În nemijlocită legătură cu activitatea politică şi diplomatică dusă pe diferite planuri de România în scopul realizării idealului său naţional, cu lupta purtată de conaţionalii din provinciile aflate sub stăpânire străină, un mare număr de români au desfăşurat în diferite ţări din Europa, precum şi în S.U.A. o acţiune multilaterală şi eficace, în cooperare cu sârbii, cehii, polonezii etc. Pentru cauza comună: victoria principiului naţionalităţilor şi recunoaşterea acestuia drept criteriu fundamental în statuarea postbelică a lumii.
Astfel, în Franţa, Comitetul franco-român, organizat în 1914 a depus în anii 1917-1918 îndeosebi, o largă şi variată activitate care, în 1917, odată cu sosirea unei misiuni universitare condusă de profesorul Emil Pangrati; a crescut în mod evident, fondându-se o revistă destinată să informeze despre motivele reale ce determinaseră România să intre în război alături de Puterile Antantei. Totodată s-a trecut la o largă şi variată activitate care, în 1917, odată cu sosirea delegaţiei să determine înţelegerea, atât de către oficialităţi, cât şi de opinia publică franceză, situaţia nou creată României prin pacea încheiată de către Rusia la Brést-Litovsk.
Înţelegerea găsită în cercuri largi ale opiniei publice din Franţa este demonstrată printre altele şi de faptul că prin, Comité de l`action a l`Etranger “au fost organizate mari manifestaţii de simpatie. Tot atunci, la Palais Bourbon, Stephen Pichon, ministrul de externe, declară că, aşa cum nu vom abandona Belgia, Serbia, Polonia, naţionalităţile oprimate pentru care luptăm spre a le elibera, împreună cu cele mai mari democraţii din lume, aşa nu vom abandona nici România, care s-a sacrificat, ca şi noi, pentru apărarea dreptului”. Înţelegerea pentru cauza României se manifesta deschis, putându-se afirma că misiunile universitară şi parlamentară, colonia română, ca şi mulţi alţi români aflaţi temporar la Paris au contribuit din plin la acest evident succes. Un rol important în acest sens l-a avut şi Bureau de la presse roumaine, unde lucrau oameni ca Mario Roques, profesor de limba română la Sorbona, Ed. Guérin, Sebastian Şerbesco, Drăghicescu, Murgoci, Lapedatu ş.a. În afară de tipărirea a numeroase broşuri, graţie acestui birou de presă s-au putut publica articole despre cauza României în ziare de larg tiraj ca:, Le Temps”, Le Figaro”, Les Débats”, Le Petit Parisien” ş.a. De asemenea, ziarele, La Roumanie” şi, La Transylvanie” au adus o importantă contribuţie la acţiunea ce se purta pentru a face cunoscute legitimile drepturi ale României ca şi sensul participării ei la război: dezrobirea teritoriilor subjugate de dubla monarhie şi desăvârşirea unităţii sale naţionale şi statale.
Odată cu impunerea, păcii” de la Bucureşti, acţiunile patriotice s-au intensificat, apărând, concomitent, noi iniţiative. Astfel, demne de semnalat sunt eforturile depuse în scopul creării unei legiuni române, care urma să lupte alături de armatele aliate până la victoria finală. În acest scop, românii transilvăneni şi bucovineni aflaţi în Franţa, au constituit un comitet de organizare pentru formarea unei legiuni române. Concomitent, generalul Dimitrie Iliescu, fostul şef al Statului Major, care după, pacea” de la Bucureşti îşi dăduse demisia, a făcut la rândul său numeroase demersuri pe lângă forurile franceze de resort, solicitându-le concursul pentru organizarea unei legiuni române. Printre cei solicitaţi a fost şi Albert Thomas, care a primit imediat să facă parte din Comitetul franco-român, ce urma să conducă legiunea. Ideea formării legiunii a cuprins curând masele de români aflaţi în Franţa, Anglia şi alte ţări, concretizându-se prin nenumarate scrisori de adeziune, adresate Comitetului de organizare, ca cele trimise de inginerul naval C. Ionescu-Buşilă, de sublocotenentul Grigorescu, care luptau pe frontul aliat din Algeria sau scrisoarea căpitanului Mavrichi, aflat la Stockholm ş.a.
Formarea legiunii române a stârnit un mare entuziasm şi printre francezii care simţeau nevoia să-şi manifeste pe această cale simpatia şi respectul faţă de România.
