◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

PRIVEȘTE-MĂ PRIN LENTILA URIAȘĂ A UNEI LACRIMI, de Florin Ciocea

Cel blestemat să vadă îngeri trăiește o poezie de o sinceritate și profunzime totală, parcă împrumutată de la cei pe care numai el îi vede.

 Pe noi, trăitorii în odăile Euterpei, ne uimește când își propune să ne arate poarta nouă a sufletului său trăitor de mirări nedisimulate și-și propune să completeze (cu el însuși) armata îngerilor care „coboară noaptea / în dormitorul femeilor singure și triste„, pentru ca chipul lor să strălucească și-n împăcare și-n armonie, să fie scutite de a urî „cu pasiune / iubirea din privirile celorlalți„. (pag.17) 

            Are îndoieli grave despre trecerea „DINCOLO„; „Și nimeni nu știe dacă / Saltul ne duce în beția curcubeului / Sau în bezna eternă a vidului înghețat„. (pag.21) 

            Și dacă nu-și poate conduce prietenii în constelația în care întineresc, el rezolvă neajunsul invitându-i periodic la Maltezi, unde aceștia, după ședințe poetice în jurul focului, cu paharele în mână nu numai că întineresc dar uneori chiar dau în mintea copiilor fericiți („toți prietenii mei vor întineri îndeajuns / să se bucure doar de poemele / scrise de îngeri cu dragoste” (pag.22) ,care așteaptă „imensa lumină vărsată de Mântuitor„.

            Și fiindcă lumea pe care încearcă s-o plăsmuiască nu-i iese mereu cum își dorește, te invită să bei cu el ceai la casa de nebuni, sperând ca hazardul să ne facă eroi (nu învinși), când universul pentru fiecare din noi nu poate să moară decât o singură dată. („Universul moare pentru fiecare / O singură dată”  (pag.27) 

            Se bucură când îi trece prin cap să facă afaceri cu Dumnezeu :

            „Trecem ca râul de la izvor la mare,

             Dar poate-i invers și-am visat că noi,

             Împrumutând lumina de la soare

             Ți-o vom da ție, Doamne, înapoi.” (pag.29)  

            Nu are bilet pentru „trenul ce duce-n rai” , nici pentru el, nici pentru prieteni ( pe care-i iubește până la părăsirea de sine), fiindcă lumina nu „aprinde / diminețile flămânde” iar „trenul înspre rai coboară /  fară noi„, lăsându-ne să ne continuăm drumul pe alt ecartament care ne poartă spre nicăieri („Nicăieri este o țară mare cât / Disperarea pe care o trăim.” (pag.31))  sau spre „Țara-n care nimeni nu trăiește încă / E promisă nouă de un zeu senil / Care-și doarme somnul veșnic într-o stâncă / Și visează vise simple de copil” și „unde, din lumina vie, / vin să se adape iubirile și spaimele din noi„.

            Cu privirile ațintite „spre câmpiile ninse” („să privim în ochi pe Dumnezeu” (pag.37)), jură că nu-i vinovat de potop (pag.39), nici că „femeile frumoase cochetează cu șarpele / iar urâtele privesc cu jind merele” (pag.42) și îi promite iubitei inventate „- te voi aștepta în toate existențele, dragostea mea!” (pag.44). 

            Ne spune, de parcă ar fi reîncarnarea Marelui Inchizitor, cam ce i s-ar putea face unui om căruia i-ar fi interzise speranța și viitorul :

                        „Dacă vrei să arunci un om

                         În hăurile negre ale iadului,

                         Confiscă-i visele!

                         Omul fără visele sale

                         Devine un spectru care dispare la apusul soarelui.

                         Dacă vrei să ștergi zâmbetul

                         De pe fața seamănului tău,

                         Confiscă-i idealurile!

                         Omul fără speranțe,

                         Chiar dacă este soare pe cer

                         Nu are umbră.

                         Dacă vrei să așterni întunericul

                         Peste dragostea unui om,

                         Strecoară-i îndoiala în inimă;

                         Omul care nu-și trăiește dragostea

                         Va privi viitorul prin ceața rece a morții.” (pag.53) 

            „Traversând clipele într-un smoching mucegăit și anost„, poetul Florin Ciocea se comportă ca un aristocrat care-și face (din sângele albastru) cerneală pentru a scrie iubitei ideale, poeme de dragoste.(pag.56)  

            Cum veșmântul aristocratic i se pare nepotrivit își aduce aminte că a vrut să fie „zeu în Olimp” (a stârnit mânie și a fost alungat), unde ar fi vrut să viseze „diafan și colorat” și „între două pahare de țuică” (care uneori se pot urca la cap) să postuleze „adevărul din țuică nu îl poate eluda nimeni” (pag.57) și că „niciodată nu e târziu să traversezi catedrala norilor / în cămașa albă de mire!” (pag.62).

            Uneori de la atâta Esenin se molipsește și mărturisește :

            „Sunt bolnav, desigur, / Bolnav, bolnav…” și deși trupul îi este încovoiat de boala de care suferă până și stelele, își păstrează gândurile nealterate (pag.64) fiindcă „speranțele oamenilor nu au vârstă” (pag.65).

                Florin Ciocea te captivează total când începi să-i citești poezia, încât te determină să-ți dorești să-l crezi când spune „Dacă mă întâlnești…nu mă ocoli; / Pot fi anotimpul care te vindecă de tristețe” și să-l urmezi la munte (Muntele de Aur) unde riști să te întrebe : unde-i steaua ta căzătoare? și tu, căutând-o, să te transformi într-o „săgeată de lumină” (gazdă a sufletului tău) care să i se arate numai lui, în nopțile senine de vară, când el se simte mai aproape de cer și de îngeri. (pag.71) 

            De acolo „prin lentila uriașă a dragostei” vede toată tristețea acumulată nu într-o sută, ci într-o „mie de ani de singurătate„, stârnind o lacrimă (lentilă) uriașă prin care se lasă dezvăluit.

            „Fiindcă trebuiau spuse„, acestea toate nu îți lasă altă alternativă decât aceea de a-i fi alături lui Florin Ciocea în templul poeziei, unde și-a luat în serios rolul de hierofant și unde te răsfață cu dragoste, generozitate și onestitate fără egal.

            Să-i mulțumim pentru carte și să avem răbdare să-și facă rost de o a doua lentilă cu care să-și facă o pereche de ochelari și atunci vom ști cum îi stă când o poartă și vede extratereștri.

                                                                                                   ICĂ  SĂLIȘTEANU

 

              

              

                 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *