Spre a-şi asigura dreptul „să umble, prin orice poveste/ scrisă cu sânge/ de un gropar alcoolic”, George Mihalcea „plânge (ca un copil) şi îmbunează un zeu”.
O face „rătăcit prin mâzga memoriei” cu intenţia vădită de a se curăţa într-o ploaie, care să-l scape de istoria fără iertare a unor nisipuri carnivore, spre a putea să o ia pe urmele tatălui, unde devine „ţipătul ce se înfige în ochiul stâng al altei păsări de lut”. Ratează „poarta spre singurul cer/ care s-ar fi putut lăsa cunoscut” într-o „linişte mare (unde) nu mai mişcă nimic şi e frig” dar unde iubita îi „părea venită dintr-o ţară netrecută pe hărţi” şi „semăna foarte bine cu femeia care i (mi) se tot încurca printre vise”, când învăţa „limba secretă a meduzelor la fel de albastre/ ca mâinile ei”.
Într-un „semn al niciundelui” visând „mări dispărute” unde „un zeu muribund” s-ar fi născut din incestul timpului cu materia, încearcă să reînvie „limba moartă a norilor inventaţi pentru marea aceea”.
Trăieşte ca un „poet blestemat” căruia nu-i este frică de moarte „cât de glasul acelei viori aduse la mal/ de valurile opace ale neîntoarcerii”, „când linia vieţii (ne) este tăiată în bucăţi/ de strigătul mut al blestemului” (pag.21-22), „că se face atât de târziu” în cuvinte iar anotimpul se sparge „în secunde”, „urgisite de un preot impur” în visul „despre cum a (ai) tăiat sicomorii/ cu securea de gând interzis”(pag.35).
Viciul suprem i se pare a fi singurătatea, sau asumarea ei, în multele-i plecări şi că numai plânsul femeilor i-au legănat presupusele întoarceri acasă, dintr-o mare „cu o singură insulă” (pag.49).
Asemenea lui Ahasver rătăceşte nebuneşte alunecând pe banda lui Möbius cu dorinţa lăuntrică de a se regăsi între stări şi emoţii neconsumate şi neduse până la capăt, vâslind (ca un condamnat la galere) „mereu către suduri/ de unde nu există întoarcere/ ci numai poveşti scrijelite pe tâmpla amurgului” (pag.58), în clipe „bolnave de uitare” vândute după o partidă de şah, jucată pe ţeasta unui înger gonit şi suficient de împrietenit cu JACK DANIEL’S, întru întomnarea visului (pag.74).
Ca „păstor de cuvinte” îşi desăvârşeşte litania „în ruga ucigaşului de crini” prin pocăinţa cu care se roagă : „iar din viaţa mea Te rog mai lasă/ numai şoaptele ce-au fost cuminţi”. În drumul „către al cincilea şi ultimul punct cardinal”, prin amorţitele văzduhuri de lut, George Mihalcea stabileşte întâlnirea cu geamătul ultimei femei care îl (mai) visează, sictirind Doamna Moarte, căreia îi interzice să se mai uite peste umărul său, atunci când scrie (pag.84) fiindcă el este ocupat să asculte „tobele nefiirii” din insula sa (pag.88) unde pe afişul imaginar scrie „zilnica mea moarte” de „cuţitul vremii (-mi) ce-mi putrezeşte-n os” otrăvit de „sânge de sfinţi renegaţi” (pag.96).
Îşi fugăreşte visele prin „pădurile cuvintelor neinventate” (pag.98) murmurând :
„Cântecul trist al ninsorilor negre”
„înfipţi ca nişte căngi în trupul meu
anii trecuţi îmi par tot mai puţini
în faţǎ mă aşteaptă Dumnezeu
din spate mă pândesc deloc senini
trei îngeri trişti care m-au blestemat
să pendulez între mirări şi vis
prin mari păduri în care am fugit
de umbra ultimului cerb ucis
şi iarăşi văluresc negre ninsori
stârnind cenuşa de sub fruntea mea
în timp ce ochii blândelor femei
ce m-au iubit se-ascund după o stea
mai rece decât ochiul de cocor
ademenit spre Nord de-un nor ciudat
dintr-un văzduh de lut ameţitor
unde doar prăbuşirea ni s-a dat” ( pag.101)
Şi de câte ori o face „cuvintele încep să ia foc/ pe cerul gurii sale (mele) de pustnic/ al nesfârşitelor plecări/ către vămile iernii” (pag.103).
Desenează abstract în răspântii păzite de Hecate, care-i şopteşte că o Moiră (Clatho, Lachesis şi Atropes) i-a predestinat să afle târziu unde-i „acea vară în care a (am) umblat/ printre sânii de regină neunsă/ călărind un lycorn deşelat”. (pag.105).
Apoi începe să colinde ca nimeni altcineva norii. Şi o face genial.
” galerian încremenit în timp
îmi port ca pe-o cocoaşă anii-n spate
şi-s pe vecie sclavul unor mări
pe care nimeni nu le mai străbate
ce de mirări şi câte dedulciri
la trupuri de femei încercănate
am risipit muşcând din fruct oprit
căci toate visele mi-au fost mănate
cu pulberea plecărilor în van
înspre tărâmuri nedesferecate
de gerul nopţilor fără sfârşit
în care îmi jucam pe dezbrăcate
la zaruri calpe vâslele de jad
cu fata cea din flori a lui Hecate
şi niciodată nu am câştigat
` decât îmbrăţişări pe apucate
astăzi în jurul meu văd numai stâlpi
de care-s spânzuraţi madreporarii
pe care i-am furat dintr-un ocean
departe-n Sud unde trăiesc şi rarii
cocori de ceaţă inventaţi de-un zeu
al nefiirii mele ca oglindă
a norilor goniţi de Alizeu
spre tâmpla mea în stranie colindă ” (pag.109-110).
Aleargă neînceputul şi nesfârşitul pe o bandă Möbius şi niciodată nu ajunge la capăt (fiindcă vorba lui Teodor Pîcă „orice sfârşit vesteşte-un început”) unde ar urma să-şi recupereze îngerul palid şi pribeag pe care l-a vândut ca sclav într-un târg din Atlantis.
Începe să simtă cum lancea „înfiptă-n piept” îi „înfloreşte-ntre coaste/ ca un fel de moştenire neaşteptată din partea strămoşilor migratori/ către al cincilea şi ultimul/ punct cardinal” unde „şi zbor întins printr-un văzduh de lut/ şi ţipătul îi (îmi) este mai năpraznic/ decât această mare de-mprumut/ unde nici vântul nu mai are paznic”.
Nu mai vede „Poeţii şi mările scufundate”, fiindcă „Întoarcerea la Tomis” „nu mai este posibilă/ decât în dimensiunea uitată/ pe unde hălăduiesc copiii din flori/ ai şarpelui Glykon” (pag.129), care se străduiesc să înveţe „Geometria neeuclidiană a viselor” (pag.133) rebegiţi de „Suflarea rece-a veacului turbat” (pag.149).
După atâta anatomie poetică a spaimei, nu ne rămâne decât să consemnăm apoteoza unui mare poet, care după atâta strădanie şi-a câştigat dreptul la universalitate.
Să-i mulţumim.
Ică Sălişteanu