default-logo

Jurnalistul și Excelența Sa MINUTUL. Cum să atingi chintesența unei manifestări culturale și să o faci accesibilă publicului larg

Jurnalistul: Doamna Santuzza, cum ați dori să începem conversația noastră?

Santuzza Dinescu: Cu finalul. De tânără am avut această ciudățenie, curiozitatea de a gândi posibilul final, inclusiv cu cărțile pe care le priveam lung, apoi mă duceam la ultimul capitol și la sumar.

J.: Să încerc să vă provoc cu două variante.

S.D.: Cred că nu vei ghici pentru că este ceva de o tristețe de nemăsurat – românilor li se „scurge” istoria printre degete. Te rog să mă crezi că nu am nici cea mai mică satisfacție văzând cum, pe parcursul ultimilor 20 de ani de la pensionarea mea forțată din Televiziunea Română, avertismentul lansat cu cinci ani înainte de retragerea mea, a devenit o realitate din punct de vedere profesional, ca statut al instituției și chiar ca stare de sănătate a celor care activează în ea. S-au „dezintegrat” și relațiile pe care le susțineam cu America, Franța, Belgia, Italia, Bulgaria, Rusia. Trebuia preluată și o ștafetă, istoria nu începe cu fiecare generație în parte, ea trebuie să continue de la nivelul la care au reușit să se manifeste cei de dinainte.

J.: Vorbiți despre absolvenți de conservatoare de muzică care au devenit redactori în cadrul Radioteleviziunii.

S.D.: Muzicologul și compozitorul Vasile Donose reușise să obțină de la Ministerul Culturii din acea perioadă repartiții în idee consolidării statutului cultural al acestor instituții. În 1974 Televiziunea ne-a cooptat pe subsemnata pentru secția de Operă, Operetă, Balet, pe Dumitru Moroșanu și Ovidiu Dumitru pentru secția Varietăți și Muzică ușoară și pe Constantin Tatu pentru secția Folclor. Ne-a așteptat o muncă solicitantă, de departe necunoscută și neapreciată pe măsură, însă având în față modelele unor „grei” ai acestei instituții, am mers mai departe. Câte nedreptăți au îndurat Tudor Vornicu, Manase Radnev, Vasile Donose, Radu Gheciu, Florica Gheorghiescu, regizorii Dumitru Cihodaru, Marianti Banu, amintindu-i doar pe unii dintre cei cu care am lucrat. La rândul meu, mi-am zis: „Santuzza Dinescu, tot înainte, arta cere sacrificii, scapă cine poate!”.

J.: Ați moștenit zicala de la mama dumneavoastră, soprana Ana Tălmăceanu-Dinescu, prim-solistă a Operei din București, conferențiar la Universitatea de Muzică din Capitală și o foarte apreciată colaboratoare a Clujului.

S.D.: Când am realizat pentru micul ecran emisiunea inspirată de aniversarea mezzosopranei Suzana Bosica-Carmen, unul dintre fondatorii Operei Române din Cluj, aveam deja în lista colaborărilor de aici opera „Lucia di Lammermoor” de G. Donizetti (cu Niculina Mirea), emisiunea „Pagini celebre din opere” (regia Viorel Gomboșiu), trei spectacole ale județului (cu momente de muzică clasică, balet, folclor) – poză Dumitru Fărcaș, un concert cu „Pagini de mare popularitate din opere” (filmate în Palatul Bánffy, regia Olimpia Arghir). Printre invitați au fost și două tinere mezzosoprane, continuatoare de tradiție, Liliana Bizineche și Corina Circa. Emisiunea tv „Muzică și poezie” s-a bucurat de prezența oboistului, profesor universitar Aurel Marc. Recitalurile de operă au fost dedicate lui Dan Serbac, Florin Farcaș, Iulian Jurja, Gheorghe Roșu. După 1990 activitatea a continuat cu prezentarea operei „Lucia di Lammermoor” cu Elena Moșuc – Zürich, „Recital de lieduri Ionel Pantea” (Festivalul George Enescu), spectacolul „Your Will/Al dumneavoastră, Will” realizat pe un scenariu propriu (la Academia de muzică, regia Ede Terenyi – momente muzical-coregrafice inspirate de creația lui William Shakespeare), studiu cultural-antropologic – „Portretul tenorului Ion Lazăr”.

J.: … Toate acestea inserate în 31 de ani de activitate. Deplasările dumneavoastră au însemnat multe zile de absență de lângă familie, devotate muzicii.

S.D.: Cred că în total am lipsit 4 ani de acasă. Am acordat aceeași atenție și Iașului, Craiovei, Brașovului, Constanței și, bineînțeles, Bucureștiului.

J.: Cum ați reușit să vă mențineți în această dinamică?

