◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

6. Cât de mult dor înfrângerile! Și pe sportivi și pe ziariști!

Scriu în camera de hotel după înfrângerea din sferturi de finală a pugilistei Claudia Nechita. Sala în care se desfăşoară turneul olimpic de box este practic lipită de hotelul în care locuiesc temporar, aşa că am venit repede, să fiu prezent, la timp, la întâlnirea cu… dumneavoastră, cititorii acestor corespondente! Aici distanţele lungi între centrul de presă şi arenele de concurs îţi răpesc destul de mult timp… Sper că în această seară să ajung cu notaţiile la zi şi, deci, şi la meciul Claudiei.

Deocamdată să vă spun ce am făcut duminică, 25 iulie. A fost o zi dedicată tenisului de masă şi statului în autobuzele cu care am făcut „naveta hotel – IBC-sală – IBC – sală – IBC – hotel”. Cam acesta a fost traseul. Turneul olimpic de tenis de masă se desfăşoară în sală care a găzduit gimnastică la Jocurile Olimpice TOKYO 1964!!! Vă daţi seama ce construcţie „futuristă”a reprezentat această sală pentru anii ’60, dacă e ultrafunctională şi acum. În acel concurs de gimnastică din 1964 a evoluat şi tatăl colegului Zoli Kadar, sub numele de Anton Cădar, deşi numele său real era Antal Kadar… De-ale comunismului, obiceiuri… Numele multor sportivi unguri au fost romanizate. Zoli ne-a însoţit pe mine şi pe Horaţiu, operatorul TVR, să vadă şi sala în care a evoluat părintele său, dar şi să facă un interviu cu Bernadette Szocs, în limba maghiară, pentru Radio Târgu-Mures. Şi-a făcut o poză în faţa sălii ţinând în mână un fanion triunghiular, original (!), adus în ţara de tatăl său, pe care scrie TOKYO 1964. I-am spus că nu cred ca-n metropolă japoneză mai există prea multe fanioane de acest gen.
Nu vreau să uit să notez mai târziu şi o fac acum: colegul meu de redacţie, timp de aproape două decenii, Octavian Vintila, a participat şi el la Jocurile din ’64, în calitate de sportiv de performanţă. Domnul Tavi, cum i-am spus eu în permanenţă, a practicat scrimă, fiind campion individual naţional la sabie în ’68 şi ’69, şi ocupând locul 4 cu reprezentativa noastră la Jocurile München 1972! Că ziarist, nu am întâlnit pe cineva care să promoveze olimpismul cum a făcut-o el…
În comentariul-sinteză făcut la sfârşitul zilei pentru emisiunea „Arena Naţională” am spus că ” nu ştiu cine a spus ‘<<ce-ncepe rău se sfârşeşte şi mai rău>>, dar ce s-a-ntâmplat românilor astăzi, în turneul olimpic de tenis de masă, o demonstrează cu prisosinţă. Dimineaţa, Ovidiu Ionescu şi Bernadette Szocs au evoluat în sferturile de finală ale probei de dublu mixt., după ce trecuseră în primul tur cu 3-1, la seturi, de slovacii Lubomir Pistei şi Barbora Balazova. Adversarii de astăzi au fost chinezii Xin Xu şi Shiven Liu, campioni mondiali en-titre. Ai noştri au început curajos, au condus cu 4-0, dar s-a ajuns la 11-6 pentru asiatici. De-abia în setul 4 compatrioţii noştri au avut o tresărire de orgoliu, a fost 10-10, dar cam atât. 4-0 la seturi, în final, pentru Xu şi Liu, Bernadette şi Ovidiu declarând după meci”… Şi aici a „intrat” interviul realizat în zona mixtă, în care Ovidiu Ionescu spera într-o evoluţie mai bună, după amiază, în probă de simplu. Să reluăm comentariul radiofonic: „La şase ore distanţă de meciul de dublu mixt, Ovidiu Ionescu a revenit la masă pentru turul doi al probei de simplu, el fiind singurul jucător de tenis de masă de la noi venit la Tokyo. În primul tur l-a depăşit cu 4-1, după o evoluţie sigură, pe australianul de origine chineză, Xin Yan, dând impresia că pleacă astăzi favorit în meciul cu brazilianul Gustavo Tsuboi. Însă zicală invocată la începutul comentariului a vrut să-şi certifice, încă o dată, veridicitatea. Ovidiu, vicecampion european, a început slab (6-11), şi-a revenit în setul doi (11-9), după care a pierdut următoarele trei manşe după ce a avut mai multe şanse să şi le adjudece: 11-13(a ratat 3 mingi de set), 9-11(de la 9-7) şi 9-11(de la 9-8)! 4-1 pentru sudamerican, iar Ovidiu, sigur, nu va pune pleoapă pe pleoapă în această noapte sau în mai multe aşa cum ne-a spus după acest meci de coşmar”. Şi „intră” interviul pe care în mod sigur Ovidiu l-ar fi evitat, iar jurnalistul „cu întrebările” ar fi vrut să fie în altă parte… E greu să vezi un sportiv desfigurat de efort, cu privirea rătăcită şi gândurile strangulate de durerea înfrângerii, mai ales când aceasta e total neaşteptată… Cam aceasta era imaginea lui Ovidiu Ionescu, pe care-l cunosc bine, fiind buzoian de-al meu. Ce să vă mai spun, că mama sa, Iarodara, mi-a fost colegă, patru ani, la Liceul „B.P. Haşdeu” şi ştiu cu câtă patima trăieşte meciurile feciorului, încât acesta a ajuns, dacă evoluează la Buzău, să nu-i mai dea voie în sală, ca să nu-i transmită emoţiile?! Acum, şi să fi vrut să o facă la Tokyo, nu ar fi putut, spectatorilor fiindu-le interzis accesul. O să-i povestesc eu pe 3 septembrie, când avem întâlnirea de 45 de ani (!) de la sfârşitul liceului, cum a fost… Şi cum am părăsit sala cu imaginea lui Ovidiu în minte, el plecând de la interviu nu la vestiar, ci pe unul din culoarele sălii, pentru a nu mai da ochii cu cineva cunoscut, fie el şi antrenorul Viorel Filimon., şi să poată să-şi strige singur durerea… Deşi în interviu şi-a exprimat speranţa că, poate, la Paris 2024 va fi mai bine, nimeni nu ştie cum vor evolua lucrurile până atunci… Iar anii se vor aşeza şi peste el…

