default-logo

IN HONOREM RADU COSAȘU 90

   „Mi-am început cariera de cronicar sportiv, acoperit sub pseudonimul Belphegor, în urmă cu 45 de ani; am o oarecare experienţă, dar, ca de obicei, nu sînt dispus să trag vreo concluzie. Mă feresc de concluzii în toate problemele, inclusiv în sport. Adevărul cel mai presant care mi se impune de cîte ori îmi încep cronica, în fiecare joi de dimineaţă, este simplu, deloc fastuos, totuşi de neclintit: nu poţi să scrii pe placul tuturor celor care te citesc pe sticlă sau pe hârtie. Ziaristul, chiar ditamai scriitorul, care scrie obsedat să facă unanimitate pozitivă de păreri şi gusturi ar trebui să se lase de meserie. Dacă îţi respecţi pixul – şi asta presupune un grad înalt de humor – e obligatoriu să ştii şi să nu te sperii că nu poţi mulţumi toate galeriile mai mult sau mai puţin fanatice, dar care şi ele trebuie respectate. Fiindcă nu am iluzia obiectivităţii în lumea de azi, ţin morţiş să se înţeleagă că nu sînt un fanatic al punctelor mele de vedere. Ţin doar cu Progresul, dar el, cu P sau p, s-a pierdut undeva în obscuritate. Mi se impută demult că „nu ştiu să sar la beregată”. Nu ştiu şi nici nu vreau să învăţ. În tot ce e non-violenţă, non-vulgaritate, contaţi pe mine!” 

 Da, acesta este Radu Cosaşu, cel care şi-a arătat vocaţia şi talentul de scriitor încă înainte de a împlini 20 de ani, devenind, mai apoi, după anii 60 şi până azi, unul dintre cei mai apreciaţi autori români de nuvele și ziariști.
Pe numele său adevărat Oscar Rohrlich, s-a născut la 29 octombrie 1930, în Bacău, într-o familie de evrei, cu bunici care avuseseră un atelier de pălării și tatăl avocat.
Absolvă liceul la București, în 1948, și încă de atunci începe activitatea gazetărească, fiind reporter la Revista elevilor. Urmează un an de studii la Facultatea de Litere (1948-1949) și este recrutat pentru Școala de Literatură și Critică Literară „Mihai Eminescu” (1952-1953). Ajunge redactor la Scânteia Tineretului (1949), mai apoi lucrează ca frezor la Uzinele Timpuri Noi (în 1950, din cauza unchiului Marcel, un frate al tatălui său, emigrat în Austria și acuzat că e spion imperialist).
Face armata la „Cavalerie” și scrie la „Ziarul de aramă” din Cluj, lăsat la vatră cu gradul de sergent major (1952), reîntors la „Scânteia Tineretului” (1953) și dat afară din presă în 1956 pentru „teoria adevărului integral”, lansată la unica ediție a Congreului Tinerilor Scriitori (misiunea scriitorilor, zicea aniversatul nostru, ar fi fost să nu ascundă neîmplinirile și greșelile procesului de construcție a socialismului, ci să le dezvăluie).
După mai bine de un deceniu în care e fost exclus din presă, timp în care a locuit pe strada Popa Nan, acasă la ultima rudă neemigrată în Israel, mătușa Sanseverina, a fost reprimit ca redactor la revista Cinema (din 1968 până în 1988). Totodată deține temporar rubrici fixe la revistele România literară, Tribuna, Flacăra, precum și la ziarele „Sporul” și „Informația Bucureștiului”, uneori semnând cu pseudonimul Belphegor.
Ca scriitor debutează cu un volum de proză patriotică, în 1952, însă adevărata afirmare se produce o dată cu editarea volumului de proză satirică „Maimuțele personale”, în 1968. De atunci, a scos volume în care a adunat articole și eseuri reportericești, a editat volume care se înscriu într-un ciclu autobiografic de nuvele și câteva piese de teatru, urmând ca în 1993 să fie co-fondator (alături de Andrei Pleșu, Tita Chiper și Zigu Ornea) al revistei săptămânale Dilema, devenită din 2004 „Dilema veche”.
În prezent, continuă să colaboreze la diverse publicații, între care „Dilema veche” și „Gazeta sporturilor”. “Mă uit la mine ca la un ziar în care fiecare știre mi se pare senzațională, istorică și fără precedent.” (Radu Cosașu, Opere I, Alți doi ani pe un bloc de gheață, Polirom, 2008, pagina 471) . Fără îndoială aşa trebuie să îl privim şi noi: ca pe un om senzaţional, fără precedent, cu un loc extrem de clar şi bine definit în istoria literaturii şi jurnalismului românesc.
  De-a lungul carierei i-au fost decernate numeroase premii (între care Premiul „Ion Creangă” al Academiei, în 1973, și Premiul Uniunii Scriitorilor din România, în 1971 și 1981), la 30 martie 2004 fiind distins cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, conferit de Președintele României, Ion Iliescu.
„(…) Arta mea s-a născut din teamă./ Am debutat ca fricos și am creat pentru/ a birui această frică. Alt scop n-am avut.(…)” (Radu Cosașu, Opere II, O viețuire cu Stan și Bran, Polirom, 2009, pagina 25)
Din punctul meu de vedere este îndemnul cel mai bun, motivaţia perfectă pentru cei talentaţi măcinaţi de temeri, exemplul cel mai  bun de reuşită, de înfrângere fără drept de apel al fricilor de orice gen, de triumf al vieţii, al talentului, al geniului.
În perioada 1991-1997, Radu Cosaşu a analizat, cu mult humor şi însufleţire, evenimentele săptămînale din sportul-rege, în editorialele pentru „Fotbal plus”.

