default-logo

La de 10 de la plecarea unui mentor spre o lume mai bună. Maestrul Sergiu Nicolaescu și ofensiva curajului

           Dragii mei colegi, încet dar sigur, se apropie amintirea tristului moment în care o personalitate aparte care ne-a bucurat cu prezența sa în Uniunea Ziariștilor, pentru ca apoi să se dedice cinematografiei, a plecat dintre noi. Drumul pare firesc dar la o analiză mai atentă apare subtilitatea cu care a dezvoltat în construcția filmelor sale structuri aduse din presa scrisă prin care se atrage atenția cititorilor în sensul înțelegerii unor idei importante. Replicile din scenarii cheamă după ele imagini și scene ce ne solicită prin continuitate. Evoluțiile sunt conduse în așa fel încât să fie evitate întreruperile ce ar afecta atmosfera generală obținută. Există acele interesante concluzii transpuse în momente de meditație ale personajelor rostite cu voce tare, prin jocuri de cuvinte ce sunt înzestrate cu farmec și încărcate de adevăr. Sunt momente concluzive având precizia unor știri pe scurt.

           Sergiu Nicolaescu – un romantic modern, ar fi, cred, o caracterizare potrivită. Cântărind  tot ceea ce a gândit, a simțit, cum a acționat, a scenarizat, regizat și interpretat în filmele sale, deloc puține, cu diversitate de subiecte și abordări, suntem de fiecare impresionați de dăruirea sa totală.

           Unghiul pe care perspectiva vieții mele mi l-a oferit, a fost, cred, unul dintre cele mai realiste, înfățișându-mi, fără menajamente, adevăruri dure. Hămesită după averi, dănțuială și putere cu orice preț, singurele ce aduceau cu adevărat respectul și considerația celorlalți, românimea mi-a oferit puțin din bucuria de a fi o mare familie și multă dezamăgire – trădări, lașități, răutăți, „puneri la cale” inexplicabile mai ales în domeniul artistic unde trebuia, de fapt, să slujim ce a inventat ființa umană mai interesant și mai frumos – ARTA.

             M-am întrebat la un moment dat ce caut eu în această lume și nu a trecut mult timp până când am auzit această întrebare pusă de Andrei Moruzzi, prințul din filmul de referință „Orient Expres”, semnat și interpretat de Sergiu Nicolaescu.

             Se poate deschide o pagină de Studii cu oricare dintre multele filmele legate de numele Maestrului și totuși, între ele, trăiesc sentimentul că Ringul mi-a lăsat o amprentă mai puternică. Un drum european ce poate fi asociat cu o cale a unui destin, un meci de box în care ești lovit și lovești și tu – așa cum este viața cu bune și cu rele; dorești să iubești și să fii iubit și suferi până la „a sângera”, când te biruie dezamăgirea. În acest film, cu spiritul său excepțional de observație, actorul Sergiu Nicolaescu, în rolul boxerului, ne dezvăluie pas cu pas, o paletă de trăiri nuanțate care se succed îngroșându-și treptat conturul de culoare, odată cu amplificarea conflictelor. De la movul pericolului de moarte, la roșul din prizonieratul din lagăre, la cenușiul unui cer ploios ce însoțește drumul unui TIR spre Berlin, ajungem la albul tinereții unei fete, la verdele speranței unui bărbat între două vârste, de a fi iubit, la galbenul florii soarelui ce se rotește spre lumina prezenței femeii dorite, pentru a se întoarce apoi, din păcate, la singurătatea cenușiului unui cer ploios. Sunt stările sufletești ale unui șofer de TIR, fost campion la box, care, pentru a cuceri pe fata întâlnită ca un dar al întâmplării, se aventurează să susțină la Berlin, un meci fără să bănuiască că adversarul său este fostul comandant neamț al lagărului de unde reușise să evadeze. Tânăra își ia banii câștigați la pariul meciului dar pleacă din sală strigându-i că va reveni. În momentul în care se aude strigat: „Andrei, Andrei!”, acesta întoarce capul, actorul Sergiu Nicolaescu, insist să spun acest lucru, atinge tragicul. Cum anume? Sunt două cadre esențiale – unul însoțit de bucuria speranței și cel de-al doilea având chipul dezamăgirii unui bărbat care, după o viață nefericită, a crezut că merită un dram de iubire.

              Când se aude strigat dar nu înțelege sensul cuvintelor „Am să revin…” – tânăra ducându-se doar să își cumpere îmbrăcăminte cu banii câștigați la pariurile meciului, are un moment de de-

rută deoarece viața fusese aspră cu el și dorea un final mai bun unde să își facă loc și fericirea.

              Sunt de neuitat gândurile lui de dinaintea începerii meciului: „Nu te-a rugat nimeni să vii aici! Dacă ți-e frică, întinde-o! Nu vei fi fluierat dar, dacă te urci în ring, luptă fără frică, că nu știi ce e aia frica și umilința și lașitatea, că de-aia te-ai făcut boxer, să-ți dovedești că ești alt om, că nu îți e frică de nimeni și de nimic!”.

             Se dovedește astfel un tragedian modern ce întrupează un personaj comun cu o dinamică neconvențională, cu atitudini firești, neteatrale, implicat în situații cu final neașteptat.

             Un element în plus de atracție pentru producțiile Maestrului este diversitatea de subiecte din mediile sociale diferite. Paradoxal, în esența lor, problemele sunt asemănătoare doar că atunci când e vorba de mediul mai înalt al societății, regizorul știe să le etaleze mai alambicat, insistând asupra faptului că se pot complica în mod neașteptat atingând la apogeu, disperarea. În acest sens, alegerea romanului Prințul (de Tudor Teodorescu-Braniște, 1944) a fost foarte nimerită pentru transpunerea spectaculoasă pe peliculă sub titlu Orient Expres. Personajul principal ne atrage atenția la un moment dat cu următoarea replică: „De 16 ani n-am văzut nimic, parcă am trăit într-o vrajă și deodată tot ce mă înconjoară se transformă în nemiloasa lumină a adevărului. Cine a ucis vraja? Întreb eu, Andrei Moruzzi, ce caut într-o asemenea lume? În ultimele zile mi s-au strecurat în suflet părerile de rău, ca șobolanii dintr-o moară veche. Fantomele trecutului au început să-mi tulbure gândurile”. Sunt dintre cele mai interesante gânduri rostite cu voce tare de ultimul reprezentant al unei vechi familii de nobili. Se află într-un mare impas sufletesc – educația și erudiția sa îl conduc spre o nemulțumire legată de avatarurile vieții îmbătrânite mult prea devreme și caracterele oamenilor. Repetabilul joc al societății cu minciunile și trădările lumii sunt ridicate la rang de istorie, aventurile amoroase din țară și de la Paris, ruleta, balurile fastuoase, iubirile aventuriere și prinții bizari care se sinucid făcând parte din spectacolul monden. Fascinantul personaj Moruzzi (Dan Bittman în evocarea Prințului tânăr), aflat la vârsta senectuții, nu a găsit, din păcate, o soluție de viață care să îl mulțumească și nici persoana feminină care să-l domine, să-i deschidă ochii asupra sublimului dintr-o iubire, magiei gesturilor amoroase, cele ce pot transforma în lavă fierbinte a dăruirii împietrirea ce ține captivă o inimă de bărbat.

             Zbuciumul prințului este total și totuși gestul său de a comanda lacheului să dea foc castelului și de a pleca spre locul unde trenul Orient Expres trece cu mare viteză pentru a pune în aplicare intenția sa de a se sinucide, ne reduce pur și simplu la tăcere. „Mașinăria infernală” zdrobește trupul în care a sălășluit un suflet răvășit.

            Celor care se întreabă ce i se întâmplă unui popor de nu mai poate păși spre mai departe, fie că este al nostru sau unul de oriunde, le sugerez să urmărească cursiv încă două dintre transpunerile cinematografice ale Maestrului, alături de Orient Expres, și anume Atunci i-am condamnat pe toți la moarte și Osânda pe care le simt ca pe o trilogie greacă ale cărei rezonanțe tragice, plutind prin secole, au ajuns până la noi. Sfâșietoarea dorință de moarte, drama demnității umane călcate în picioare cu dispreț, imortalizarea disperării din clipele fatale ale vieții, cred că pot fi asemuite cu vechiul teatru antic.