Luni, 26 iulie, am rezervat-o boxului, cei doi reprezentanţi ai culorilor noastre fiind programaţi în gala de seară, care a început la ora 17. Deşi ştiam că sala era lângă hotel, am plecat mult mai devreme, bănuind că voi orbecai un pic, până când am găsit intrarea pentru ziarişti, complexul, cu mai multe clădiri, fiind unul foarte mare. Sala „Ryogoku Kokugikan” are 11000 de locuri şi găzduieşte cele mai importante turnee de sumo din Tokyo, adăpostind şi un muzeu al acestui sport tradiţional japonez. Se învecinează cu „EDO Tokyo Museum”. Aşadar, după ce am reuşit să pătrund în complex, am mai mers pe nişte alei mai lungi şi am intrat în sala pavoazată, în partea de sus, cu portretele celor mai mari luptători de sumo care au evoluat în ea. La primul nivel există un fel de loje, de fapt nişte simple pătrate pe nişte gradene, în care ce-i cu dâre de mână intra descălţaţi, se aşează în poziţia tradiţională, cu picioarele sub ei, şi servesc mâncăruri şi băutură. Acum, ştiind că nu vor fi spectatori, organizatorii nu s-au mai chinuit să mai monteze scaune la primul nivel, barând cu nişte benzi de plastic ‘lojele”… Scaune sunt al doilea nivel, cel de sus… M-am îndreptat spre masa presei unde l-am recunoscut, mai uşor, pe Marian Ursescu de la Gazeta Sporturilor şi, mai greu, pe Teo, de la Agerpres. Asta din cauza măştilor, bineînţeles. Să nu uităm de prezenţa lor permanentă pe chipurile oricărui om care se mişca în Tokyo în această perioadă de lockdown pentru localnici şi… de carantină pentru cei veniţi la Jocuri care, am uitat să vă spun, timp de 14 zile nu au voie să se mişte decât pe traseele foarte bine stabilite, conform „fisei postului”. Şi cum astăzi de-abia se împlineşte o săptămână de la sosirea în Japonia, poate că înainte de plecarea. Prevăzută pe 8 august, să avem voie să ne mişcăm şi noi, fără restricţii, prin oraş…

