Povestea zăpezii spusă de poetul jurnalist MIRON MANEGA

Povestea zăpezii

de Miron Manega

Era o țară-n care nu ningea…
Cu oameni negri e povestea mea:
Atît de negre lacrimi, şi de triste,
Înăbuşeau în negrele batiste
Încît, odată, un străin le-a zis
(Avea străinu,-n brațe, un cais)
C-ar fi de-ajuns o lacrimă de-a lor
Să piară şi cais, şi călător!
Ei l-au privit cu ochiul stins si tîmp,
Dar cum strîngeau tăciunii de pe cîmp
Şi timp n-aveau de vorbe – au tacut.
Şi dus a fost străinul cel limbut.

A mai trecut o noapte şi ceva.
Şi-n țara asta-n care nu ningea
Nici barem printre gînduri,uneori,
Veni pe lume un copil din flori…

Era frumos copilul, ca un vis
De nimeni povestit, de nimeni scris,
Şi-atît de blînd, încît ți se părea
Că ochii lui imenşi, de peruzea,
Te vindecau de triste şi de negre.
Iar mai tîrziu, cînd mîinile-i alegre
Şi-au înțeles menirea şi norocul
Dezmeticind în colburi negre – jocul,
Cercat-au el şi frigul, şi arsura,
Şi mîngîierea ierbilor, şi zgura,
Veşmîntul trist pe trupul de vestală,
Pizmaşul mărăcine sub petală,
Tăişul, lanțul, rugul şi cenuşa,
Şi fulgul inefabil, şi cătuşa…
Atît trudit-au gîndul lui să ştie
Ce-i stins în rod, ce-i rodnic în pustie
Şi-atît de tainic le-a deprins orîndul
Că se-mbunau stihiile, urmîndu-l…

Cum a crescut copilul, nu v-aş spune,
Ar fi un cîntec negru – de tăciune!
În zariştea posacă şi puțină
El n-avea loc de propria lumină,
Că-l urmăreau cu ură fără margini
Locuitorii negrelor paragini
Să-i interzică miinile şi visul
Care trezeau în amintiri caisul
Vestit cîndva de un străin limbut…
Cerneau lumini în visul lui tăcut
Peste pămintul părăsit de iezi;
Lumini cu nume palid, de zăpezi.

Şi visul lui era o piază-rea
În țara-n care nimeni nu visa,
Căci mulți l-au ascultat. Şi l-au crezut.
Şi dorul de zăpezi de la-nceput
Mocnea acum ascuns pe sub cenuşi.
Şi paznici negri se-nmulțeau la uşi
Cu jbilțuri groase încercînd să prindă,
În lațul lor, vreun murmur de colindă…

Dar cum, de la un timp, îi urmărea
În truda lor, o pasăre de nea
Şi de nesomn zăreau lunateci iezi,
L-au prins pe visătorul de zăpezi
Şi l-au legat, departe de lumină,
Cu lanțuri grele, într-o fosta mină.
L-au judecat apoi, grăbit, în taină,
L-au condamnat să nu mai poarte haină,
Să n-aibă drept la adăpost ori mas,
La bună ziua sau la bun-rămas,
La somnul cel obştesc, ori la vreun pat,
Să poarte veşnic lesă cu stigmat,
Să fie ars de viu pe metereze
Vreun vis de va-ndrăzni să mai viseze…
Lăsat să fie-n plata nimănui
Cînd s-o dezice de zăpada lui!

Iar cînd la temniță s-au dus să-l vadă
Găsit-au doar o mînă de zăpadă.

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.