După spusele unor psihologi de talie mondială, curiozitatea ar fi la fel de importantă ca gimnastica de dimineaţă în menţinerea sănătăţii şi a puterii de a trăi pînă la adînci bătrîneţi, fireşte, dacă acestea fac parte din obiectivele vieţii dumneavoastră. Un scriitor american cum n-au fost doi, ajuns întreg şi voinic la vîrsta de 80 de ani, socotea şi el că fără un puternic sentiment de curiozitate – de pildă, a citi în fiecare dimineaţă ziarele, a urmări cu plăcere orice funduleţ frumuşel de domnişoară – n-ar fi rezistat în acest maraton numit, pentru cîţiva iniţiaţi, existenţă. Îmi plac aceste idei şi mă supun lor; dacă mă îndemn mai greu să fac gimnastică în zorii zilei, recuperez prin numeroase exerciţii de curiozitate. Am norocul că mă pricep puţintel la fotbal. Fotbalul e un izvor permanent de tărie, tăria aceea care face ca omul cel mai inteligent să poată spune ca un copil prostuţ: «Mor de curiozitate».” (Radu Cosaşu)
Radu Cosaşu îi priveşte cu compasiune pe cei cu idei preconcepute care “au prejudecata că sportul a aparţinut vreodată brutelor şi primitivilor. ” Ca o prelungire a ideii că sportul e viaţă, autorul dă , comentând un meci memorabil între Jan Kodes şi Ilie Năstase, o definiţie memorabilă poeziei: “Pe căi nevăzute doi bărbaţi, care cică se jucau, atingeau graniţa poeziei care nu-i altceva decît viaţă dusă până la paroxism…”(Andrei Bodiu, Cronica vieţii, pag 14, în „https://revistatransilvania.ro/)
  Şi pentru că Radu Cosaşu şi-a trăit viaţa frumos şi intens, încercăm să aflăm care a fost reteţa de suces după care s-a ghidat,  dintr-un interviu acordat lui Marian Nazat „Ehe, ca să ajungi la senectute, nonagenar ori centenar, trebuie să începi pregătirea pe la 20 de ani. Cât despre vioiciune, o să-ți dezvălui niște amănunte cu întâia ocazie, nu-i chiar simplu, nu lua în seamă aparențele… Și nu uita vorba lui Sthendal – amănuntele fac ca fiecare dintre noi să fie altfel, original…”„(…) Fericirea e să scrii/ poezii care sunt pure și simple articole de ziar,/ articole de ziar pe care să le poți pune linștit/ într-un roman (…)” mai spune (Radu Cosașu, Opere I, Povești pentru a-mi îmblânzi iubita, Polirom, 2008, pagina 251)
Autorul Supravietuirilor – opera fundamentala a literaturii noastre – e din categoria celor fara categorie; a celor care resping ierarhia, birocratia literelor.” ( scria scriitorul şi criticul Lucian Raicu)
Aceasta e o dovadă de bun-simț: să știi ce-ți place și ce nu din ceea ce faci cu creionul în mână. A-ți cunoaște natura talentului.” (Radu Cosașu, Opere II, Sonatine, Polirom, 2009, pagina 418)
  Noi însă, tocmai pentru că respectăm ierarhia valorilor si pentru ca apreciem tot ceea ce a facut cu creionul în mână, se cuvine să îl ovaționăm și aplaudăm măcar acum la ceas aniversar pe acela care s-a născut băcăuan dar a devenit universal prin incredibila sa forţă creatoare.
  Să îi urăm și noi băcăuanii la mulți ani cu sănătate, aceiași prospețime a gândului, spiritului, a condeiului!

Mihaela BĂBUȘANU / UZPR., Filiala Bacău

Despre autor

Lasă un răspuns

*