Dramatismul unei „Cronici pictate”

De câțiva ani, tot cercetând prin arhive documente privind lagărele de concentrare ale prizonierilor din timpul Primului Război Mondial, am ajuns să înțeleg  că viața poate fi la fel de dură, indiferent dacă ești încercuit de „sârme ghimpate”, sau nu. Cea mai dureroasă dovadă ne-o oferă recenta CRONICĂ PICTATĂ, autor, profesor dr. Dorin Uritescu.

În acest popas existențial, cu sau fără voia noastră, putem deveni martorii sau protagoniștii mai multor forme de nedreptate, executanții fiind persoane ca și noi, fie lipsite de credință și de educație, fie pur și simplu, răuvoitoare (pentru a nu folosi termini duri). Indiferent în ce categorie i-am încadra, executanții sunt unelte ale răului. Și istoria consemnează o multitudine de absurdități incredibile. 

Cronica pictată de la Vinerea hunedoreană, în viziunea distinsului profesor și scriitor Dorin Uritescu, este exemplul grăitor. Lovitură drastică ce a fost aplicată, nemilos și cu rea-credință, Țăranului Român.

Nu s-a vrut a se conștientiza că el este (și va rămâne) „sfântul nostru ţăran”, izvor de frumuseţe spirituală, așa cum afirma de la tribuna Parlamentului României, în 1917, Barbu Delavrancea. 

El, Țăranul Român, este Eroul Primului Război Mondial. Pentru El, adevărații patrioți, au susținut și au pus în aplicare „reforma agrară”. 

Dar peste câteva decenii, mai precis, începând din 1949, ce se va dori? Deposedarea de peticul de pământ, pentru care el s-a jertfit – în numele României Întregite!

Din expozeul scriitorului Dorin Uritescu, înțelegem , dureros de limpede, cum a evoluat politica în lumea satului românesc.  

Calvarul colectivizării agriculturii s-a dovedit mult mai încrâncenat decât naționalizarea întreprinderilor industriale.

Pentru capturarea pământurilor țăranului român și cooptarea lui în  „colectivă”, formele de constrângere vor fi mult mai dure și diversificate: arestări, suplicii, ucideri, multe și variate umilințe.

Ne amintim cât de sângeroasă fi-va vorba adresată Elisabetei Rizea din Nucșoara, după ani de detenție și de umilințe? I se adresează un „cuvânt mai greu ca o bătaie”: „Când te duci acasă și-i trece pe lângă casa ta, să tragi capu în altă parte…, că alea nu mai sunt ale tale”!

Omul matur fi-va îngrozit,  e drept, în momentul în care a fost constrâns să cedeze, nu doar pământul, ci și vitele și uneltele de tracțiune din ogradă.  

Trează, încă din anii de școală, rămâne imaginea imortalizată de Tudor Arghezi. Vă amințiți?  „Când îi privești împiedicați în fier, / Par, el de bronz, și vitele-i de piatră” (Belșug). 

Dar cum trecuse prin foc și sabie, cum se zice în popor, adică, prin furtuni și zloată, prin cutremure de pământ sau cutremure războinice,  bietul țăran va înfrunta și acest prăpăd ilogic. 

E drept, suferința pierderii pământului – moștenit sau dobândit prin muncă aprigă și conștientă,  a măcinat (până la sânge) conștiințele. 

Dar s-a întrebat vreodată cineva în ce mod s-au amprentat în conștiința copilului de atunci, acele absurde nedreptăți?! 

Aici este meritul  profesorului-scriitor Dorin Uritescu. 

Spre deosibire de toți cei din generația Domniei-sale, care am fost, mai mult sau mai puțin, martorii acelor groaznice perioade, iată DOVADA. 

Desenele copiilor anilor șaizeci ai secolului al XX-lea imortalizează Istoria unui Timp dureros din viața Țăranului Român.

Noi, ceilalți, vorbim, scriem, declamăm, dar nu avem nicio dovadă PALPABILĂ.

E așa de ușor să vorbești, ba chiar să inventezi (sub titulatura de creație ficțională)! 

În van totul. Ion  Romoșan, spre exemplu, devine eroul momentului evocat. Mărturia sa, adică desenele sale, încunună, înspinat, o pagină de Istorie a Românilor.

Sărutul și lacrimile copilașului reprezintă prinos de recunoștință pentru docilul animal care a trudit din greu pentru a oferi familiei „pâinea cea de toate zilele”.

 Acest desen s-ar cuveni reprodus  în toate manualele de Istorie a Românilor, care evocă  momentul „colectivizării agriculturii”!

O lecție de Istorie având ca fond de dezbatere, „material didactic” (se spunea, cândva), un desen. Un desen AUTENTIC!

E drept, înscrierea în „colectivă” (C.A.P.) a fost un act care s-a implementat prin șantaj, prin dezinformare, și bineînțeles, prin supliciu.

Paginile Cronicii pictate de la Vinerea hunedoreană punctează, in crescendo, etapele înjugării poporului român, pentru o perioadă care (din nefericire) atinge jumătate de secol: „jegmăneala sovietică a cotelor de război”, „supliciul îndoctrinării marxiste”, „prigoana religioasă”, „protestatarii”, „deținuții politici”, „îndoctrinarea comunistă”.

Și știm prea bine, nu numai represiunile asupra populației erau extrem de dure, ci mai cu sârg, mișunau în juru-ne spioni… din toate categoriile sociale. 

Așa că… mare minune că aceste desene, pe care le admirăm, înfiorați, astăzi, au putut supraviețui  peste șapte decenii. UIMITOR!

Suferința pe care a îndurat-o Omul Dorin Uritescu în închisoare este (iertați-mi afirmația) precum o mângâiere, în fața DOVEZILOR incriminatorii pe care ni le oferă astăzi, la o distanță respectabilă, în timp.

Toate nedreptățile pe care Domnia-Sa le-a traversat se dovedesc  ASTĂZI, prin acest volum și prin aceste desene doveditoare, un balsam binefăcător întru omagierea Țăranului Român.

Volumul merită multiplicat într-atât, încât să pătrundă în toate școlile din țară și în toate mediile sociale. Istoria se cuvine cunoscută în adevărata ei fațetă, necosmetizată.

Livia Ciupercă/UZPR