◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

” Dincolo de patul armei ” Jurnal de diribau , ed. LUCAS 2018

POVESTE DE DEMULT
Mi-a trimis, nu demult, colegul meu de Ziaristică, Vergil Matei, o carte pe care mi-am propus să o citesc când voi avea timp, poate în vacanța de iarnă, la gura sobei, după ce am înțeles că este o poveste de demult, din chiar titlul ei ce ar putea să pună în încurcătură generațiile mai noi: Dincolo de patul armei – Jurnal de diribau. Dar fiindcă am mai întârziat cu răsfoirea ei, mi-am dat seama că este una din acele cărți, din ce în ce mai rare în ultima vreme, pe care nu o mai poți citi pe sărite și dinspre sfârșit, cum o poți face în cazul romanelor moderniste, deși rețeta este veche (și depășită), unde autorii nu se împiedică de chestii precum timp și spațiu, de evoluția personajelor, de logica întâmplărilor.
Cartea este scrisă în dulcelele stil clasic și asta nu fiindcă autorul își are obârșia la poale de Moldovă, ci fiindcă are talent de scriitor și plăcerea de a povesti într-un fel atât de captivant încât mi-a adus aminte de Fănuș și, mai mult chiar, de Panait Istrati, marile spirite ale Brăilei, ale bucății de țară în care s-a născut și Vergil Matei, deși sunt aproape convins că nu s-a gândit la asemenea apropieri livrești! Există, într-adevăr, ca la Istrati, personajul povestitor, aproape picaresc, și el nu este altul decât autorul cu numele său adevărat din buletin și de pe coperta cărții. Ca și din catalogul unde am fost vecini patru ani, numele nostru începând cu aceeași silabă, la Facultatea de Ziaristică, acum mai bine de trei decenii. A lucrat în presă, are copii și nepoți ca mulți dintre cei ce am fost colegi, răspândiți prin toată țara, unii și pe afară, de unde nu reușim, iată, să ne adunăm nici acum când am fi avut drept îndemn și răbojul unor decenii rotunde. Povești de viață, uitate ca atâtea altele. El, sau altul dintre noi poate va suplini în vreun fel aceste inerente absențe, că mulți au darul scrisului, sau cel puțin asta ne e meseria, furată la zi, cu mari profesori, precum criticii Dan Grigorescu, Marian Popa, ori invitați de prestigiu, de la Șerban Cioculescu la Zoe Dumitrescu Bușulenga, ca și scriitori și ziariști adevărați, mulți aduși din afară. Ar fi de scris, mai ales că multora li se pare că știu ei ce a fost.
Până atunci, Vergil Matei reînvie o altă parte din acele vremuri, familiare celor ce au servit armata și trebuie spus că nu erau prea mulți în stare să o fenteze, cum se spunea, după cum nici prea de laudă nu era s-o fi evitat. Erai socotit om întreg dacă făceai armata. Vergil a nimerit la diribau, la lopată, la construcții, eșalonul cel mai necăjit, cum spune el însuși în paginile cărții, deși nu prea avea ce căuta acolo unde erau doar foști pușcăriași de drept comun sau indivizi scăpați de batalionul disciplinar, cei mai mulți oameni ce nu avuseseră nici o afinitate cu școala, unii analfabeți de-a dreptul, hazlii în felul lor, dincolo de răutatea și mitocănia lor funciară, ca acel caporal care avea obsesia anilierii. Atmosfera era cam la fel în armata vremii, indiferent de armă, mai cu seamă în ciclul întâi sau în timpul perioadei de instrucție și o știu bine, deși arma la care am fost repartizat, cea de cercetare, se socotea a fi mai de subțire.
Vergil încearcă și el să scape de avatarurile, nu puține, ale acestei etape de viață, complicate și de faptul că el era oaia albă, repede ochită de liota celorlalți, dar reușește în scurtă vreme să se impună între ei și apoi să-i ajute din postura nouă în care ajunge, aceea de furier și de om de încredere al comandantului, prin calitățile sale pe care nu le exhibă ca orgoliu, ci le relevă cu umor prin țesătura întâmplărilor. Din care răsar ca pe gherghef personajele – reale – ale cărții, figuri memorabile cum sunt cele ale bibanului Schițelea, pe care Vergil are ambiția să-l învețe să citească și apoi să-l lase să-și încropească singur scrisorile către tânăra nevastă, ofițerul abulic tatî mareo, fruntașul uriaș, zis Micuțu, cum altfel, pe numele său adevărat fiind apelat doar Frânghiuță, câinele veteran al unității.
Deși nimic nu pare inventat, se simte că autorul are știința punerii în pagină a detaliului semnificativ, iar acolo unde nu este îndeajuns de grăitor, subliniază el însuși poanta, fără a fi deloc moralizator. Dimpotrivă, înfățișează așa cum au fost, ne propune o adevărată frescă a acelor timpuri, nu doar din armată, fiindcă așa era toată România, un univers concentraționar, unde oamenii, ca oriunde și oricând, trăiau, iubeau, se certau și se împăcau, atât că în urma lor rămânea ceva. De durată și nu odată de substanță.
Eroul, același cu povestitorul, ne face, bunăoară, părtași la montarea nocturnei de la 23 August și se mândrește că a muncit acolo, adăugând că și tatăl său își amintește cum a fost la construirea stadionului înaintea Festivalului Mondial al Tineretului din 1953. Apoi, între multe corvezi, este trimis la combinatul de la Medgidia de unde aduce un tren interminabil de vagoane cu saci de ciment. Pe repartiție, evident, dar și în schimbul valutei forte pe care o reprezintă țigările de Râmnicul Sărat. Cimentul e mai mult decât destul pentru obiectivul militar pe care diribiștii flămânzi și hărtăniți îl construiau pe malul Buzăului, astfel că destui saci se mai rătăcesc și prin curțile unor tovarăși de arme sau amici din civilie în schimbul unor ținute ștoc sau mese pantagruelice, prilej pentru autor să ne reamintească despre acel troc pe sub mână generalizat, prin care mai toată lumea își cârpea traiul, făcându-l mai suportabil.
Iar în paginile din urmă, dintr-o astfel de tranzacție de șantier atât de proprie acelor vremuri, continuată cu un bal de Sânziene, se ivește și o fulgurantă promisiune de dragoste pentru soldatul nostru dezinvolt și mucalit pe alocuri ca însuși Șvek, dar cu adevărat dedicat țării, misiei sale și dorinței de a învăța și a-și face un viitor. Iarăși totul e firesc și de bun simț în spiritul bunei creșteri din familie, unde o figură luminoasă este mama, înduioșător evocată în repetate rânduri. Nimic ostentativ, nimic acuzator, deși pare o carte scrisă pe atunci și poate că și este, date fiind amănuntele neacoperite de ceața uitării. Dar nu cred că putea fi și publicată, cu toate că nu are nimic subversiv, nu are șopârle cum se spunea, însă adevărul franc mai avea de așteptat. Cum văd că începe să se întâmple din nou, în paranteză fie spus.
Așa că palpitanta carte despre cătania lui, dar și despre România acelor vremuri, reușește cel puțin ceea ce afirmă și scriitorul Vasile Datcu: „A mărturisi despre trecutul tău este, deopotrivă, un act de cultură și unul de igienă civică. Procedând astfel, autorul recuperează o lume al cărei adevăr ar fi fost pierdut pentru totdeauna”.
Pare într-adevăr, ceea ce și-a propus Vergil Matei și este nu puțin lucru. Dar faptul că o face cu indubitabil talent, amintindu-ne, o spun fără rezerve, de marii autori tutelari ai Brăilei, i-a permis să reușească mai mult: să scrie o carte captivantă ce se poate citi ca un roman de certă valoare literară.

Editorial publicat în data de 2 decembrie 2015 în paginile ziarului Ultima oră, sub semnătura lui Ion Marin.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *