ALE LUMII DOUĂ FEȚE / 90 de povestiri cu Gheorghe Nicolae Șincan

Ne aflăm în fața unor determinări existențiale, în volumul de povestiri  ale lui Gheorghe Nicolae Șincan („Ale lumii două fețe”, Ed. „Vatra veche”, Târgu-Mureș, 2019), povestiri pe care le pune în ordinea disocierii ca reflexii în „oglindă”, în „dat”- ul care se răsfrânge (și nu întâmplător), în cele două ipostaze ale omului de „a fi” în lume: „sacru și profan”. Lirismului exersat de Gheorghe Nicolae Șincan, în cele peste 30 de volume editate, considerăm că aduce tensiunea lirică direct proporțională cu scopul bine definit: să „privim” și să reiterăm din studiile lui Heidegger, unde se demonstrează că e nevoie de o înțelegere a „centrului existenţial al omului”, pentru diverse interpretări, de la maniera subiectivist-antropologică până la întâlnirea sau chiar suprapunerea cu orientarea raţionalist-antropologică a lui Sartre; omul se află într-un raport de antinomie cu existenţa obiectivă, condamnat, să zicem, la o anume stare de înstrăinare, deci profană, simțind tragismul nerealizării, generatoare de nelinişte (angoasă). 

Volumul se desfăşoară efervescent, într-un singur scenariu, dacă ar fi să urmărim structura concentrică, din interior spre exterior și invers, cu alte cuvinte, respectând principiul „cunoașterii”, al drumului „inițiatic” în raport cu sensul real al lumii. În textul de bună-întâmpinare la tomul de povestiri /parabole, semnat de Nicolae Baciuț,  se subliniază ideea că „dacă vrem să găsim înțelesuri acestei condiții, cu siguranță, printre ele se află și acela al privirii spre viitor doar privindu-ne trecutul dinspre care venim, până la excluderea viitorului fără trecut” („Privind înainte și înapoi”, p. 5). Uimitoarele povestiri, din volumul „Ale lumii două fețe”, produc acel suspans de care lectorul, un „trăitor” modern, are nevoie pentru a se pune în postura lui „homo religious” (dacă nu este, deja) și astfel construite modern și, poate, în etape și perioade diferite, însă, oricum, pline de originalitate și profunzime, cu accente din istoria testamentară ori a altor literaturi de istorie a religiilor, și nu numai, redescoperim taina mântuitoare a echilibrului existențial („Cu dreapta socotinţă se câştigă mântuirea”, „În căutarea dreptei socotinţe”Dreapta socotinţă”). Fără îndoială că Gheorghe Nicolae Șincan pune în scenă acțiuni și personaje într-un limbaj natural și simplu, care ajung la sufletul actantului, pe de o parte, oferind oricărui creștin, prin experiența slujirii semenului înaintea Celui ce Este, o nouă perspectivă asupra lumii materiale și a celei imateriale, în condițiile dualului „sacru-profan”, prezent în știința lumii înconjurătoare („…sunt unii care și-au topit trupurile lor cu nevoi și …, departe de Dumnezeu s-au făcut.” – p. 31) Fiecare povestire este o „treaptă spre cer”; autorul gestionează cât se poate de abil criza interioară și o cartografiază, de așa natură, încât să devină un mijloc de terapie ce consolează. Relevarea deconspiră uneori „locul locuirii”, alteori decupează, din puzzel- ul imaginar, tipul de discurs liric prin care lectorul să se simtă prins în circuitul de valori morale ce trebuie însușite. 

