default-logo

Molgoba și molgobenii

Un străin vrea să afle de la mine: care e denumirea exactă a ţării noastre – Moldova sau Mol­goba?!

– De ce Molgoba?, întreb.

– Păi peste tot e scris, şi la fron­tieră, şi-n aerogară, şi pe diverse pancarte: „Molgoba”.

Prietenul nostru citeşte astfel numele ţării scris cu litere chiri­lice.

El nu ştia că în Republica Mol­dova se mai scrie cu grafie chirili­că, asta pentru ca să ştie şi „chirili­cii” în ce ţară trăiesc.

Deşi i-am explicat că denumi­rea exactă a ţării e totuşi Moldova, pretutindeni pe unde ne-am dus, dânsul vorbea de: Molgoba şi mol­gobeni.

– E bine în Molgoba

– Ce oameni minunaţi sunt molgobenii

Noi, „molgobenii”, la început ne-am supărat, pe urmă am înce­tat să mai dăm importanţă aces­tei greşeli mecanice, care chiar ne amuza: şi-apoi, la urma urmelor, nu ni-i totuna cum ni se zice: mol­doveni sau molgobeni, dacă nu vrem să fim români, aşa cum i se spune neamului nostru, de la care ne-au smuls cei ce au dorit să facă din noi „molgobeni”, pentru ca să ne putem vorbi nestingherit limba noastră „molgobenească”?!

După al nu ştiu câtelea pahar (ce fel de ospitalitate fără o dami­geană de zaibăr?!), chiar gazdele, amuzate la culme, au început să-l susţină pe prietenul nostru şi să cânte:

„Hai veniţi, belaruşi

şi uzbeci şi tunguşi,

că Molgoba v-aşteaptă…”

Şi să danseze cu strigături:

„Unde joacă molgobenii,

acolo pământul geme…”

Pe urmă, când i-am lămurit că şi preşedintele ţărişoarei noastre are două nume, unul e pentru toa­tă lumea: Voronin, iar altul – pen­tru documentele oficiale ale sta­tului, pe care-şi pune semnătura: Bonohuh, – oaspetele nostru a ră­mas foarte încântat, menţionând că pentru dânsul, care a călătorit mult şi cunoaşte acest lucru, că Bonohuh sună mai degrabă ca un nume de şef de trib:

Bonohuh din Molgoba.

Şi aici mi-am amintit de ma­rele scriitor francez Jules Verne (1828-1905), care a făcut încon­jurul globului pământesc fără să iasă din bibliotecă. În unul dintre romanele sale – Strogov Mihail. De la Moscova la Irkutsk (Bucu­reşti, Ed. „Cugetarea”, 1935) – el vorbeşte şi despre moldoveni. Dar cum se inspirase din izvoare ru­seşti, din articole ce vizau nume­roasele neamuri care populau Ru­sia ţaristă, marele scriitor francez îi localizează pe moldoveni lângă… Polul Nord, între iakuţi, tungu­şi, eschimoşi, ciukci şi mordvini. Astfel aceştia, ca nişte adevăraţi „molgobeni”, vânau balene şi urşi, mâncau peşte crud, devorându-l de viu, se plimbau de la unul la celălalt cu sănii trase de reni şi de câini, trăiau în iurte şi vorbeau în­tr-un dialect siberian.

Pe când conducătorii actualilor „molgobeni”, mi-a atras atenţia un cunoscut dialectolog, au aproape cu toţii o vădită pronunţie olte­nească.

Şi aici nu pot să nu-i dau drep­tate lui V. Stati, care avertiza opi­nia publică precum că preşedin­tele Marian Lupu vorbeşte într-o limbă străină când zice: „Dă undă româna, pă aci pă la noi să vor­băşte pă moldovănăşte, dăjaba vă alărtaţi…” ş.a.m.d.

Şi, cu adevărat, conducătorii noştri nu zic: „Buget”, „ProTeVe”, „PeCeReMe”, „PePeCeDe”, „Pe­SeLe”, „CeSeI”, OSECE, „Lege”; „UReSeSe”, ci – doar pe olteneşte: „Bujăt”, „ProTăVă”, „PăRăCeMă”, „PăPăCeDă”; „PăSăLă”, „CăSăI”, , „OsăCiăIe”, „Leji”, „URăSăSă” (sau chiar – SăSăSăR’, ca Ostap­ciuc) ş.a.m.d.

În „Evenimentul zilei” de acum o săptămână V. Voronin atenţio­nează România: „Eu nu voi fi nici­odată român!”.

