Cine nu și-ar dori un job unde să fii plătit ca să vezi lumea? Există așa ceva? sigur că da! E adevărat că muncești pe drumul spre destinația de vis, însă odată ajuns ești găzduit în hoteluri de lux, ai timpul tău liber și în plus, bani de cheltuială tocmai ca să te simți bine. Ajungi în locuri la care doar visai, respiri într-o singură lună, aerul de pe mai multe continente și poți să încerci cele mai îndrăznețe experiențe sau cele mai ciudate gusturi de mâncăruri tradiționale. Cunoști oameni noi și iți faci prieteni pe viață. Poate deveni o obișnuință ca azi să fii în Europa iar a doua zi să te afli deja în America ori pe continentul african. Marile companii au contracte cu lanțuri hoteliere de lux, așa că, după zbor, cazările sunt de cele mai multe ori în hoteluri de 5 stele cu toate facilitățile incluse, cu acces la săli de fitness, piscine, spa-uri unde ești tratată ca o prințesă, astfel că iți vine greu să renunți la o viață „în puf’. Și totuși, reșițeanca Simona Mara, a spus Stop! unei astfel de experiențe, după cinci ani de zboruri de-a lungul și de-a latul pământului! Până să îmbrace uniforma de însoțitor de zbor, a fost jurnalist de televiziune.
La vremea la care cei mai mulţi tineri, adolescenți, sunt nevoiți să aleagă şi nu sunt pe deplin hotărâţi, Simona ştia ce are de făcut. Şi asta pentru că îi plăcea nespus de mult să comunice. De mică a avut aplecare către limbi străine aşa că nu i-a fost greu să facă pasul către acest domeniu, comunicare, dar nu oricum ci în engleză. La Universitatea de Vest din Timişoara a absolvit Stiinţe Politice, secția jurnalism-engleză. Cu specializarea în buzunar şi un milion de vise la purtător, Simona, a revenit în oraşul copilăriei sale, la Reşiţa, pentru a fi jurnalist de televiziune.
Are numeroase amintiri de atunci…
„Jurnalismul, prima mea dragoste” și „Reșița, acasă” sunt două sintagme care m-au făcut ca, după patru ani petrecuți la facultate, în Timișoara, să renunț la Radio Vest și să vin, cu mare drag, înapoi în orașul copilăriei mele. Îmi plăcea mult matinalul la radioul timișorean, dar, simțeam că televiziunea îmi poate deschide noi provocări. Și atunci ce mi-am zis, hai să mă alătur echipei locale Banat Tv Reșița. O echipă mică de profesioniști de la care am învățat televiziune, cum se spune „de la A… la Z „. Teoria din facultate mi-a fost de ajutor, dar practica era cu totul altceva. Am început cu o perioadă de voluntariat încă din anul doi de facultate, după care am fost reporter, am învățat să redactez texte, să fiu crainic de știri, dar curiozitatea m-a împins să învăț și cum să țin o cameră profesională în mână sau să fac editare video. Un sentiment nostalgic, de dor, mă încearcă acum când îmi amintesc de cei șapte ani petrecuți alături de Banat Tv, cu multe evenimente, de colegii dragi sufletului meu care m-au făcut să iubesc această meserie.
Simonei i-a plăcut interacţiunea cu oamenii, altruistă din fire
fiind, si-a dorit să ajute, în special pe cei aflaţi în suferinţă. De aceea a urmat și specializarea postliceală sanitară, cu liberă practică. În ce împrejurări i-au folosit studiile din acest domeniu, explică…
Fără nicio legătură cu chemarea mea de jurnalist din vremea aceea, am decis să accept o nouă provocare, aceea de a învăța cum să îi pot ajuta profesionist și mult mai implicat pe cei din jur dar și pe mine. Făcusem un curs de prim ajutor și m-am gândit să aprofundez, să urmez cursurile Școlii postliceale sanitare. Nu mă gândeam la vremea aceea cât de mult va conta această alegere și că va fi argumentul important pentru schimbarea ce urma să vină. Cei trei ani de școală sanitară m-au ajutat să înțeleg cum pot să-mi ajut profesionist semenii în caz de nevoie, să-mi ajut familia și pe mine însămi în cazul unei urgențe medicale sau de tratament îndelungat. Practica în spital mi-a folosit pentru a cunoaște lucrurile din interiorul sistemului, să privesc cu alți ochi efortul depus de medici și personalul sanitar din spitalele din România. Am vazut și conștientizez cât de greu se descurcă cu resursele pe care le au și de câtă dotare medicală este nevoie pentru a performa, dorința de a salva nefiind suficientă atunci când lupți cu însăși moartea! Cel mai mult m-am bucurat pentru că la finalul școlii eram pregătită să schimb un pansament, să administrez o injecție, să dau un sfat medical (ceea ce nu reușisem să fac în urmă cu câțiva ani pentru bunica mea, răpusă fiind de cancer). Cu toate că la vremea aceea nu puteam să apreciez dar nici să anticipez, calificarea în domeniul sanitar și meseria de jurnalist pe care o practicam în paralel, aveau să fie elementele definitorii în traseul meu profesional ulterior.
Fire optimistă şi veselă, cu trăsături delicate de top model, despre Simona Mara am aflat la un moment dat că vrea să plece în lume.
Da, aveam 29 de ani când am hotărât că a venit vremea să fac o schimbare majoră și să plec să îmi îndeplinesc un alt vis la care nici nu îndrăzneam să visez vreodată, să văd toată lumea! M-am prezentat la interviu pentru a deveni însoțitoare de zbor, sau stewardesă cum se mai spune, la cea mai bună companie aeriană de 5 stele din lume, Qatar Airways. Vârsta nu mă prea ajuta să sper la o șansă, dovadă că în urma interviului au fost admiși doar 13 candidați din cei peste 350 care se prezentaseră pentru posturile disponibile. Dar experiența în comunicare, limba engleză (atestată cu diplomă) și școala sanitară, au fost atuurile care au cântărit la selecționarea mea, primind astfel o ofertă de muncă de nerefuzat, aceea de a pleca în Qatar. A urmat trainingul, pregătirea la sol și apoi marea aventură în jurul lumii, zborul de-a lungul și de-a latul pământului! În cei cinci ani, mi-am făcut prieteni în toată lumea, dar mai ales prietene din România, foste colege alături de care am lucrat în Qatar și care au visat la fel ca mine și alături de care am trăit experiența zborului.
Noua viață în Doha părea perfectă. Când am început să zbor, aveam lunar de ales printr-un sistem de bid-ing, (programare) destinațiile pentru care optez. Astfel, am ajuns să parcurg toate traseele posibile pe care zbura Qatar Airways, aterizând în toate colțurile lumii, mai puțin în Antarctica. Eram vrăjită de tot ceea ce vedeam, trăiam fiecare zi cu toate simțurile, la intensitate maximă. La început oboseala nu am remarcat-o, diferențele de fus orar fiind la extrem, având săptămâni cu câte trei zboruri pe trei continente diferite. Practic nu mai știam când era zi sau noapte, trăgeam jaluzelele compartimentului și dormeam cum puteam, pe unde puteam, când îmi era somn. Trăiam atât de intens încât călătoriile treceau ca un vis, marea mea șansă fiind fotografiile făcute ca mărturie a locurilor minunate vizitate. Unul dintre beneficiile postului de însoțitor de zbor este acela de a călători aproape gratuit împreună cu familia. Astfel, am avut șansa să văd și alte destinații decât cele în care opera compania mea, iar în unele am putut să merg și cu părinții și cu (pe atunci) viitorul meu soț.
Cine s-a bucurat cel mai mult dintre cei apropiaţi pentru norocul care ţi-a surâs?
Întâi de toate cred că mie mi-a picat cel mai bine experiența ca însoțitoare de zbor. Aș fi vrut să spun că părinților, dar, având în vedere că urma să lucrez în aer, un job expus riscurilor de te rugai să te întorci cu bine la bază, părinții mei nu prea au fost de acord cu decizia luată. S-au bucurat pentru mine, evident, dar un ochi plângea și unul râdea. În plus, am plecat singură într-o țară arabă cu o altă cultură, o țară aflată la 5 mii de kilometri distanță, despre care nu prea se știa cât de sigură este, în contextul politic actual. În final, i-am invitat la Doha și s-au convins că eu sunt ok și că zborurile sunt unele dintre cele mai sigure, Qatar Airways neavând niciun accident aviatic în ultimii 20 de ani. Cu toate acestea mereu mă așteptau cu sufletul la gură să aterizez și să le spun că sunt bine. Și dacă e să menționăm cine s-a mai bucurat de norocul care mie mi-a surâs, atunci sunt câțiva prieteni pe care i-am ales beneficiari ai unor bilete de avion oferite de compania la care lucram. Acesta fiind, între altele, cum spuneam, avantajele însoțitorilor de zbor.
Dacă totalizezi aceste experiențe, mai este vreun tărâm neatins de tine, de pe mapamond?