Dar să revenim la box, Mai întâi a evoluat Cosmin Gârleanu, care în limitele categoriei 52kg l-a întâlnit pe bulgarul Daniel Panev Asenov. Vicecampion european. Cosmin a obţinut „biletul olimpic” la turneul de calificare de la Londra disputat în martie 2020. şi de-atunci s-a… tot pregătit! Foarte important este cum a traversat fiecare sportiv această perioadă incertă şi, mai ales, cum l-au ajutat cei din jurul său s-o facă! A început greoi meciul, bulgarul, mai „şmecher” a profitat şi a luat avantaj pe care nu l-a mai cedat până la final, deşi în următoarele două reprize, Cosmin şi-a mai revenit, arătând că nu degeaba a fost campion mondial la cadeţi. Victorie la puncte pentru vecinul de peste Dunăre, Garleanu recunoscându-i, cu sportivitate, superioritatea la interviul din zona mixtă, dar şi subliniind, fără să ofere prea multe detalii, că nu a avut sparring partenerii pe care şi i-ar fi dorit în perioada de pregătire a turneului olimpic! Avea aceeaşi figură descompusă ca şi Ovidiu Ionescu, urmele loviturilor fiind vizibile. Mi se rupea sufletul privindu-l… Ştiu din atâtea decenii petrecute „pe lângă box” câtă muncă şi speranţe sunt înmagazinate în ani de trudă în sala de antrenament, toate putând să se ruineze în doar 9 minute de luptă, în box neexistând recalificări că în lupte şi canotaj, sau mai multe aparate ca în gimnastică, unde dacă ratezi la unul te poţi revanşa la altul… În încheiere Cosmin a spus că la 22 de ani nu poate spera decât că la Paris 2024 să fie mai bun şi să urce pe podium. Am părăsit zona interviurilor cu un mare nod în gât (poate şi cu lacrimi în ochi, dar nu sunt sigur…): pentru mine Paris 2024 nu va mai există, ca jurnalist! Na, că mi s-a pus şi acum, când scriu, acelaşi nod, de-a curmezişul… De data asta, în suflet…

M-am întors la masa presei şi continuăm să privesc în gol, deşi pe ring meciurile urmau unul după altul. Până la meciul Claudiei Nechita mai erau vreo două ore şi jumătate. Doamne, câte am mai trăit eu la competiţiile de box. Mai întâi la cele de amatori, la care am mers, în ţară şi pe toate meridianele, până prin 2005, apoi la galele profesioniste, cu marii noştri campioni care au activat în Canada. Câte bucurii, dar şi câte mari decepţii… Cu excepţia turneelor olimpice, la care am calificat, după Atena 2004, greu, câte unul, maxim doi sportivi, am renunţat să mai merg la competiţiile de amatori după ce Feri Vastag a hotărât să plece de la cârma lotului naţional, din motive pe care, poate, o să le devoalez, pe larg, cu un alt prilej, în primăvara lui 2006. Din acel moment boxul amator de la noi s-a tot dus la vale, iar pentru mine nu a mai reprezentat o pasiune care a depăşit, de multe ori, graniţele jurnalistice. La Sydney 2000, echipa antrenată de Vastag cuprindea 10 boxeri, unul mai valoros decât altul. Ce vremuri, ce nebunie şi atmosferă în jurul lor. Acum am ajuns să fim fericiţi că la Tokyo 2020 am deplasat un băiat şi o fată, pugilismul feminin fiind introdus în programul olimpic la Londra 2012.

