Recviem târziu (Pomenire târzie) pentru poetul George Mihalcea
N-aș fi vrut să scriu niciodată aceste rânduri, dar cum „prințul ultimei risipiri” s-a dus, murind, să-i șoptească Euterpei spaimele sale, o fac fără să uzez de lamentourile care s-ar cuveni la o asemenea nenorocire și o să mă rezum amintind câteva din stihurile premonitorii pe care George Mihalcea ni le-a prezentat în stilul lui așezat și ordonat de ofițer superior al versurilor de geniu.
Premoniția morții l-a îndemnat la „ultima orgie” unde „moartea îi (îmi) descântă de deochi” pentru „fecioarele care-au făcut recurs (o cum le-adie Moartea mea prin plete) la sentința dată pentru păcate visate și neconsumate” și vina de a afla „prea târziu că doar lacrima / ne poate vindeca de nesomnul din oase” (pag.45).
N-a fost lăsat să fugă „mai departe” deoarece „pentru unii se crăpa de ziuă / pentru el (tine) se crăpa de moarte” (pag.36).
Pentru el s-a crăpat în noaptea de întâi spre doi ianuarie.
N-a simțit că nu mai are mult timp pentru a-și culege prăbușirile și că pentru el „se trage cortina peste drumul cel lung” străjuit de arsura uimirii, lăsând în urmă doar „palide șoapte” de la femei care i-au înțeles „dependența de cocori” și ruga de a-i cere Domnului „să dea viața mai încet” (pag.52).
În jocul de-a moartea, a refuzat „ruleta rusească” preferând poker-ul „pe dezbrăcate” cu spaimele sale, fiindcă „Îngerul (meu) e beat mort sub o cruce / înălțată întru slava cocorilor / exterminați” (pag.98).
„Bolnav de prea târziu s-a (te-ai) înecat” dând cu banu’ murmurând : „nici nu trăiești și nici nu ai murit” (pag.112), până când în noaptea de întâi spre doi ianuarie s-a hotărât să folosească „zaruri măsluite de Moira (ce-mi) care-i toarce / un năvod de ceață acidă / pentru cuvintele și semnele de ducă” (pag.113) și n-a mai putut să ne anunțe că :
„Și se crăpa din nou de moartea mea
(cum de povești de mult nu se mai crapă)
iar gura mea cu fiere se umplea
(și înotam prin cea mai neagră apă)
și Doamne de sub frunte toate-mi pier
și nu mai pot striga de-atâta ger” (pag.121).
Atunci s-a înfășurat „în cea mai adâncă dintre toate tăcerile posibile” (pag.125) și a murit.
Dacă a murit fără lumânare și-a asigurat lumina când a trecut Styx-ul cu „Trei făclii” (pag.122) ne mai apucând să-i spună Liviei „Sunt prințul ultimei risipiri” (pag.122).
Când moare un poet, se stinge o lumină dată de Dumnezeu, pe care noi probabil n-am meritat-o
Odihnește-te-n pace , Prietene .
Ică Sălișteanu
P.S. Versurile citate sunt din vol. ANATOMIA SPAIMEI