Printre scrisorile primite de generalul Iliescu, în august-septembrie 1918, au fost şi cea a locotenentului de Méru, a lui Alfred Charles Lavauzélle, precum şi scrisorile locotenenţilor Chamard, Casanelli, ca şi a multor ofiţeri şi ostaşi care mai luptaseră în România. De asemenea, în august şi septembrie 1918, se putea constata o mare efervescenţă, o mare mişcare şi în taberele de prizonieri transilvăneni de la Bordeaux şi La Rochelle, care, după cum atestă atât mărturiile locotenentului Mario Roques cât şi cele ale colonelului Désprès, subscriau cu multă însufleţire la formarea legiunii, dorind din toată inima să lupte în rândurile ei.
Sus-amintita activitate era susţinută şi de o amplă campanie publicistică împotriva păcii dictatoriale de la Bucureşti. Imediat după semnarea ei, senatorul Drăghicescu a publicat în, Le Temps” un articol, arătând că, acest tratat constituia, de fapt, o declaraţie de război, adresată întregului popor roman”. A urmat apoi protestul tuturor românilor aflaţi la Paris şi anume: Colonia română, prin Comitetul său, Comitetul Românilor din Transilvania şi Bucovina, delegaţii la Congresul Naţiunilor oprimate, misiunea parlamentară, misiunea universitară, publiciştii şi multe alte persoane. S-a demonstrat opiniei publice că tratatul de la Bucureşti constituia, un odios instrument obţinut prin violenţă, în dispreţul celor mai elementare principii de justiţie” şi că românii aflaţi în Franţa ridică cu mânie vocea lor pentru a vesteji acest act monstruos. Imediat după publicarea acestui protest, a apărut în, L`Homme libre”, organ oficial al guvernului, un articol în care se enumerau marile mutilări produse României de Puterile Centrale, arătându-se:, Germania a spoliat-o de bogatele sale zăcăminte de petrol şi de controlul asupra grâului şi al căilor ferate; Ungaria i-a răpit, prin rectificări de frontieră, defileul Alpilor Transilvaniei şi Porţile Dunării; Germania şi Austro-Ungaria împreună au privat-o de dreptul suveran asupra navigaţiei pe Dunăre şi asupra magnificului port Constanţa”. Opinia publică franceză, adânc emoţionată şi-a manifestat indignarea scriind, fie Comitetului coloniei române, fie altor foruri româneşti, scrisori pline de cele mai puternice sentimente de prietenie. Guvernul francez de altfel, în ciuda acestei păci separate, continua să verse 500.000 franci lunar pentru prizonierii români, iar în ţară soseau ştiri, destinate să susţină moralul celor atât de crunt loviţi.
O activitate de proporţii se desfăşura tot atunci şi în Italia, unde largi cercuri democratice, cultivând glorioasele tradiţii politice moştenite de la Mazzini, Cavour şi Garibaldi, apreciau în mod deosebit eforturile de organizare ale românilor. Prizonierii primeau de aceea un tratament mai mult decât favorabil, putând să ia iniţiativele de organizare pe care le credeau cele mai adecvate pentru scopul urmărit.
Astfel, profesorul Simion Mândrescu, preşedinte al, Societa Romeni Transylvaniae-Banato-Bucovina”, după ce a vizitat tabăra de la Cittaducale, i-a comunicat primului ministru Orlando, că prizonierii români cer favoarea de a lupta alături de armata italiană, contra inamicului comun. Concomitent, ofiţerii din tabăra de la Cittaducale au informat pe Alexandru Lahovary, ministrul României la Roma, că doresc să-şi facă datoria de români faţă de neam şi să lupte alături de armata italiană.
În aceste zile, când la 24 mai se aniversa intrarea Italiei în război, o delegaţie de români condusă de profesorul S.Mândrescu, a aşezat steagul român la monumentul lui Victor Emanuel, constituindu-se tot atunci şi un Comitet Italian, Pro România”. În cadrul acestui Comitet, la 30 mai 1918, Orlando a exprimat profunda admiraţie a poporului Italian pentru bravura armatei române, ca şi ferma credinţă că România îi va reuni, în curând, sub aceeaşi conducere pe toţi fiii săi.
Într-o atare atmosferă, s-a constituit la 18 iunie 1918, la Cittaducale, Comitetul de Acţiune al Românilor din Transilvania, Banat şi Bucovina, compus din 16 membri şi având ca preşedinte pe Simion Mândrescu. Obiectivul imediat al acestui comitet era coordonarea activităţii, strângerea într-un singur corp al celor 18.000 români din Italia, urmând ca mai târziu să se treacă la organizarea tuturor românilor prizonieri din Austro-Ungaria. În expunerea de motive a actului constitutiv se sublinia, în mod deosebit, că după, pacea” de la Bucureşti, ne revine datoria şi dreptul de a continua lupta pentru unitatea naţională a tuturor românilor”.