Volumul debutează cu povestirea „Atenție! Oameni cu două fețe…”, un fel de „halou” în jurul căruia fiecare povestire își trimite fulgurante îndemnuri pentru o viață trăită în demnitate. Astfel că, destul de inginerește, se pornește de la fețele unei banale monede de 50 de bani, aparent fără valoare; chiar și curățată tot simbol al fariseismului rămâne, asemeni multor oameni; doar „aramă gălăgioasă şi nişte chimvale zăngănitoare” ori, cum spune autorul, „cu două fețe”. Însuși titlul, imperativ, și semnele de suspensie, ar fi suficient să înțelegem mesajul autorului. Viziunile din povestiri, parabole alimentate cu reflecții morale și o anume vervă (și pe drept) creștinească, ne conduc, deloc secretos și nici chiar diplomatic, spre înțelegerea derapajelor drumului „viață după/pentru viață”. Povestirile par a fi decupaje din cotidian, iar filonul reflexiilor se află în simbolistica ce vine din „illo tempore” ca model în manieră avangardistă pentru modernitatea unui religios mai mult sau mai puțin înțeles și aplicat. Cert este că de la „Mulţumiţi pururea pentru toate!” (în volum, experiența unui turist), e firesc să abordăm lumea nu numai prin prisma unui „Călător”, ori „Călător și oaspete”, unde Gheorghe Nicolae Șincan întreabă aproape retoric: „Oamenii din viața ta cum sunt acum?”. O retorică religioasă, și e de așteptat, rezonează cu modulațiile livrescului: „Nu judeca după aparenţe” ori „Să nu judeci pe nimeni”, „Privind cu speranță la Maica Domnului” (Și să-i vezi pe toți deopotrivă, să nu zici că unul e mai bun și altul mai puțin bun. Să nu osândești pe nimeni. Să-i ai pe toți mai buni decât pe tine.” – p. 13). Și tot aici, fuziunea irealului cu realul de notație, exprimat în maniera ironicului „deghizat” („Dialog existențial”), conturează o „dramă”, însă la modul jovial. Într-o altă abordare a lumii „cu două fețe”, să zicem persiflant, sunt istorioarele care valorifică „vindecarea” de lăcomie („Cum ne vom vindeca de lăcomie?”, „Hăituiţi de iluzia averilor”), și asta, cu atât mai mult cu cât vociferarea se solidarizează cu un „dincolo al vederii”; așa că, autorul sfătuiește cu aplomb („nu mai cerceta judecățile lui Dumnezeu, ci îngrijește-te de păcatele tale!” – p. 27). Într-un exersat al voitului conștientizat („Vă îndemn din toată inima să mergeţi la Biserică”), Gheorghe Nicolae Șincan aduce prezența Absolutului în manifestarea livrescului exersat, fascinat de bucuria divinului revărsat peste efluviile apriorice ale sinelui ca adevărate fragranțe. Parte din discursul liric religios, putem afirma asta, este dat de imaginarul parabolelor testamentare („O făclie în întuneric”, „Batjocoritorule, te cunosc de undeva!”, „Lumina călăuzitoare”, „La ce stăpân lucrezi, de la acela vei lua şi plata!’, „Ochi au și nu văd, urechi și nu aud”, „Creştinul nu pune mâna pe piatră”, „Stai departe! Şi de bârfă, şi de bârfitori”); ansamblul ideilor personale nu scapă din vedere esența scrierilor de inspirație divină. Odată aflate „tainele de sus” (p. 42), prin „rugul aprins” al inimii și rugăciunii („Adâncul neştiut al inimii”, „Caută în rugăciune bucuria”, „Dulceaţa şi mângâierea postului”, „Întâlnirea cu Pruncul întrece orice întâlnire”, „Învaţă să te rogi aşa cum trebuie”, „În trecerea grăbită către cer, fă-ţi timp de rugăciune”, „Stăruinţa în rugăciune”, „Doamne, cu rugăciunea îţi bat mereu în poartă”, „Un suspin, o rugăciune”), pe un fond al hipersensibilității (calitate sau defect al lui „homo vagans”), actantul devine beneficiarul unor răspunsuri certe („ …Dumnezeu ți-a îngăduit să fii bogat în suflet. Ești bun, generos, iubitor și iubit.” – p. 97); prin tocmai prelucrarea metaforei transformatoare și a hierofaniei cuvântului („În pridvorul veşniciei lui Dumnezeu”, „Întovărăşire cu Dumnezeu”, „Cum răspunde uneori Dumnezeu la rugăciuni”, „Cât de benefică este liniştea”), irealul este transferat în real. Scriitorul apelează la „patternurile” fabulei și alege titluri care pot fi, fără îndoială, „maxime”, în toată rigoarea adevărului și a folosirii lor, la un moment dat, cu scopul eliberator al gânditorului care vrea o schimbare a filozofiei de viață, într-o lume duală („Toate-s vechi şi nouă toate”, „Ne trage de mâneci iertarea”, „O iertare fără uitare, nu face parale”, „Teoria nesimţirii: mă doare-n cot!”, „Ascultă-mă ca să te ascult”, „Nepăsarea noastră cea de fiecare zi”, „Osul de peşte” „Omul, boul şi vecinii”, „Raiul se cumpără! Plata se achită pe pământ”, „Cu răbdare scapi de patimă”, „Două lucruri sunt infinite: prostia şi îngâmfarea”, „Trece noaptea, visele rămân”, „Ciuguleala zilnică ne fură libertatea!”). Povestirile din volumul „Ale lumii două fețe” sunt un „summum” de stări într-o strategie care te invită la lectură și, mai mult, credem, sunt analize ale unui existențial „întuneric-lumină”, indicând o stringentă necesitate de apropiere a unui „depășit-atins” („Hristos este prietenul, fratele şi apărătorul nostru”, „Duminica nu-i a noastră, e a lui Dumnezeu”, „Pe urmele lui Hristos ajungem la cer”, „În Rai miroase a dragoste”, „Hristos în mijlocul nostru”). E o întreagă metafizică a implicării emoționale; e universul unei vieți din care nu lipsește „vocația” de paroh și „părinte” (la propriu), fără de care dezvoltarea în sine nu-și are efectul, revendicat cu „dus-întors” („Cum arată nepăsarea părinţilor”, „Unde este mama, nu lipseşte nimic”, „Cale spre noi înşine”). Gheorghe Nicolae Șincan aduce esența ființării dincolo de spațiul geografic, și aici reiterăm, într-un anume fel, imaginea îngerului voiculescian („L-am cunoscut de cum l-am văzut”); e ceea ce am putea numi, oarecum, retragerea Sinelui în sine, cu nuanțe insolite până la momente de „remember” a vremelniciei umanului (cum e și normal), exersate drept propensiuni către „un mai mult al vederii” („Întrecerea tinereţii”, „Trandafirul”, „Să nu judeci pe nimeni!”, „Ce carte citeşti acum?”, „Alegere”, „Bogat şi neliniştit”, „Alege!”, „Doamne, nu pot să te mint”, „Tu ştii bine cine sunt”, „Nu-mi da, Doamne, partea ce mi-am pregătit-o în cer”, „Încarcă geamantanele în fiecare zi pentru călătoria finală”, „Ai un singur bănuţ? Cumpără cerul!”). Forța imagistică a scriitorului se reflectă asupra destinului țării, în tușă spirituală („Dă, Doamne, linişte şi pâine-n ţară!”, „Suferinţa nu e lipsită de sens”, „Nu există iubire fără jertfă”). Gheorghe Nicolae Șincan își concepe „arta” povestirii ca o posibilă soluție pentru reiterarea „procesului” câștigat, pe cruce, dintre uman și divin, armonizând necesitatea creșterii spirituale cu exigențele viețuirii „sacrului” într-o subordonare, unde sufletul se află inevitabil „au centre de tout, comme un écho sonore” (Victor Hugo). „Misiunea profeților” ori a „Preotului” îl așează pe Gheorghe Nicolae Șincan într-o împreună lucrare cu enoriașii (și nu întâmplător), dovedindu-și chemarea duhovnicească, harul livresc deosebit, chiar dacă, uneori, povestirile „cu trouvaille-uri” nu încep de fiecare dată fericite, dar cu siguranță sfârșesc printr-un „de luat aminte” (p. 49)

Considerăm că întregul volum, „Ale lumii două fețe”, reprezintă „o poveste cu morală”, unde înțelepciunea care vine de la Dumnezeu ajunge pe înțelesul fiecărui cititor. Dacă ne este permis să asociem, descoperim în autorul acestor 90 de povestiri revelatorii, un Anatole France, având în vedere „noblețea stilului, o adâncă simpatie față de oameni și o autentică blândețe. Scrierile și lectorul sunt orientați după modelul (ori în funcţie de model) heliocentric prin care se conferă substanţă elementului teluric, pe de o parte, pe de alta, se „oferă” mitologicul într-un „aproape vederii”, conturat într-un stil propriu, cu diferite „monade ale sacrului”. Gheorghe Nicolae Șincan este scriitorul unui neomodernism religios, cu abilități deloc secretoase, încărcând imaginea arhetipală a fiecărei povestiri cu emoții singulare. 

 

CRISTINA SAVA / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.