Mi-au rămas în suflet numeroase destinații, unele exotice: Seychelles, Zanzibar, Nigeria, Noua Zeelandă, Brazilia, New York, Los Angeles, Osaka, Beijing. Văzusem toate destinațiile posibile, 170 la număr! Care e cel mai frumos loc vizitat? aceasta era întrebarea care-mi era cel mai des adesea adresată. Fiecare țară și destinație erau deosebite prin diferențele culturale, structuri umane, arhitectură sau peisaje. Dacă mă gândesc în urmă, nu pot spune că am un loc preferat, dar sunt cu siguranță câteva pe care le păstrez în suflet. Am aterizat în Singapore de 37 de ori, practic dacă adun zilele, am petrecut acolo două luni și cu toate acestea încă aș mai merge cu drag să vizitez grădinile suspendate, să mănânc crab picant și să mă bucur de spectacolele cu lasere de la Marina Bay. După mine, este cel mai fascinant loc din Asia și îl recomand tuturor ca destinație de vacanță. Impresionantă este și Japonia, mie mi-a plăcut Osaka, un oraș cu tradiție, mai mic decât Tokio dar deosebit. Am nimerit tocmai când erau cireșii în floare iar gheișele întâmpinau miile de turiști sosiți din toata lumea pentru a admira și celebra natura. Îmi amintesc cu mare drag de Iordania, unde am petrecut câteva zile în deșert cu beduinii, am vizitat locul în care a fost botezat Isus și am urcat spre mănăstirile din Petra la granița cu Siria, unde se află al doilea sit arheologic creștin, ca mărime, după Roma.
Aș putea vorbi la nesfârșit despre Africa, un ținut al extremelor, unde luxul resorturilor contrastează cu sărăcia și realitatea de zi cu zi a locuitorilor. Gândul mă poartă acum spre cele mai luxoase resorturi din Zanzibar, Dar Es Salaam, Nigeria, Cape Town sau Namibia și îmi amintesc de străduința africanilor de a atrage turiști, unde chiar ai ce vizita! În Tanzania a fost cel mai minunat apus de soare din viața mea, în Namibia, în safari, am văzut pentru prima oară girafe și lei in libertate iar în Africa de Sud am vizitat cea mai frumoasă plajă locuită de…pinguini. Împreună cu soțul meu, Alexandru, am vizitat Seychelles și am petrecut cel mai frumos Revelion, în casa unor localnici primitori. O experiență de neuitat, ceea ce m-a făcut să mă gândesc de două ori înainte de a mai face rezervări la hoteluri. M-a convins ospitalitatea africanilor și dorința lor de a găzdui turiștii in propriile case. Ne-am reîntoarce oricând acolo, pentru o vacanță în paradisul apelor cristaline.
Am amintiri frumoase din Statele Unite ale Americii, mi-a plăcut la New Yorkul cu zgârie-norii copleșitori iar Central Park este locul în care mă regăseam plimbându-mă cu bicicleta după un zbor solicitant peste Atlantic. Mi-a plăcut și orașul Boston cu aerul său de oraș cosmopolit, european, locul ideal pentru shopping si relaxare. Cine ajunge la Huston, trebuie să viziteze NASA Center iar în Atlanta concernul Coca-Cola și sediul CNN (una din cele mai mari și mai vechi rețele de știri americane care transmite în toată lumea prin cablu sau prin satelit).
În Rusia, am rămas înmărmurită în fața măreției arhitecturale din Piața Roșie unde sunt Palatul țarilor și catedralele ortodoxe.
Iar printre destinațiile care mi-au pătruns în suflet se află și India pentru că mi-am îndeplinit un vis: am văzut Tajmahal și nu am rezistat tentației de a cumpăra un sari (port tradițional indian) în culorile drapelului românesc. Dacă veți zbura vreodată cu linia aeriană Qatar Airways, veți avea cu siguranță escală la Doha iar eu vă îndrum să vizitați orașul și să mergeți în piața arăbească Souq Wakif, de unde puteți cumpăra suveniruri și puteți degusta specialități locale. Nu ratați vizita la muzeul islamic și nici plimbarea relaxantă de-a lungul plajei. Doha, va rămâne pentru mine cea de-a doua casă, unde am legat prietenii pe viață și care m-a ajutat să mă regăsesc și să prețuiesc și mai mult ceea ce am acasă.
