. Îl deranjează întrebările incomode, taxând pe ziariștii care le formulează drept „jurnaliști plantați”, aluzie străvezie la unele practici din România postdecembristă.
Redăm în continuare spicuiri din „dialogul” purtat de Silviu Brucan cu ziariștii prezenți la Centrul de Studii Strategice din Washington:
<<Întrebare (Washington Inquirer): În 1946 Dvs.ați votat pentru pedeapsa cu moartea, care a dus la executarea multor elemente democratice, și de atunci Dvs.ați fost descris de unii oameni ca stanilist. Regretați, acum, din punct de vedere politic?
S.B.: Ha, ha, ha! În primul rând nu este adevărat, este o minciună mare. Nu am susținut niciodată pedeapsa cu moartea, și deoarece este o minciună mare nu pot răspunde. În ceea ce privește a doua parte a întrebării, m-aș descrie ca „un gânditor radical de stânga”.
Î: S-a raportat în presa românească că Dvs.sunteți într-adevăr elementul stanilist din Frontul Salvării Naționale, că Dvs.ați organizat contra-demonstrațiile împotriva demonstrațiilor ținute de partidele politice democrate. După ce-am auzit discursul Dvs.marxist-leninist și scuzele marxism-leninismului, poate ați dori să comentați despre România contemporană, despre problemele actuale din România, probleme la care Dvs.contribuiți în mare parte. Aveți cumva intenția să demascați comploturile și crimele dictaturii comuniste din România și eventual să demisionați și să lăsați poporul să-și consolideze instituțiile democratice din România?
S.B.: Doamnelor și domnilor, sunt obișnuit din România cu astfel de întrebări „plantate”. Nu m-am așteptat la aceasta în Washington, dar probabil că „rețeaua” este mai întinsă decât am crezut. Am impresia că prezentarea mea a fost destul de clară ca să răspundă la astfel de întrebări și nu simt nevoia să adaug nimic la ea.
Î (Insight Magazine): Bazat pe spusele Dvs., pe faptul că muncitorii sunt cei mai mult împotriva diferitelor reforme care au loc în Uniunea Sovietică către „glasnosti, perestroika, democratizatia” ați putea, vă rog, să explicați de ce Frontul Salvării Naționale pare a fi susținut în cea mai mare parte de către muncitori și nu de studenți și intelectuali?
S.B.: Asta e o întrebare bună; prima care nu e „plantată”. În primul rând, în România nu avem o metodă sociologică de a sonda opinia publică, așa că premiza întrebării Dvs.este îndoielnică, dar în general aveți dreptate. Într-adevăr, reacția masivă a muncitorilor la încercările făcute în București de a se pătrunde în cartierul nostru general, este un argument convingător în favoarea tezei Dvs.; în același timp oricine este la curent cu intelectualitatea românească știe că guvernul actual include cele mai luminate minți ale intelectualității române. Cred ca alegerile vor dovedi în ce măsură afirmația noastră este corectă sau nu. Consider că însuși faptul că Frontul a deschis drumul spre crearea unei societăți civilizate în România, faptul că Frontul a fost singura forță politică, în primele săptămâni, sunt răspunzătoare pentru începutul unei vieți democratice în România.Faptul că avem acum ziare care aproape în fiecare zi atacă pe conducătorii Frontului, și eu însumi sunt una din țintele lor favorite, însuși faptul că ele publică o astfel de critică aspră, este dovada că noi am început să avem o viață democratică în România. Așadar, chiar intelectualii care au criticat din când în când unele din greșelile reale comise de către Front, chiar ei vor găsi că o selecție adevărată va trebui facută în ziua alegerilor, chiar ei, dacă România își va urma calea către o democrație reală și modernă, chiar ei vor favoriza într-o mare parte Frontul la alegeri.
