Dacă ai norocul să-i fii oaspete acolo, cum mulți se întâmplă să-i fie deseori în spațiul acela micuț dar nemărginit în ospitalitate, adică dacă ai privilegiul să fii de față în atelierul cochet, pavoazat artistic cu creații anterioare, vei observa că, înainte de a se avânta în transfigurarea ce va urma, studiază cu o disimulată detașare, de parcă i-ar face curte, albul întins de așteptare, poate și de o anume curiozitate pe care unele lucruri o au, uneori, vizavi de viitorul lor, apoi analizează patrulaterul imaculat ce se supune timid, cooperant sunt tentat să spun dacă nu aș fi sigur că e vorba doar despre o bucată de mucava lipsită de viață, în această vreme parcă se iscă un dialog între lumina ochilor și lumina tăcută a viitorului tablou, am văzut în mai multe rânduri cum așterne pe pânze de prezent sintagme de speranță, încrengături de imagini care se însuflețesc din mers, și mi se pare de fiecare dată că atmosfera ce precede pictatul, ca act creator, găzduiește un veritabil ritual, o fi șoptind ceva culorilor, îți zici nedumerit, poate încearcă să le vrăjească pentru aventura ce va învălui totul curând, deja e aventură ce se întâmplă fiindcă utilizarea ustensilelor de îmbrăcare a albului în căldura altor culori e în sine o aventură, o tentativă de a orna evidența cu floricele de sublim, ei bine, vârful pensulei se sprijină într-un punct de parcă s-ar concentra pentru startul într-o importantă competiție atletică, e o mică iluzie optică deoarece, în realitate, el alunecă lăsând în urmă un cer de Voroneț, coboară aproape imperceptibil în lanurile unui Bărăgan vălurit de rodnicie, ca un tiv de liniște se prelinge Dunărea prin timp unind adâncurile ființării noastre, ce de departe vine și cât de departe merge bătrânul fluviu, din șerpuirea lui țâșnesc creste carpatine, dar de privești mai atent vei desluși biserici ale veșniciei credinței strămoșești, cum se transformă totul în iubire, cât de puternică este dragostea culorilor pentru oameni, așa ceva numai o dragoste neasemuită poate zămisli, o pasiune mistuitoare este regina miracolului, e ca un vis din care te trezești la urmă, la urmă de tot, când albul acela de început a devenit felie de viață și când, privindu-l succesiv din mai multe unghiuri, îl mai îmbracă în lumina ochilor încă o dată, poate încă o dată și iar, ca pe o asigurare în plus că nu-i mai poate adăuga nimic definitoriu și atunci, abia atunci, își trece discret numele, Corina Perianu, nu ca pe o semnătură, nu ca pe un certificat de garanție a inefabilului, ci doar așa, ca un adaos de gingășie, ca un semn de recunoaștere a faptului că, deși tangențiază perfecțiunea îmbinării culorilor cu sentimentele, aceasta, perfecțiunea, nu stă în puterea oamenilor, ci aparține doar divinității…
Firiță Carp / UZPR