default-logo

„Strict personal”, de Roni Căciularu. O antologie de 30 de reportaje

„Strict personal”, de Roni Căciularu. O antologie de 30 de reportaje

Un reputat gazetar băcăuan, stabilit în Israel în urmă cu mai bine de patru decenii, își publică „acasă” cel de-al 8-lea volum al său – STRICT PERSONAL, o antologie de 30 de reportaje inspirate de orașul său natal, unde i-au rămas nu doar amintirile, ci și sentimentele de aparținător cu legături dintre cele mai trainice. Membru al Uniunii Scriitorilor din Israel, publicist și colaborator la toate publicațiile de limbă română din țara sa de adopție, el se declară a fi același român cu inima, deși este trăitor în țara scăldată de apele Iordanului și ale Mării Mediterane. Consemnările din cronica pe care o publicăm în continuare, inspirate de tabletele sale, demonstrează din plin această apartenență. În organizarea filialei Bacău „Marius Mircu” a UZPR, sâmbătă 25 iunie a.c. a avut loc lansarea volumului, în cadrul manifestării găzduite de eleganta sală de conferințe a Evergent Investments, căreia îi aducem mulțumirile noastre. Au participat ziariști – membri ai filialei băcăuane și foști colegi de redacție ai autorului, critici literari, colaboratori și prieteni ai acestuia. Prin intermediul internetului, s-a realizat un duplex Bacău – Tel Aviv, fapt ce a mărit atractivitatea manifestării.