La 9 august 1918, primul-ministru Orlando a primit în audienţă solemnă Comitetul de acţiune al românilor, declarând că: Italia a privit şi priveşte întotdeauna cu simpatie aspiraţiile juste ale surorii sale mai mici România. Pe noi, a adăugat el, nimic nu ne desparte şi totul ne uneşte”. Concomitent, opinia publică prin Comitetele Pro-România, a organizat în multe oraşe manifestaţii, iar presa italiană a consacrat multe şi calde articole cauzei naţionale a României.
Consiliul pentru unitatea naţională, prezidat de Take Ionescu care îşi avea sediul la Paris, considerând că prin înfiinţarea acestei legiuni se produsese un eveniment important favorabil luptei pentru realizarea idealului naţional, a trimis doi delegaţi – părintele Vasile Lucaciu şi profesorul I. Ursu, stabilind astfel contacte permanente, atât cu Comitetul de acţiune, cât şi cu Comandantul legiunii.
În acest timp, guvernele Puterilor Aliate şi Asociate urmăreau cu interes activitatea românilor de pretutindeni, în serviciul patriei pentru desăvârşirea unităţii naţionale şi statale.
Ambasada Statelor Unite de la Roma, de pildă, a adresat încă în iulie 1918 o scrisoare Comitetului de acţiune, declarând că:, Guvernul S.U.A. observă cu simpatie şi interes progresul iredentei române în admirabila sa cooperare cu Italia şi cu alţi cobeligeranţi împotriva duşmanului comun”.
Dacă în Franţa şi Italia organizarea românilor s-a realizat pe o scară relativ largă, în celălalt mare stat european aliat, Anglia, formele de organizare au fost mult mai restrânse. În anul 1917 a luat fiinţă la Londra, Societatea Anglo-Română, având ca preşedinte pe lordul Hugh Cecil, membru al parlamentului. Principalul scop al Societăţii era acela de a face cunoscută opiniei publice britanice, atât dreptatea cauzei României, cât şi importanţa acestei cauze pentru pacea şi securitatea Europei în general. Se alcătuise de asemenea un Comitet al prizonierilor români, proveniţi din armata austro-ungară al cărui preşedinte a fost lordul Bessbough; generalul Iliescu a organizat împreună cu Nicolae Mişu, ministrul României la Londra un serviciu de presă şi de informaţii, serviciu care era sprijinit în mod special de lordul Derby, ministrul de război. A arătat că propaganda românească a primit un substanţial sprijin de la Scotus Viator (Robert Seton-Watson) un mare prieten al României. El a ajutat munca Ligii anglo-române, uşurând publicarea în ziare de mare tiraj ca, Times” a unor articole referitoare la glorioasele bătălii ale armatei române. După semnarea păcii dictatoriale de la Bucureşti, activitatea românilor din Marea Britanie s-a intensificat, concentrându-se mai ales asupra ideii, că, pacea impusă de Puterile Centrale nu izbutise să separe poporul roman de aliaţii săi”.
Serviciile de propagandă române au activat nu numai în ţările aliate, ci şi în unele ţări neutre ca Elveţia şi Suedia.
Astfel, cu ajutorul guvernului şi al Statului Major francez, românii au izbutit să înfiinţeze un serviciu de presă şi informaţii la Berna. A fost trimis acolo, de la Paris, colonelul Ureche, care împreună cu Candiani, ataşatul de presă al legaţiei şi cu alţi români aflaţi în Elveţia, informau opinia publică îndeosebi despre grava situaţie din teritoriile române ocupate de duşmani.
Folositor şi bine informat a fost şi Serviciul de ştiri, organizat la Stockholm de Consiliul Naţional Român. Acest serviciu a fost condus de Gh. Derussi, fost ministru la Stockholm, care demisionase imediat după încheierea, păcii” de la Bucureşti. Biroul de presă şi propagandă din Stockholm a activat în special pentru cauza reîntregirii ţării, dând ştiri ample despre situaţia românilor din Austro-Ungaria, susţinând totodată adevărul că, pacea” de la Bucureşti, impusă prin forţă, nu a despărţit România de aliaţii săi fireşti.
