De unde să încep, fiindcă sunt atât de multe de spus! Până mi se vor ordona gândurile şi ideile care să mă poarte spre adevăr şi frumosul etern însoţit de dragoste filială cu însemne de „nu mă uita”, despre care vreau să vă vorbesc, aleg să privesc două mâini cuprinse de neastâmpărul facerii. Sunt două mâini de femeie, agere, dibace şi nestăpânite ce aleargă cu spor pe bucata de pânză albă ca spuma laptelui, ce se va transforma în tradiţionalul veşmânt numit ie. Pânză pritocită pe piatra lucioasă a izvorului ce se rostogoleşte zglobiu la margine de zăplaz. Între degetele palmelor, acul şi firul de lână colorată ce împlinesc, cu măiestrie, o părticică din universul nostru ancestral. O ie. Nu mă interesează chipul de deasupra lor, ştiu că e al unei femei ca atâtea altele, care împleteşte dorul şi iubirea şi priceperea într-o adevărată operă de artă fără de nemurire. Şi-mi redescopăr în minte unul din marile adevăruri rostite cândva de ilustrul nostru om de cultură Tudor Vianu: „Adevărata cultură constă în transformarea ideilor în sentimente”. Priviţi, deci, o ie tradiţională autentică şi veţi avea revelaţia acestui postulat.
Ideea acestor rânduri cu trimitere la veşnicia născută la sat, astfel cum a înnobilat-o Lucian Blaga, mi-a fost sugerată de o imagine pe cât de idilică, pe atât de tonică, întâlnită într-o zi de duminică la una din bisericile de respectabilă vârstă ale oraşului în care vieţuiesc – Precista, ctitoria lui Alexăndrel Vodă: o româncă şi cei trei băieţi ai săi. Mama, încă tânără. Băieţii, cam la două lungimi distanţă între ei, de pe la şase până spre un an. Cel mic, în cărucior. Veniseră la sărbătoarea de Sfânta Maria Mică, ziua Adormirii Maicii Domnului. Cuminţi şi evlavioşi, un grup maternal atrăgând atenţia admirativă a credincioşilor şi prin pilda vestimentaţiei comune: mama şi copiii ei îmbrăcaţi în frumoase cămăşi înflorate ţesute, nu era loc de nici o îndoială, de mâinile româncei noastre. Aceeaşi croială simplă şi elegantă, acelaşi model floral pe fiecare. Am perceput mesajul lor ca pe unul de dăruire şi respect pentru tradiţie şi continuitate. Un grup exponenţial, l-aş numi mamă şi copii într-o lecţie rostită prin dragoste, fantezie şi culoare despre apartenenţa românească. În oceanul amalgamat al făcăturilor vestimentare care ne inundă din cel Occident, zi de zi şi fără oprire, cu stridenţele lui stricătoare de bun gust şi tradiţie.
Cele patru cămăşi înflorate de o mână de femeie-mamă reprezintă o adevărată oază de românitate oxigenată şi readusă la statutul ei primordial. Confirmând, îndrăznesc să o spun, viziunea Poetului Naţional, care spunea: „Fără îndoială, există talente individuale, dar ele trebuie să intre cu rădăcinile în pământul, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent”.
O mamă, una dintre multele mame românce care le induc copiilor lor sentimentul patriotic, aparţinător, al plaiului natal, îmbrăcându-i aşa cum a făcut-o dintotdeauna. E, aş zice, o lecţie de istorie şi demnitate la purtător. Multiplicată în mii şi mii de secvenţe. Mergeţi într-una dintre duminici, oricare, dar mai ales în zilele de sărbători religioase, în satele ce se-nşiruie salbă pe valea Trotuşului, pe văile Siretului şi-a Oituzului şi veţi avea revelaţia acestui adevăr. Într-o defilare infinită de costume populare cu cămăşi înflorate cusute de mâini de românce. Le socot a fi tot atâtea şcoli de „lucru manual artistic” în care pânza de in, de cânepă ori/şi de borangic se metamorfozează în chipuri înfloritoare şi zâmbitoare sub vraja acului şi a firului de lână colorată purtate ca într-un cântec de alintat copiii de mâinile măiestre ale româncelor cu care ne însoţim existenţa. Pentru talentul şi dăruirea lor, eu le-aş încununa cu numele de înnobilare al tradiţiei renăscute. Moderniştii ar fi mai direcţi, catalogându-le drept brand de ţară. Un brand care, datorită acestui miracol al reînvierii, s-a pornit să cucerească lumea. Pentru că sunt nenumărate ţările lumii în care acest simbol românesc este marcat prin manifestări omagiale – festivaluri, expoziţii şi zile ale iei. Iată-l, aşadar, transformat în ambasador şi mesager al ethosului nostru. Peste tot pe unde au ajuns confraţii noştri în căutare de orizonturi mai luminoase şi promiţătoare. Dar păstrându-şi intact şi dorul românesc în inimi. O româncă, Roxana Mărăcineanu, stabilită în urmă cu mai bine de trei decenii la Paris, a fost ministru al sporturilor în Franţa! Pentru care a cucerit, la olimpiada de la Sydney – 2000, argintul într-o probă de nataţie. Dar sigur că elementul cel mai relevant în acest episod este faptul că la ceremonia de instalare în fotoliul de ministru francez, românca noastră purta o frumoasă ie românească. Şi mai aflu că într-un neîndepărtat început de toamnă parizienii au lut cu asalt expoziţia organizează tot de o româncă, având ca temă „Flori de ie”. Aşadar, putem spune că ia noastră cucereşte lumea. Fiindcă nu este deloc o întâmplare, iar dacă da, este una cât se poate de fericită, faptul că Primăria capitalei americane, Washington, a consacrat ziua de 24 iunie ca Zi Internaţională a iei, în semn de recunoaştere şi afirmare a românilor-americani în patria lor adoptivă, dimpreună cu tezaurul cultural autentic adus de ei. Aceeaşi zi în care, pe meleagurile noastre, de Sânziene, este marcată Ziua Universală a iei româneşti. Iar de astăzi, când creștinătatea românească sărbătorește nașterea Sf. Ioan Botezătorul, o lege vine (în sfârșit!) să o reinstaleze ia în drepturile ei seculare.
În bulversanta şi neiertătoarea noastră lume a globalizării, care amalgamează culturile şi trece în plan secund spiritul naţional, cu tradiţiile, datinile, obiceiurile şi specificităţile lui, mergând până la sublimare, a regenera actul realmente artistic şi creator al iei nu este altceva decât reconfirmarea spiritului nostru tradiţional şi identitar. Iar pe mama băcăuancă şi cei trei băieţi ai săi aflaţi abia la vârstele întrebărilor şi învăţării lecţiei de apartenenţă şi mândrie naţională nu o pot asemui decât cu o pildă a simbolului perenităţii şi permanenţei. Şi tocmai pentru că este un simbol, şi nu unul oarecare, cred că iei i-ar sta foarte bine alături de vestita frunză-brand ce s-a dorit a fi, dar nu prea mai este, logo-ul turistic al României ca paşaport sentimental şi identitar în călătoria sa pe meridianele lumii. Pe care deja a început să le cucerească. Spre bucuria şi mândria noastră, a tuturor, a celor ce încă nu ne-am pierdut speranţa în „…viitor de aur”. Parafrazându-l pe Poet: Ce-ţi doresc eu ţie/ Prea frumoasă ie,/ Să ne-mbraci mereu/ Fete şi feciori/ Dor de sărbători/ Şi în orice zi/…
Mihai BUZNEA / UZPR
Foto: YouTube