Preşedintele statului e alarmat că statul vecin ne impune lim­ba (toate cuvintele limbii româ­ne, când noi avem dicţionarul lui V.Stati), istoria (când R. Moldova are după anul 2001 istoria ei), de­numirea valutei naţionale (când noi i-am fi putut spune lesne leu­lui nostru „rublă”), tricolorul (dra­pelul roşu cu seceră şi ciocan nu-i mai bun?!), stema (I. Smirnov şi-a păstrat-o pe cea sugerată de Sta­lin) ş.a.m.d.

Preşedintele mai descoperă că ziarele care se editează în R. Mol­dova „toate sunt finanţate de Ro­mânia, începând cu „Literatura şi arta”. Aici lista preşedintelui se încheie.

Şi, ca un adevărat „molgoban”, domnia-sa afirmă că „România e ultimul imperiu din Europa” (ea şi nu Federaţia Rusă!), de parcă România şi-ar avea armatele de ocupaţie pe teritoriul nostru (şi nu Kremlinul), că dânsul e mol­dovan (molgoban), ca şi valahul Ştefan cel Mare, că scopul lui nu e ca R.Moldova să intre în Uniunea Europeană, ci să construiască Eu­ropa (o Europă a lui, cu seceră şi ciocan – n.n.) aici, că Moldova este o ţară sub care se află „pământul nostru moldovenesc” ş.a.m.d.

Cum să nu te mândreşti cu un astfel de preşedinte, chiar dacă habar nu are de cele pe care le afir­mă?!

Un alt mare patriot molgoban e şi primul nostru ministru.

V.Tarlev, după ce zice ceva (de pe foaie), invită numaidecât după aceea vreun consilier ca să afle de la acesta ce-a zis. Cuvântările lui sunt înţesate cu neologisme şi ar­haisme, pe care strămoşii lui bul­gari le aud pentru prima dată.

(Apropo, acum câteva săp­tămâni, primul nostru ministru spunea că cei care-şi părăsesc pământul strămoşilor sunt nişte trădători. Se referea, evident, la moldovenii pe care guvernul său i-a făcut să rămână fără o bucată de pâine, şi care au plecat în ţă­rile Europei în căutarea acesteia, şi nicidecum la strămoşii săi, care şi-au părăsit pământul natal din Bulgaria în secolul XIX şi s-au mutat, chemaţi de guvernul ţa­rist, ca să fie împroprietăriţi, în calitatea lor de colonişti, în co­muna Başcalia din sudul Basara­biei. Dar imediat îmi zic: ce noroc pe noi, pentru că dacă Tarlevii de acum o sută şi ceva de ani nu erau trădători şi nu-şi părăseau vetre­le în căutarea unei vieţi mai bune pentru urmaşii lor, mai aveam noi azi un prim-ministru atât de vesel şi atât de „gospodar”?!

Tot premierul nostru ne spu­nea mai deunăzi de pe micul ecran, cu o satisfacţie de nedescris, că a crescut nivelul de viaţă. Şi aici tre­buie să-i dăm dreptate: a crescut nivelul de viaţă al domniei-sale. Dar nu şi al nostru. Pentru că R. Moldova e unica ţară de pe glob în care odată cu PIB-ul, cu produsul intern brut, care cresc vertiginos, sărăcia creşte şi mai vertiginos.

Cu alte cuvinte:

Una pe hârtie,

şi alta-n farfurie!

Aici, în Republica Molgoba, to­tul e posibil şi nimic nu e sigur.

Tragicul şi comicul se supra­pun.

Cei care fură îi învinuiesc pe cei care n-au o coajă de pâine că-s hoţi.

Corupţii luptă cu corupţia, şi mincinoşii se bat pentru adevăr.

Din păcate, după 16 ani de in­dependenţă, constatăm cu tristeţe că Republica Moldova mai e o ţară fără nume. Ea nu s-a putut face respectată de conducătorii ei, care au tratat-o doar ca pe un SRL (la frontierele ei ar fi corect să se in­dice: „Republica Moldova SRL”), ca pe o sursă de îmbogăţire perso­nală pentru cei care s-au perindat prin jilţurile puterii. Ea mai rămâ­ne o patrie abstractă („Moldova”, „Molgoba”, „Moldavia” ş.a.) pen­tru nişte oameni bogaţi mai mult de pământ decât de cer, mai mult de ziua de mâine decât de istorie.

 

Nicolae DABIJA

22 noiembrie 2007

Despre autor

Lasă un răspuns

*