Un deosebit interes oferă şi eforturile consecvente ale românilor, cetăţeni americani, depuse în scopul susţinerii luptei pentru reîntregirea ţării lor de origine. Desigur, legaţia din Washington desfăşura şi ea o intensă activitate în această ţară aliată, dar fiind susţinută de o masă electorală de aproape
200 000 de oameni, putea să exercite o influenţă mai eficace, atât asupra guvernului, cât şi asupra membrilor congresului. Astfel, românii, organizaţi în 27 parohii ortodoxe şi posedând cinci ziare, consternaţi de faptul că în mesajul din 4 ianuarie 1918 către congres, preşedintele Wilson nu înţelesese clar problemele vitale ale naţionalităţilor subjugate de Austro-Ungaria, au protestat cu vigoare. De aceea, când la 14 ianuarie 1918, dr.C. Angelescu, ministrul României i-a arătat lui Wilson situaţia românilor din dubla monarhie ca şi ţelurile de război ale ţării sale, preşedintele l-a asigurat că, Statele Unite sunt fericite că pot lupta pentru libertatea popoarelor şi că vor susţine ţara noastră”. În acest climat dr.C. Angelescu a vorbit la Asociaţia presei din Washington ca şi reprezentanţilor presei din Chicago despre legitimitatea aspiraţiilor naţionale ale poporului, despre lupta sa de veacuri, ca şi despre modul cum naţiunea română a intrat în război exclusiv pentru a-şi elibera conaţionalii.
Înţelegerea şi simpatia opiniei publice americane s-au manifestat curând: au apărut numeroase broşuri-afişe, reprezentând România şi Belgia, călcate de cizma germană. Apoi, Societăţile, Roumanian Relief Commitee of America” sau, The Roumanian Red Cross Society” au început să strângă fonduri pentru România, sub deviza:, Ajutaţi România, acest centru al civilizaţiei latine din est”.
Concomitent, românii americani au hotărât ca episcopia ortodoxă din Statele Unite să nu mai ţină de mitropolia Sibiu, ci de cea din Bucureşti. Preoţii au declarat că doresc, să se sustragă din jurisdicţia mitropoliei din Sibiu, până când în fruntea acestei mitropolii se va mai afla colaboraţionistul Vasile Mangra şi până când Transilvania nu va trece sub stăpânire română”. A urmat apoi o mare solemnitate la Youngstown, unde în faţa unei asistenţe de mii de români, s-a citit, Hrisovul de închinare şi supunere a românilor ortodocşi din Statele Unite” care se legau de mitropolia din Bucureşti. A doua zi, la 12/25 februarie, protopopul Ioan Podea a remis lui Wilson acest act solemn. Preşedintele, care încă la 30 ianuarie/11 februarie 1918, declarase că războiul va continua până când naţionalităţile vor căpăta satisfacţie deplină, a exprimat întreaga sa simpatie acestor cetăţeni americani ce luptau pentru unitatea ţărilor de origine. În asemenea împrejurări, pacea” de la Bucureşti, a produs întristare şi indignarea. Dr. C. Angelescu i-a expus lui Robert Lansing secretarul Departamentului de Stat, cauzele care au provocat întreaga situaţie şi de ce România a fost silită să semneze o atare pace oneroasă. Lansing i-a arătat că Statele Unite acordau României întreaga simpatie, asigurând-o în prezent de tot sprijinul lor moral, iar pentru viitor de un sprijin concret şi efectiv.
Între timp, românii din S.U.A. au acţionat cu vigoare contra, păcii” de la Bucureşti, fapt concretizat şi prin scrisori şi telegrame care exprimau voinţa lor de luptă pentru desăvârşirea unităţii naţionale. Menţionăm, de pildă, scrisoarea românilor din Detroit, cele ale Societăţilor, Dorul”, Avram Iancu “şi, Unirea” din New York, cea a, Comitetului Central patriotic român” din statul Indiana precum şi cele ale unor români din Chicago şi din multe alte localităţi.
În ceea ce priveşte personalul diplomatic al legaţiei din Washington, de notat că toţi şi-au dat demisia după semnarea, păcii” de la Bucureşti, activând apoi intens pentru formarea unei legiuni române. Dr.C. Angelescu era de părere încă în martie 1918 că existau condiţii propice pentru formarea unei atari legiuni şi că dacă România va fi obligată să semneze o pace separată, diviziile formate în S.U.A. vor avea o deosebită valoare la conferinţa păcii.De altfel, arăta el, românii din Statele Unite au declarat că dacă România va fi obligată să semneze o pace separată, ei consideră de datoria lor să se înroleze în armata americană şi să formeze divizii române, în scopul de a lupta pentru emanciparea fraţilor din Austro-Ungaria”.