S.D.: Intuitiv m-am lăsat antrenată într-o „dictatură” a minutului și a importanței lui.

J.: Timpul este pentru noi toți, jurnaliștii, important la modul general. Există ceva mai special în abordarea… MINUTULUI?!

S.D.: Da, o încărcătură afectivă. Lansezi atunci o dorință – „Ia-mă cu tine, acum, vreau să aflu, vreau să știu!”. Timpul a fost dintotdeauna un mare Prieten al meu. Mi-a apărut însă clar într-un moment de mare durere sufletească, la pierderea mult prea timpurie, a mamei mele. Am spus atunci: „Doamne, au trecut clipe multe și nici nu am apucat să stăm de vorbă…”. Preocuparea permanentă de a acumula cât mai multe date teoretice și de a cuprinde volumul mare de muzică prezentă la redacția Radio-ului mi-a fost răsplătită. Deși un efort în plus, mi-a fost la îndemână să realizez ciclul de emisiuni Paralele Lirice. Mi-a adus o satisfacție deosebită. Eu ca muziciană, descopeream cu surprindere cum aceeași sursă literară inspirase la distanțe temporale considerabile, compozitori diferiți.

Publicul meloman în special, a fost atras de subiecte ca și de interpretările de excepție, mari interpreți și dirijori au putut fi auziți un an de zile, lunar.

Fiind cooptată la Televiziune (până în 1999), am realizat și importanța unui spațiu cultural vital pe care-l cere, prin imagine, o manifestare a timpului.

J.: Se poate trage concluzia că, pentru a lucra într-o instituție de cultură ce operează cu text scris sau vorbit, sunet și imagine, ar fi indicat să existe o perioadă de stagiatură la ziar sau radio?

S.D.: Da, Uniunile de creație ar putea fi mai cooperante între ele și, în măsura în care se evidențiază talente interesante, să se poată produce o schimbare completivă. Operativitatea și flexibilitatea schemelor de personal ar trebui să permită modernizarea. Să știi că fenomenul este valabil și invers, oamenii „de imagine” prezenți apoi în Radio sau la ziare, ar fi mult mai imaginativi, mai descriptivi, mai experimentați în a „atinge” sensibilitatea publicului, că este el cititor sau auditor. Personal mi-am exprimat dorința în ultima perioadă de activitate, să fac parte din Redacția Copii-Tineret a TVR, considerând foarte importantă formarea culturală mai profundă a adolescenților. Nici ideea întoarcerii la Radio nu mi-a fost străină. Am discutat cu Cristian Țopescu (TVR) și cu Gheorghe Verman (Radio) dar, din păcate, ei au crezut într-o reformă ce se promisese instituțiilor media, întârziind cooptarea mea. Celebra reformă a fost un fiasco, urmată fiind de reangajări și de un proces cu sindicatele în care conducerea TVR a pierdut, în jurul anului 2000.

J.: Au uitat zicerea: „Dacă nu ai un bătrân, să ți-l cumperi”?

S.D.: Nu mă deranjează numărul anilor… Chiar am modificat vechea zicere „dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau” (domnitorul Alexandru Lăpușneanu) în varianta „dacă voi nu mă mai vreți, nici eu nu vă vreau”. Din păcate, fără munca de a sădi o sămânță de cultură, nu va ieși o gradină culturală. Fără să aibă ca temelie ideile unor antemergători, progresul tinerei generații nu are pe ce să pășească. La predarea de către mine a ștafetei, zic eu, una bogată ce așteaptă să fie procesată de către cei tineri, există:

– emisiunile Maeștri artei muzicale, Seară lirică (preluări și adaptări tv), Recitaluri de interpreți, Preferințele dumneavoastră muzicale, Studio liric, Pagini muzicale (prezente în spectacole regionale);

– interviuri cu personalități ale lumii muzicale – Revista Panoramic TV;

– articole dedicate unor muzicieni consacrați din Brăila – Revista de cultură și știință Florile Dunării;

– interviuri cu muzicieni români și străini (festivaluri de operă, Festivalul George Enescu);

– scenarii muzicale pentru copii și tineret – Al dumneavoastră, William Shakespeare (Universitatea de Muzică din Cluj), Vitrina cu personaje (Opera din Brașov), Surâsul muzicii (Teatrul Ion Dacian, București);

– 15 studii de antropologie culturală – Vedere de pe Terra cu personalități la vârsta senectuții din muzică, pictură, literatură, balet.

– volumul de versuri proprii Terra și Pământenii,

– membru al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România și al Uniunii Cineaștilor din România.

Doresc colegilor mei mai tineri să atingă acea capacitate de a aprofunda care să le dea curaj și promptitudine, căci nimic nu este mai periculos decât un tsunami al Timpului pierdut.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*