Claudia Nechita (57 kg) s-a calificat la ultimul turneu preolimpic, în mai 2021, la Paris, după ce le-a învins pe nemţoaica Ornella Wahner, campioana mondială în 2018, şi pe turcoaica Aycan Guldagi. Aici a avut un prim tur liber, urmând să se bată în optimi de finală cu Ramla Ali din Somalia, care din 2015 trăieşte la Londra, ca refugiat de război. Pe lângă box, se mai ocupă cu modellingul, apărând pe coperţile mai multor reviste, printre care „British Vogue”. Claudia nu a ţinut cont de „celebritatea” adversarei şi, după o evoluţie convingătoare, a obţinut victoria la puncte, toţi cei cinci arbitri judecători văzând-o învingătoare. În zona mixtă rezervată jurnaliştilor pentru interviuri, şi ea şi antrenorul Adrian Lăcătuş se arătau încrezători că va câştiga şi meciul din sferturi de finală şi că va aduce boxului nostru o medalie după 17 ani (!), ultima prezenta românească pe podiumul de premiere fiind consemnată la Atena 2004, bronz cucerit de Ionuţ Gheorghe, cu Vastag în colţ. Şi eu am plecat din sala de… sumo cu mari speranţe că vom reînnoda şirul medaliilor cucerite de boxeri la Jocurile Olimpice. La cât am văzut-o de determinată pe Claudia, m-am gândit că poate va fi una chiar de aur. Nu au putut atâţia băieţi valoroşi, în peste o jumătate de veac (!), să reediteze performanţa lui Nicolae Linca de la Melbourne 1956, poate va reuşi… o fată!

Marţi, 27 iulie, m-am trezit la 6 dimineaţa şi era să întârzii la meciul lui Bernadette Szocs din turul trei, la tenis de masă. Au fost ceva blocaje în trafic, făcându-mă să bănuiesc că, în ceea ce priveşte transportul de mărfuri industriale şi produse de primă necesitate, autorităţile au mai relaxat puţin restricţiile de circulaţie. Şi cum în Tokyo, nu ştiu de ce (?!) nu au fost prevăzute trasee olimpice, separate, pe bulevarde, pentru mijloacele care asigură transportul sportivilor şi jurnaliştilor, autobuzul care a plecat de al IBC la ora 8.40 a făcut până la sala aproape de o oră şi jumătate, stând la unele semafoare exasperant de mult! Bernie (cum îi spun prietenii jucătoarei din Târgu Mureş) rămăsese singura speranţă în proba individuală feminină în condiţiile în care, luni seara, când eu eram la box, Eliza Samara a pierdut neaşteptat (1-4) în fata thailandezei Suthasini Sawettabut. Bernie a început slab meciul cu Juan liu, o jucătoare din SUA, care în primii ani ai carierei a fost în naţională… Chinei, a pierdut primul set (4-11), şi-a revenit, le-a câştigat pe următoarele două (11-6, 11-6), apoi s-a stins, uşor, uşor (9-11, 8-11. 3-11), declarând, la final, că adversara i-a „citit’ la un moment dat serviciul şi de-acolo s-a rupt totul… Speranţele în turneul olimpic de tenis de masă se mai leagă doar de evoluţia echipei feminine care, duminică, 1 august, va întâlni, în optimi de finală, reprezentativă Egiptului… Să nu uităm că în componenţa Samara-Szocs-Dodean, naţionala noastră este campioana continentală. Aşa că speranţele sunt unele îndreptăţite, doar ca la Jocurile Olimpice se poate întâmpla orice. Chiar să pierzi, cum am aflat seara, când ai 5-1 şi 7(!) mingi de set. Li s-a întâmplat Monicăi Niculescu şi Ralucăi Olaru în turul doi al turneului de tenis, în meciul cu australiencele Ellen Perez şi Samantha Stosur. A fost, până la urmă, 7-6, 7-5 pentru jucătoarele de la antipozi, România ratând şi aici o bună şansă de medalie, după ce fetele noastre îşi deschiseseră un culoar generos în urma victoriei din fata surorilor Chan, din Taiwan, favorite 5. Epuizată de efortul din primul meci şi fără timp suficient de refacere, Mihaela Buzărnescu a fost şi ea depăşită (6-1, 6-2) de cehoaica Marketa Vondrusova, fosta finalistă la Roland Garros şi aflată, după o perioadă de recul, într-o bună formă sportivă aici. După ce a învins-o pe Mihaela, a trecut la fel de categoric şi de reprezentanta gazdelor, celebra Naomi Osaka. Sunt convins că, după ce a aprins flacăra olimpică, Naomi şi-a dorit enorm să aducă o medalie ţării de origine a mamei sale, însă, cum v-am spus, aerul olimpic este de multe ori… rarefiat pentru mulţi!