UN ANONIM CELEBRU și AMINTIRILE sale `MĂRUNTE”
…Ei, nu se poate! Ba, uite că se poate!: Roni s-a întors acasă, la Bacăul natal, arătându-ni-se în toată tinerețea sa sentimentală pentru orașul în care a văzut cerul plumburiu, bacovian, dar pe care îl percepe, ca dintotdeauna, ca pe un liman luminos al amintirilor ce-i tonifiază vârsta senectuții, făcându-l să se simtă la fel de tânăr precum era în urmă cu foarte mulți ani când ne încrucișam condeiele de gazetari prin ținuturile mirifice scăldate de apele limpezi și repezi ale Bistriței și Trotușului. O, tempora! Da, timpul a trecut, cărările ni s-au despărțit, dar amintirile ne copleșesc și ne reunesc. De undeva, de la mii de kilometri depărtare, din vecinătatea așezărilor din care se simt adierile mângâietoare ale Mării Mediterane, fostul nostru concitadin și vechiul meu coleg și prieten ne trimite, după cum ni se mărturiseşte, niște amintiri mărunte legate între coperți aurii de carte: STRICT PERSONAL. Puse pe canavaua mărturisirilor încredințate condeiului său sprințar și semnate, cum altfel?: Roni Căciularu. Citindu-i, într-o primă lectură, ”în diagonală”, adică ”el fugitivo”, tabletele cu miros de nostalgie cuceritoare, îmi vine în minte o celebră cugetare a unui scriitor american (Oliver Wendewll Holmes sr.), prin care rostește un mare adevăr de suflet: acasă este locul de unde ne pleacă picioarele, dar nu și inima! Și iată de ce, se rostește autorul: în orașul meu, în orașul meu, mă întorc mereu… De astă-dată, însoțit de cele 30 de tablete-evocatoare/descriptive prin care se preumblă, sentimental, printre trecătorii nevăzuți și necunoscuți, de astăzi, pe care-i întâlnește pe bulevardele, pe străzile și în parcurile ”orașului său”.
Dar eu nu am să fac o cronică propriu-zisă a cărții, și asta deoarece consemnările lui Roni trebuie citite și însuflețite de propriile trăiri ale fiecăruia. Ci am să-mi permit, cu voia subînțeleasă a autorului, să adaug alte secvențe la mărturisirile acestuia, dar cu condiția să rămână între noi, spre a întregi tabloul descriptivo-evocator pe care ni-l oferă autorul. Cât și cu speranța ca tonul anecdotic pe care l-am ales să fie servit cu plăcere de cei ce vor avea curiozitatea de a parcurge rândurile acestei cronici non-convenționale. Așadar: tânărul octogenar „… ce și-a prins în buchetul vieții cel de-al 83-lea trandafir”, a fost multă vreme subiectul și destinatarul unor glume colegial-malițioase inspirate de data nașterii sale: 8 Martie. De Ziua Femeii, adică, zi în care ne invita „la o șpârlă” amicală cu câte un „ronel” în mână (un „degetar” de băutură), iar noi îi ofeream vreun volum gen „Ana Karenina”, „Dama cu camelii” ori „Fata fără zestre”. Ne amuzam copios, ținea la poante și chiar ni le plasa pe ale lui. Ronisme cu efecte terapeutice de bună dispoziție.
Condei sprințar, de reporter frenetic, „avea ochi” pentru fapte și situații care pentru unii dintre noi, truditorii de la gazeta județeană, treceau neobservate. Scormonitor și inventiv, venea cu rubrici cu impact la cititori, servindu-le tablete „la minut”, gen „scurte” și „ultrascurte” în care concentra esențe de gazetărie pură. Producțiile lui jurnalistice nu se mai poartă în ziua de astăzi, când sunt la modă genurile prin care „se bate apa în piuă” de către acești „scârța-scârța pe hârtie”, vorba lui nenea Iancu, ce au luat cu asalt redacțiile de ziare, studiourile de radio ori cele de televiziune.Tributari, așadar, logoreei – multe vorbe, puține informații și în exprimare acadabrantă.
Dar Roni era, deopotrivă, maestrul reportajului de informație, adică de eveniment, cât și al celui literar, în care descrierile, transfigurările și figurile de stil compuneau, ori recompuneau, lumea aparte pe care o decupa din cenușiul cotidian al acelor ani, demonstrându-le cititorilor săi că pot evada într-un alt univers existențial, cel al inefabilului. Iar cei care vor parcurge paginile cărții care mi-a inspirat aceste rânduri de gânduri se vor convinge de acest adevăr: un condei ce compune imagini și sentimente din orașul său atât de sentimental exprimate și în versurile „…spune, spune, spune/ dacă inima ți-e ocupată,/hai grăbește-te și spune-odată,/dacă este, dacă este/dacă este ocupată…”, după cum suna un vechi șlagăr de prin anii `60 ce se cânta, serile, la vechiul restaurant „di pi șentru” – Parcul Trandafirilor. Și într-adevăr, inima statornicului meu amic continuă să fie ocupată de orașul ce i-a dat un nume, o carieră, dar și-un renume, pe care le regăsim în tabletele acestui al 7-lea volum al său, demonstrându-ne că și în cazul lui „boala condeiului”, de care suferă încă din adolescență, încă nu și-a găsit leacul, și nici nu sunt semne că s-ar putea găsi. De altfel, ar fi și păcat!
Și pentru că tot suntem la ceasul mărturisirilor, să vă mai spun și vreo două întâmplări ale căror protagoniști am fost noi, scriitorul și cronicarul de astăzi. Așa că, atenție: Roni a fost cel dintâi băcăuan care și-a cumpărat, la mâna a doua, un Trabant 601, cu care defila pe străzile orașului provocând mirări și zâmbete, asumându-și totodată și riscul de a deveni ținta glumelor savuroase, dar deloc răutăcioase, inspirate de acest ducipal cu pretenții de autoturism. Spre amuzamentul și al celor de azi, să vă spun câteva: de ce Trabantul nu poate avea număr mic? (Trabantul lui Roni era înmatriculat cu numărul 1-Bc-3740). Răspuns: pentru a nu fi confundat cu Mercedesul!… Sau: de ce nu are centuri de siguranță? Pentru a nu fi transformat în rucsac; care este cel mai lung autoturism din țară?: Trabantul, cu tot cu fumul de la țeava de eșapament; de ce nu poate fi cumpărat în rate?; din cauza prețului foarte mic. Și totuși, cei care scorniseră toate aceste poante, recunoșteau că deși îți era jenă când erai văzut intrând sau ieșind din el, înăuntru era foarte bine. Reabilitându-i astfel calitățile. Molipsit, la rându-mi, de o astfel de arătare nemaivăzută și nemaiîntâlnită pe-aici, am hotărât să-mi cumpăr și eu unul, dar nou, profitând de o conjunctură favorabilă. Neavând, însă, permis de conducere auto, am apelat la serviciile colegului trabantist și, în drumul dinspre Capitală spre casă, recte – spre Bacău, m-a stârnit curiozitatea de a afla dacă frâna de mână este sigură în situații-limită. Să vedem, zice amicul, și trage cu putere de manetă, moment în care facem o piruetă, nu știu dacă și grațioasă, de 360 de grade. Norocul nostru a fost acela că șoseaua era lată, că ne aflam pe prima bandă, iar din față, și nici din spate, nu circula vreo altă mașină, așa că am avut spațiu suficient pentru numărul instantaneu de kamikadze. Iar după ce ne-am trezit din uluială și culoarea obrajilor a revenit la normal, am izbucnit într-un râs sănătos; aveam răspunsul la întrebare. Mai apoi, cu un stoicism demn de pus la rană, am împărțit frățește glumele făcute pe seama ducipalilor noștri cu caroserie din carton presat dar care prezenta un avantaj ce stârnea invidiile celor cu bidivii din tablă: ale noastre aveau marea calitate de a nu rugini!
Mici tablouri de-altădată, se mărturisește autorul în prima dintre tabletele sale ce evocă timpuri, locuri, oameni, situații ce-i stau pe mai departe lângă inimă. Iar eu, semnatarul acestor rânduri, nu am făcut altceva decât să-i provoc pe băcăuanii de astăzi, îndemnându-i să-i cunoască și astfel pe cei de dinaintea lor. Iar completările pe care le-am făcut să fie receptate ca pe un îndemn pentru o altă, viitoare, vorbire „strict personală” și mai bogată în fapte și evenimente. Știind, și neuitând, că „…acasă este locul unde creşti abia aşteptând să pleci şi îmbătrâneşti abia aşteptând să te întorci”. Fiindcă „acasă” nu este doar un loc, ci e un sentiment pe care îl trăim numai cu inima…

Mihai BUZNEA / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*