Cine își închipuie că obediența și slugărnicia politică s-au isprăvit în 1990, hai, după 2000, când tovarășilor rămași în politică li s-au mai slăbit balamalele, se înșală amarnic. Aceste constante ale politicii românești de dinainte și de după 1989, obediența și slugărnicia, au fost sădite și în cadrele de nădejde mai tinere, ale partidelor, așa că nu are rost să ne facem iluzii că verticalitatea ar putea ocupa spiritul clasei politice. Sâmbătă seara, după înfrângerea suferită la Congresul PNL, Ludovic Orban a declarat că parteneriatul dintre el și președintele României s-a încheiat. Anunțul nu are nimic nefiresc, întrucât Orban nemaiocupând vreo funcție de conducere în PNL nu are cum să mai păstreze vreun parteneriat politic sau instituțional cu șeful statului. E o chestiune de ține de mecanismul firesc al unor relații, altele decât cele personale, de prietenie. Cu siguranță, Klaus Iohannis a înțeles în cheia firească această declarație, doar că Florin Cîțu s-a repezit într-o demonstrație ridicolă de servilism să-l ia public la rost pe Orban, cerându-i să dea explicații pentru enunțul cu pricina. Fără să-i ceară nimeni să tranșeze o situație clară ca lumina zilei, premierul și noul jupân al liberalilor a simțit nevoia să facă pe jandarmul moral, întrebându-l pe cel căruia i-a luat locul cum de și-a permis să glăsuiască nepermis. Reacția lui Florin Cîțu, gratuită și contrară principiilor democratice și ale liberei exprimări, ar putea fi catalogată de unii drept o pornire dictatorială. Poate că premierul încearcă uneori senzațiile amăgitoare ale ideii că ar putea fi un mic dictator, dar pentru a fi cu adevărat așa ceva îți trebuie stofă și alte cele. Poți mima rolul dictatorului, îți poți adăpa unele fantasme, dar când ești pripit, obedient, nesigur și diletant e greu să te impui cu forța unui tiran veritabil. Faptul că noul președinte al unui partid al cărui nume te duce cu gândul la principii democratice, liberale îl scoate la tablă pe predecesorul său, din cauza unui enunț ce marchează încheierea unui ciclu politic, cu tot cu relații instituționale, nu face altceva decât să evidențieze într-o manieră orbitoare strălucirea slugărniciei unui ins căruia îi lipsesc valențele de lider. Florin Cîțu e un politician tânăr, atât din punctul de vedere al vârstei biologice, cât și al vechimii în politică, dar comportamentul său seamănă deseori, izbitor, cu cel al tovarășilor de pe vremuri, ce își periau superiorii pentru anumite privilegii și o posibilă ascensiune. Astfel de indivizi sunt dispuși să schimbe oricând sacoul căruia îi smulg scamele în funcție de interes, iar cel pe care îl lingușeau ieri, mâine poate deveni ținta unor atitudini de zbir. Așadar, cei care își pun mari speranțe în segmentul mai tânăr al politicienilor din partidele românești, e bine să se uite la exemplele de „lupi tineri” din toate formațiunile, mânuitori destoinici ai periuței și degrabă vărsători de lingușeli și slugărnicii grețoase.
Dragoş BAKO