În această atmosferă, solii României-Vasile Lucaciu, profesorul dr.V.Stoica, odată sosiţi în Statele Unite-tocmai în scopul făuririi unei legiuni, se găseau în faţa unor premise deosebit de favorabile, aceasta, cu atât mai mult, cu cât, aşa cum îi scria Stoica lui Drăghicescu de la Paris, chestiunea dezrobirii depline a naţiunilor a pătruns pretutindeni în spiritul poporului american”.
În iulie V.Stoica avea să comunice d-rului Angelescu faptul că 182 de organizaţii şi parohii, întrunite la 22 iunie/5iulie 1918, într-un congres, au hotărât să se unească, creând Liga Naţională a Românilor din America şi că un mare număr de tineri, vor să meargă voluntari pe front, sub steagurile noastre ardelene”. În august, activitatea pentru formarea legiunii române creştea odată cu voinţa românilor americani, de a contribui la eliberarea teritoriilor subjugate de Austro-Ungaria.
În atare împrejurări şi mai ales, după, pacea” de la Bucureşti, s-a simţit imperios nevoia constituirii unui Consiliu al unităţii naţionale, care să servească şi drept for de contact cu Puterile Aliate şi Asociate, conducând concomitent şi diferitele acţiuni iniţiate în scopul realizării idealului naţional. La începutul lunii octombrie 1918, s-a ajuns la o înţelegere deplină între diferitele grupări române din emigraţie, hotărându-se constituirea acestui consiliu, la Paris, sub preşedinţia lui Take Ionescu, cunoscutul om politic, fidel şi înflăcărat prieten al Franţei. În componenţa Consiliului Unităţii Naţionale au intrat oameni politici atât din Transilvania cât şi din vechea Românie. Astfel au fost aleşi vicepreşedinţi Vasile Lucaciu, Octavian Goga, dr.C. Angelescu, Jean Th. Florescu, iar printre cei douăzeci şi cinci de membri ai consiliului, cei mai mulţi erau transilvăneni, marcându-se astfel şi caracterul irident al noului for.
Consiliul reprezenta interesele naţionale româneşti şi avea un rol important pe plan extern. Guvernul Italian l-a recunoscut, angajându-se că-i va da întregul sprijin pentru satisfacerea drepturilor politice şi teritoriale ale poporului român.La 29 septembrie/12 octombrie 1918, guvernul francez l-a recunoscut şi el, iar ministrul de externe Stephen Pichon declara în scrisoarea sa către Consiliul Unităţii Naţionale că el îl consideră ca pe interpretul autorizat al aspiraţiilor naţionale. De asemenea, Pichon a arătat că este sigur de victoria finală şi că spera să vadă în curând steagul românesc fluturând din nou pe teatrul de război alături de cele ale Aliaţilor. Încheia, afirmând că Franţa şi România, vor ieşi mai strâns unite din grelele încercări comune prin care au trecut şi trec, cimentându-se astfel în adâncime tradiţionalele simpatii şi afinităţi reciproce. Asigura apoi consiliul că, poate conta pe întregul concurs al acestui guvern”.
Încă din primele zile ale activităţii sale, Consiliul Unităţii Naţionale şi-a dovedit utilitatea, protestând cu fermitate împotriva propunerii de federalizare a împăratului Carol. Împreună cu Consiliile cehilor, slovacilor, sârbilor şi polonezilor, a adresat o notă Puterilor Aliate şi Asociate, demascând noul subterfugiu al dublei monarhii care, conducându-se după o veche tradiţie, căuta prin formule seducătoare să evite marile adevăruri ale gândirii politice” pentru a continua astfel, sistemul său amoral şi anacronic de guvernare “.
Denunţând această nouă ipocrizie diplomatică, Consiliul Unităţii Naţionale a Românilor, alături de celelalte consilii naţionale cerea să se ţină seama de voinţa poporului, care, prin lupta naţională a românilor subjugaţi, prin participarea României la război, ca şi prin ţelurile ce ea urmărise intrând în acest război, îşi exprimase categoric voinţa de a-şi desăvârşi unitatea naţională şi statală. Această acţiune, ca şi multe altele cu caracter similar, au impus Consiliul Unităţii Naţionale pe arena politică internaţională. Acest for a putut astfel servi, în mod real patriei, tocmai când aceasta trăia zile de grea cumpănă.
Prof. Mircea Botiș
Pr. Radu Botiș