               Părăsim lumea de gânduri a prințului Moruzzi și pătrundem într-o zonă de mijloc a societății românești, aceea a unor mici moșieri din Atunci i-am condamnat pe toți la moarte. Ne aflăm în atmosfera unui sat în care singura ființă care face adevărate judecăți de valoare fiind de partea adevărului și dreptății, este un tânăr încă copilandru (cu participarea lui Amza Pellea și a copilului Cristian Șofron)  ce nu poate corecta nedreptățile suportate de foști soldați, lăsați fără mijloace de existență, bolnavi sau schilodiți în război și care nu își pot întreține familia. Plecarea din sat a regimentului mecanizat nemțesc, în urma capitulării Germaniei, schimbă radical situația dramatică într-una cu coordonate tragice: bătrânul soldat care, nevinovat fiind, acceptase să fie împușcat ca autor al uciderii unui soldat neamț, scapă cu viață. În același timp însă contractul prin care căpăta pământ familia lui, de la bogații satului, este anulat fără pic de înțelegere chiar de aceștia. Cel care reacționează sugestiv, cu o salvă de împușcături de pistol, este adolescentul.

            Abordând paroxismul tragicului din Osânda te întrebi dacă Răul va putea fi vreodată învins. Este filmul în care scenaristul Nicolaescu va fi dominat de regizorul Nicolaescu și apoi de interpretul Sergiu Nicolaescu – el este procurorul care trebuie să stabilească un adevăr. Trecând prin timpul creațiilor sale ce i-au făcut oferta de roluri de la militar, la comisar, general și domnitor și rege al românilor, ca și de interpretări ale unor personalități contemporane implicate în lupta antifascistă, în reconstrucția țării ca inginer, director de șantier naval, ajungem la un rol mai aparte, acela al unui procuror ce se aliniază valoric perfect celorlalte prin efortul de a restabili echilibrul într-o situație de viață. Se implică constant în cercetarea amănunțită a elementelor crimei, are disponibilitatea de a afla adevărul fiecăruia, le asigură dreptul de a se apăra indiferent de poziția sa socială sau gradul de cultură, respectându-le demnitatea de om. În drumul lui de a afla cine este cu adevărat criminalul boierului din sat, moare surprins de un viscol neprevăzut și năprasnic ce cuprinsese muntele unde era cabana la care trebuia să ajungă pentru a putea avea o discuție cu un nevinovat ascuns acolo a cărui soartă era, din păcate, greu pecetluită.

            Omul legii avusese convingerea că recunoaște chipul celui învinovățit ca fiind același cu al unui soldat pe care general fiind, la avut alături pe câmpul de luptă în 1917 și care îl impresionase prin grija avută pentru un tânăr soldat muribund.

             Sergiu Nicolaescu reușește, indiscutabil, să ne implice emoțional. Spectaculozitatea unor atitudini umane și grandoarea cadrelor atât interioare, cât și din natură ce îmbracă cu vraja lor vibrantele evenimente, fie că sunt istorice românești sau inspirate de realitatea imediată, te cheamă să le revezi – să fie oare ca o lecție ce ne cere ca, spre binele nostru, să reușim a ne contura personalitatea. Fluorescența de adevăruri descoperite este mult prea impresionantă și încurajatoare pentru ca să nu ne cucerească să facem un pas în plus spre Infinit.

              Aveam un program încărcat ca și realizator la Televiziunea Română și totuși urmăream cu mare curiozitate filmele maestrului Nicolaescu. Talente erau destule și printre regizori dar perspicacitatea gândirii sale, anvergura în abordarea de ansamblu a temelor tratate, a trimiterilor la trecut și a deschiderilor spre viitor, m-au frapat și influențat în propria mea gândire și în proiectele de realizare a emisiunilor.

                                                            Muzicolog și realizator tv, Santuzza Tălmăceanu-Dinescu,

                                                               Membru UZP și UCIN

Foto: Wikipedia

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*