Așadar, după cinci ani de zbor care nu știu când au trecut, am decis să mă opresc pentru că oboseala începea să își spună cuvântul și magia de la început, se risipea ca un fum! Eram conștientă că trăiam un vis frumos care nu poate fi veșnic deși iubeam călătoriile, zborurile, fusesem promovată (cabin crew, adică șef de echipaj) dar se instalase o rutină care trebuia cumva oprită…
După cinci ani, a venit momentul să predai ştafeta şi să pui costumul de stewardesă în cui. Am înțeles de ce ai facut-o, dar există o vârstă maximă până la care poți să zbori la Quatar Airways?
Nu există limită de vârstă pentru a fi însoțitor de zbor, aveam colege din categoria senior de peste 50 de ani. Bineînțeles că ele au aplicat la Qatar Airways când erau în floarea vârstei, au rămas, au fost promovate și erau deja senioare de cabină sau directoare de zbor, coordonatoare ale tinerelor însoțitoare de zbor care fac serviciul în cele trei cabine (economy, busines și 1’st class). Și eu am fost promovată după trei ani vechime, la business class, pe o perioadă nedeterminată și aveam perspective de a rămâne toată cariera în Doha, dar asta însemna multe alte sacrificii. În primul rând însemna să nu am familie alături de care să fiu zilnic, gând care era cel mai greu de suportat. Astfel, am luat decizia de a demisiona, fiind în ascensiune de carieră, când încă mai iubeam zborul…Am preferat să rămân cu dorul decât să continui să zbor fără să mai iubesc să fac asta.
Și m-am întors în România, la București, acolo unde locuia soțul meu, pe care l-am cunoscut tot datorită destinului, printr-o prietenă comună de la 
Doha. Era momentul pentru acea parte din viață care îmi lipsea, adică să îmi întemeiez o familie. Dumnezeu a fost bun cu mine și mi-a dat șansa de a trăi și acest vis, alături de soțul meu, împreună urându-i „Bun venit pe lume!”, acum șase luni, băiețelului nostru drag, Vlad.
Ai revenit cu picioarele pe pământ (la propriu) fiindcă se auzea „chemarea „… vocea care spunea că de-acum te așteaptă altă carieră. Ții în braţe un puiuţ şi fireşte că eşti tare mândră de asta, cariera de mamă, te prinde cel mai bine!
Da „cariera” de mamă pare acum cea mai frumoasă. Vlad este ceea ce mă motivează și mă face să iau lucrurile mai ușor, să mă bucur de simplitate, de un zâmbet, de surâsul lui și să redescopăr copilăria prin ochii lui inocenți. Atât eu, cât și tatăl lui, suntem fascinați de acest nou rol, ne uităm la el și nu ne vine să credem că în sfârșit totul capătă sens. Când ai un copil, vrei să faci totul pentru el. Iar eu, prin structura mea, sunt mereu îndrăgostită de oameni, de locuri, de împrejurări și promit să depun toate eforturile în orice voi face doar de dragul copilului meu, din dorința de a-i oferi un viitor cât mai bun.
Viitorul sună bine, acasă la Reșița, susține Simona Mara, care a revenit de curând în orașul copilăriei sale, cu intenția de a lua viața de la capăt.
Eu, când am plecat, am acceptat o provocare, am plecat pentru experiență, să mă regăsesc, alții crezând în mine că pot face treabă și în afara țării. Mereu am fost mândră că sunt reșițeancă și am știut că plec doar temporar, cât despre gândul de a rămâne într-o țară arabă, nici vorbă! Este frumos și luxos să stai la Doha, să cunoști altă cultură, să vizitezi lumea, dar eu, m-am simțit mereu ca un musafir în Qatar. Iar ca orice musafir bine tratat, oricât aș fi întârziat revenirea, până la urmă tot trebuia să găsesc drumul spre casă. Soțul meu nu a fost greu de convins, a vizitat Reșița de câteva ori (aici ne-am căsătorit și tot aici am organizat botezul fiului nostru) și a găsit aici ceea ce lipsește Bucureștiului, verdele, liniștea și oamenii zonei. Cu gândul la Vlad, că va respira un aer mai curat, va prețui mai mult simplitatea locului și vom petrece mai mult timp împreună ca familie, da, ne-am întors de curând, la Reșița. Oportunitățile de petrecere a timpului liber împreună în natură, drumeții, bicicletă, înot, schi, sunt ceea ce fac din Reșița alegerea ideală a locului în care să crești un copil. Și apoi, găsesc orașul tot mai înfloritor și mai colorat, sunt chiar surprinsă de evoluția lui și de planurile de dezvoltare viitoare, ceea ce ar trebui să convingă cât mai mulți tineri plecați să revină, să încerce să dea o mână de ajutor la împrospătarea și promovarea locului numit ”acasă”!
Adriana Baghiu / UZPR