Î (Vizitator al Fundației Forului Național din Ungaria): Prima mea întrebare: este posibil oare să se evite vechea ură tradițională naționalistă, ură care din nefericire există între națiunile noastre, este posibil oare să se îmbunătățească situația minorității maghiare în România, să li se dea drepturile lor într-o țară democratică? Cealaltă întrebare este următoarea: Luând în considerație ceea ce ați spus, că regimul Ceaușescu a fost atât de crud încât nu a existat nici o mișcare subterană sau de opoziție ca în celelalte țări așa zise socialiste, ce credeți Dvs., există personalități în noile partide de opoziție, care nu au fost comuniști (deoarece unii dintre conducători, Dvs. de exemplu, sunt acuzați de a fi fost comuniști), există foști comuniști care să fie în stare să fie conducători de țară și dacă este adevărat că noile partide, care sunt practic versiuni noi ale partidelor vechi, sunt în realitate democrate?
S.B.: Îmi pare rău că majoritateaîntrebărilor nu au nici o legătură cu prelegerea mea, ceea ce dovedește că cei care au venit cu aceste întrebări au fost pregătiți dinainte. Fiind gata să uit ceea ce am spus, aș fi preferat să fi avut o discuție serioasă pe baza problemelor ridicate aici. Dar asta fiind situația, va trebui să răspund celor două întrebări puse.Problema minorităților este o problemă foarte serioasă în România și cred că este o schimbare radicală în modul cum este văzută acum, comparând cu politica de asimilare forțată a lui Ceaușescu. Cred că după alegerile din Ungaria, va fi o ocazie mai prielnică de a rezolva problema în mod calm și favorabil.A doua întrebare: În fapt, acum avem la putere un organ, în care participă partidele politice de opoziție. Unul dintre vicepreședinți, Dl.Câmpeanu, care face parte din Partidul Național Liberal, deține o poziție foarte importantă și la fel Prof.Mânzatu care este conducătorul Partidului Republican. Acum avem un organ cu funcții executive și legislative, în care este o formă de diviziune a puterii și care cred ca funcționează foarte bine în ultima vreme. Parlamentul provizoriu, care este compus din circa 45 de partide politice, are ședințele televizate și aici are loc un dialog real, o adevarată schimbare de vederi, și după părerea mea noi trecem acum prin prima clasă elementară de învățare a democrației.
Î (Washington Inquirer): Revista franceză„La Pointe” a spus ca Revoluția română din 1989 a fost organizată de Moscova. Aveti vreo informație despre aceasta?
S.B.: Ha, ha, ha! Revoluția română a fost sută la sută o explozie spontană populară. Mi-ar fi plăcut foarte mult ca această revoluție să fi fost condusă de un partid politic, și bineânțeles, știți că modestia nu are ce căuta în politică, dacă presupunerea Dvs.ar fi fost adevărată, noi ne-am fi lăudat cu asta și legitimitatea noastră politică ar fi fost cu mult mai mare ca organizatori ai revoluției. Nu acesta este cazul.
Î(Edward Lutwak – Centrul de Studii Internaționale și Strategice): Eu am o întrebare referitoare la conținutul prelegerii, dar înainte de asta, Silviule, aș dori să spun că deoarece aici sunt mulți dintre vechii Dvs.prieteni, Washington nu este un mare oraș academic, ci un mare oraș politic, în care Dvs.ați fost ambasador, ați fost cunoscut ca o personalitate oficială; când oamenii vin aici și pun întrebări, nu înseamnă că întrebările sunt „plantate”, când oamenii vin aici și pun întrebări , ei vi se adresează Dvs. ca reprezentantul unei generații care a controlat soarta României pe durata acestor ani, aceste întrebări pot fi nepoliticoase, pot fi nepotrivite cu subiectul conferinței, dar a spune „plantate” implică existența unui organism, unui organism subteran care trimite oameni aici.
Silviule, deoarece Dvs.vă aflați la începutul unui val de vizite în America, așteptați-vă la o mulțime de întrebări, unele dintre ele ostile, dar este foarte puțin probabil să fie „plantate”.>>
Tanța Tănăsescu/UZPR
Sursă:Democratic Romania, Chicago, SUA, nr 3 din martie 1990, p.19.