Miercuri, 28 iulie, m-am trezit iar cu noaptea-n cap, dar a meritat! Am fost de serviciu în redacţie şi am vestit naţiunii, începând cu grupajul de ştiri de la 4(ora României) numai rezultate grozave obţinute de compatrioţii noştri: aur cucerit de canotoarele Simona Radis şi Ancuţa Bodnar în probă de dublu vâsle feminin, argint obţinut de canotorii Mihăiță Ţigănescu, Mugurel Semciuc, Ştefan Berariu şi Cosmin Pascariu în probă de 4 rame masculin, calificarea altor trei echipaje în finalele programate joi şi vineri, a lui David Popovici, puştiul minune de doar 16 ani, în finală de 100 de metri, proba-regină a înotului. Colegii mei aflaţi la „faţa locului” (Ştefan Alecsiu şi Gabi Bucur) au înregistrat declaraţii pe care le-am difuzat în radiojurnalul orei 7, iar după rubrica de la ora 9 i-am cedat locul la microfon lui Bogdan Predescu, eu urmând să ajung la box pentru meciul capital al Claudiei Nechita. Am transmis meciul ei în direct înaintea meciului de fotbal România-Noua Zeelandă, comentat de la Sapporo de Cătălin Cârnu. Din păcate, dorindu-şi enorm victoria, Claudia nu s-a regăsit în fata japonezei Sena Irie. Deşi a fost ofensiva pe tot parcursul confruntării, nu a reuşit să lovească într-un mod clar, care să-i convingă pe toţi cei cinci arbitri, doar doi dintre ei văzând-o învingătoare în final. La interviul de după meci, m-am chinuit să pun nişte întrebări, cât de cât, coerente. Ştiam că se spulberase visul unei fete sărmane, care visa să-şi schimbe viaţa după cucerirea unei medalii olimpice. S-a născut în Câmpulung Muscel, a fost părăsită de mama dornică să-şi trăiască viaţa, nu să se „încurce” de un copil, şi a fost crescută de una dintre bunici. Boxul şi antrenorul Adrian Lăcătuş, al doilea „tata”, au reprezentat şansele ca să nu apuce şi ea să ajungă pe căi greşite. Parisul este o iluzie de care se agăţa, aşa cum fac mulţi dintre cei care nu au luat medalie aici… Nici ea nu a dat vina pe arbitrii care au văzut-o învingătoare pe… reprezentanţă gazdelor, singura care are şanse reale la cucerirea titlului olimpic în turneul de box. Ce crud e de atâtea ori sportul: nu ţine cu cei aflaţi în suferinţă, ci cu cei „avuţi”. Şi Claudia Nechita şi Sena Irie au fost pregătite foarte bine pentru întâlnirea de azi, doar că japoneza a prins o zi mai bună… Atât! Diferenţa a fost una foarte mică, dovadă şi decizia strânsă la puncte (3-2) pentru asiatică…
Muream de ciudă… M-am învârtit o grămadă prin centrul de presă înainte să plec spre hotel. De multe ori, am crezut că, din cauza vârstei, lacrimile apar mai uşor în colţul ochilor. Însă o ştire citită azi pe site-ul gsp.ro m-a convins că nu-i deloc aşa şi că, cum „zicea” trupa Holograf, „şi băieţii plâng câteodată”. În turneul olimpic de tenis, în turul doi, perechea iberică Garbine Muguruza – Carla Suarez Navarro a fost învinsă, dramatic de cea elveţiană Belinda Bencic- Victoria Golubic, 11-9 în super-tie- break, după ce a avut o minge de meci, pe propriul serviciu! A fost ultimul meci din cariera pentru Carla, revenită în circuit după o luptă teribilă cu cancerul nemilos. La interviurile de după meci, reporterul spaniol, bănuind ce va urma, le-a rugat pe compatrioatele sale să nu plângă, ca să nu înceapă şi el şi operatorul să facă acelaşi lucru. Inutil… Au început la un moment dat să plângă cu toţii… Aşa că, dragii moşului, nu sunt eu singurul „sensibil”… Ataşamentul tău ca jurnalist, faţă de sportivii care dau totul pentru ţara în care te-ai născut, şi tu, şi ei, este acelaşi pe toate meridianele!

(Hotel, miercuri 28 iulie, ora 23,45)

 

Adrian Fetecău / UZPR

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *