default-logo

Libertatea de a sta în cuşcă

Ilie Ilaşcu e liber. După nouă ani de calvar – care puteau fi cei mai frumoşi ani ai vieţii sale – lui Ilie Ilaşcu i s-au scos cătuşele. Dar nu am deloc impresia că ni s-au scos şi nouă cătuşele. Pentru că în tot acest răstimp nu doar Ilaşcu sau nu atât el a fost umilit, cât am fost umiliţi fiecare dintre noi. Când Ilaşcu a fost pus la zid pentru a fi împuşcat cu gloanţe oarbe, a fost pusă la zid însăşi independenţa Republicii Moldova, pentru a se împuşca în ea cu gloanţe de scuipat căzăcesc.
Ilie Ilaşcu fusese arestat de ostaşi ai Armatei a 14-a la 2 iunie 1992 şi reţinut la o bază militară a Federaţiei Ruse, fiind interogat, între alţii şi de A.Lebed.
Un argument în plus că Ilie Ilaşcu a fost „prizonier de război”, cum îşi zice chiar el, ai Federaţiei Ruse. Cu atât mai mult că documentul oficial semnat de B.Elţin şi M.Snegur Ia 21 iulie 1992 recunoaşte că războiul a fost purtat între Federaţia Rusă şi Republica Moldova, părţile anunţând opinia publică internaţională că „încetează războiul”. Una dintre părţi, Federaţia Rusă, şi-a amintit ceva mai apoi de I.Smirnov: cam pe atunci pe când partea moldovenească uitase demult de I.Ilaşcu.
Între timp lui Ilie şi camarazilor săi li s-au fabricat dosare, în care toate probele fuseseră falsificate. A.Ivanţoc, T.Petrov-Popa şi A.Leşco au fost judecaţi la ani grei de temniţă. I.Ilaşcu a fost condamnat la moarte.
A fost firesc să fie aşa şi nu altfel.
Pentru că cei care s-au obişnuit să dea ani grei de temniţă unor popoare întregi, să răşluiască de la locul lor state, să strămute ţări, care în numele fericirii popoarelor au exterminat popoare, ieşind de multe ori (ca la Fântâna Albă) să-i facă fericiţi pe oameni cu mitralierele, nu puteau să nu fie „generoşi” şi cu oameni neîngenuncheaţi, ca Ilaşcu şi camarazii săi.
Tratativele purtate „de la egal la egal” între Republica Moldova şi o parte a teritoriului ei, sechestrat de elemente separatiste, includea – de regulă în ultimul punct al ordinii de zi – şi „problema grupului Ilaşcu”.
Dar conducătorii Republicii Moldova ajungeau doar până la restaurantul „Foişor” de la marginea Tiraspolului, unde erau aşteptaţi de noii stăpâni ai Transnistriei şi unde, după vreo două-trei sute de grame de votcă, nu-şi mai aminteau de llaşcu.
V.Voronin a reuşit ceea ce n-au reuşit predecesorii săi, M.Snegur şi P.Lucinschi, nu pentru că ar fi mai abil sau mai hotărât, ci pentru că Moscova are ceva mai multă încredere în el. Iar în eliberarea lui Ilaşcu ar trebui să vedem nu atât mărinimia lui I.Smirnov, cât acceptul lui V. Putin (dacă Federaţia Rusă şi Republica Moldova pierdeau în aceste zile procesul „Ilaşcu” de la Strasbourg, acestea urmau a plăti amenzi de milioane de dolari). Deci, aici demenţa are mai degrabă un subtext financiar şi nicidecum unul umanitar.
Americanii când aveau undeva pe glob vreun ostatic, trimiteau o armată întreagă să-l elibereze. Republica Moldova îl trimitea pe deputatul A.Păpuşoi la Strasbourg ca acesta să convingă Consiliul Europei că cetăţeanul lor, reţinut nelegitim de un regim neconstituţional, care şi-a creat stat pe teritoriul ţării pe care o reprezenta, ar fi un „terorist’’ ordinar. Unele publicaţii de la Chişinău („Comunistul” ş.a.) nu încetau să-l eticheteze pe Ilaşcu, în perioada când era deputat (unicul deputat din lume care a stat într-o închisoare din propriul stat pe perioada tocmai a două mandate) „bandit” şi „terorist”.
Ca o condiţie a „extrădării” lui Ilaşcu, Igor Smirnov cere pedepsirea tuturor celor care au „năvălit” peste republica „lui”, cât şi recuperarea daunelor materiale cauzate de război, iar Republica Moldova – să-şi prezinte oficial scuze de la „poporul transnistrean”, pentru prejudiciile morale şi materiale aduse.
Ca şi cum nu separatiştii ar fi încercat să-şi facă stat pe o parte a hărţii noastre, ca şi cum Republica Moldova – care a încercat să-şi păstreze şi restabilească ordinea constituţională pe propriul ei teritoriu – ar fi atacat o ţară străină, recunoscută de întreaga comunitate internaţională, şi nu separatiştii ar fi încercat să o cureţe de organele ei de ordine şi de drept.
Bunurile sechestrate de regimul de la Tiraspol, care se pretind a fi fost distruse de „cotropitorii” moldoveni, care nici n-au ajuns ia Tirapsol, aparţinuseră şi ele, toate ca una, Republicii Moldova, fiind edificate din banii şi cu braţele ţăranilor noştri.
Aşa am fost declaraţi „ocupanţi” în propria noastră ţară, „venetici” în propria noastră casă, iar cei care au venit de cine ştie de pe unde s-au anunţat „agresaţi” de noi, pentru că n-am dorit să le cedăm de bună voie ceea ce ne-au lăsat părinţii şi bunicii.
Acum tot ei doresc ca nişte acuze să se transforme în scuze.
Transnistria a fost ultima Republică Sovietică Socialistă din lume (proclamată la 2 septembrie 1990 drept „republica sovietică, socialistă moldovenească transnistreană”, ea şi-a zis aşa cu mult după ce URSS nu mai exista). Federaţia Rusă şi-a făcut aici un cap de pod, cu ajutorul căruia a tins mereu să reocupe întreaga Basarabie, scop pentru care n-a precupeţit nimic, nici chiar declanşarea unui război fratricid.
Deşi Războiul de Independenţă al Republicii Moldova (1989-1992) a fost câştigat de militari, acesta a fost pierdut, pe parcurs, de politicieni. Or, politicienii noştri au lăsat mereu impresia că sunt tot de-ai lor.
Anume cu ajutorul acestora din urmă Federaţia Rusă a mai debarcat o dată în Basarabia, de astă dată, cum crede ea, pentru totdeauna.
Ocupaţia sovietică a reuşit să transforme câteva generaţii în zombi, în oameni care nu păstrează în memorie decât ceea ce au dorit experimentatorii (nu Siberia, ci „terciul” servit de deţinuţi, nu Afganistanul, unde au fost trimişi să moară mii de tineri, ci sucul de portocale cu care erau alimentaţi între atacuri etc.). De aceea, cred eu, rezultatele ultimului scrutin urmează să fie studiate mai degrabă de psihiatri, decât de politologi.
În urma acestuia într-un viitor apropiat se vor depune eforturi sporite pentru a transforma Republica Moldova într-un „paşalâc” rusesc. Tiraspolul va dori să devină capitală a Republicii (Sovietice? Socialiste?) Moldova. Smirnov va încerca să anexeze la republica „sa” şi ce-a mai rămas din Republica Moldova (cazul mănăstirii Noul-Neamţ de la Chiţcani e un pas hotărât în acest sens).
Sper, Ilie să se acomodeze şi cu libertatea noastră. Care poate fi un jug şi mai greu. Aşa cum încearcă să devină acum această libertate care ar accepta umilinţa de a reveni în Federaţia Rusă, de a vorbi numai ruseşte, de a fi subordonaţi Transnistriei.
Ilie Ilaşcu a fost tare, fiindcă a fost singur.
Va fi la fel de puternic şi-n continuare când singurătatea celorlalţi o va ameninţa pe-a lui?!
După cei nouă ani de detenţie, zilele trecute llie a fost la Taxobeni. În alţi ani ori de câte ori ajungeam în această localitate, mama eroului, doamna Natalia, alerga într-un suflet de la câmp, de la arie, mereu cu aceeaşi lacrimă-n batistă: „Credeam că l-aţi adus pe Ilie”. Acum n-a mai avut cine alerga în întâmpinarea lui Ilie Ilaşcu. A găsit casa părintească pustie, mormintele părinţilor – cu iarba crescută pe ele (nu i s-a permis să fie prezent, chiar adus sub escortă, nici la înmormântarea tatălui Ştefan, în 1998, nici la cea a mamei din 1999).
După cei nouă ani, în care era scos la plimbare în curtea închisorii un sfert de oră pe zi însoţit de 4-5 gardieni şi un ofiţer, înarmaţi până-n dinţi, ca să nu evadeze, perioadă în care vedea o bucăţică de cer prin gemuleţul înţesat cu gratii, n-a uitat oare cum înfloresc copacii?! N-a uitat cum încolţeşte iarba?! Cum se păşeşte?! Cum se mângâie creştetul copiilor săi pe care i-a găsit maturi?!
Ilaşcu a supravieţuit. El nu s-a lăsat călcat de istorie. În toamna trecută Domnia Sa a mai fost ales senator în senatul României. Şi are dreptul la o odihnă binemeritată, în faţa microfoanelor Consiliului Europei şi a camerelor de luat vederi. Dar, totuşi, mai ales acum, avem cea mai mare nevoie de Ilie Ilaşcu aici în Basarabia. Cea pentru care s-a jertfit, cea pentru care a suportat umilinţele şi calvarul temniţelor transnistrene. Autoritatea prezenţei lui, legenda vie care este, exemplul lui moral, ar putea ajuta la recuperarea unor poziţii de către „democraţia” basarabeană, compromisă de nomenclatura care a monopolizat-o în ultimii 10 ani, doar ca s-o discrediteze.
Ceilalţi vinovaţi fără vină (Ivanţoc, Petrov-Popa, Leşco), care n-au fost aleşi senatori nici la Bucureşti, nici la Chişinău, vor aştepta şi ei vreo scrisoare pe care Voronin i-o va trimite lui Smirnov?!
Au refuzat şi dânşii, cu demnitate de eroi, în preajma sărbătorilor de Paşte, să-l roage pe Smirnov, autoritatea publică a căruia n-o recunosc, să-i graţieze. Ilie se va zbate, va face tot posibilul să-i poată îmbrăţişa în libertate.
Seminţele pe care vântul ultimului deceniu le-a împrăştiat peste solul Basarabiei, sper să încolţească, trebuie să încolţească.
După exemplul lui Ilie Ilaşcu, Basarabia va fi îndreptăţită să-şi aibă în cărţile de istorie un însemn care o va scuza pentru eventualele ruşini ale prezentului.
Ilie Ilaşcu a ieşit din temniţă.
Bucuraţi-vă, pentru că am devenit iarăşi mai mulţi.

Nicolae DABIJA

10 mai 2001

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*