default-logo

O recuperare literară relevantă – un „roman à clef”: „Pacient în Galapagos”, de Pompiliu Marcea (1983)

Fragmente din studiul introductiv

Critic și istoric literar așezat temeinic în orizontul valorilor perene, precum și universitar de atitudine militând pentru o mai justă promovare a fenomenului cultural românesc, POMPILIU MARCEA (20 octombrie 1928, Ștefănești-Gorj – 27 martie 1985, București) ilustrează, în literatura noastră, specificitatea unui tip alutan de veche tradiție în care spiritul pandur, identificat de el la unele personaje din scrierile lui Sadoveanu, reflectă în sens psiho-comportamental atât o „metafizică” a situării într-o istorie de ecouri ancestrale, cât și o mai pragmatică înțelegere a  vieții, în sensul unui „activism” civic de asumată responsabilitate.

„Om de o cultură rară, de o înţelegere perfectă şi de o iubire fără de seamă pentru Eminescu şi neamul românesc” (Fănuș Neagu), „om deştept şi loial în prietenie” cu o nedezmințită  „voinţă de a face cultură şi abnegaţia lui pentru valorile spiritului” (E. Simion), „figură luminoasă a literelor scrise româneşti, un om de-o mare nobleţe sufletească şi alese însuşiri umane şi spirituale” (Marin Sorescu), „pandurul nostru (…) cu teze excelente, cu lecția clasicilor (…) și  bogăție de sugestii” (Șerban Cioculescu), interpret al „fidelității” în planul unor „varietăți literare” și „atitudini critice”, dar și al unor „concordanțe și controverse”, al amplei investigații privind „umanitatea sadoveniană de la A la Z”, primul dicționar de personaje din literatura noastră (Sadoveanu l-a fascinat prin originea gorjeană dinspre tată declarată în 1937, încă din copilărie), precum și comentator vizionar al relației în plan cultural dintre „național” și „universal” ori editor experimentat al unor „clasici” români, de o remarcabilă verticalitate morală și profesională, Pompiliu Marcea a fost cu siguranță „cea mai importantă personalitate literară dată de Gorjul istoric literelor românești după cel de-al Doilea Război Mondial”, un „scriitor gorjean de rezonanță națională”, după cum se specifica în referatul de acordare a titlului „Cetățean de Onoare post mortem” al Municipiului Târgu-Jiu, profesorului universitar, criticului și istoricului literar, scriitorului și publicistului.

Spirit integru, tenace, ținând mereu la  statutul asumat al modestiei și discreției, de o intransigență sigură pe sine ce nu se negociază, cum s-a văzut în confruntarea cu intenția de discreditare și demolare a Poetului național, bătălie culturală câștigată, însă, cu prețul vieții, sfârșind misterios dar în chip eroic, Pompiliu Marcea a scris în anii din urmă, mai exact în 1983, un roman cu subiect deopotrivă românesc și exotic, Pacient în Galapagos, despre care știau mai mult cei apropiați. O asemenea scriere, desigur, cu toată localizarea sud-americană și criptica personajelor, – căci pentru cine cunoștea pe autor și evenimentele culturale mai recente în care omul de cultură se implicase, totul trimitea destul de clar ori chiar translucid la registrul biografic și tumultul anilor ’80, – nu putea fi tipărită în țară. Faptul acesta îl cunoștea nu numai familia, dar și apropiații, astfel că, după moartea scriitorului, mai exact a soției sale (2017), romanul în forma lui dactilografiată a ajuns la fiica scriitorului Corina, stabilită, ca medic, în USA, la Washinton DC.

*

Să precizăm dintru început, romanul își plasează acțiunea în lumea medicală, mai exact spus în mediul sanatorial al unor stabilimente, la „Elias” în capitală, dar și la „Helios” în Galapagosul din Pacific, aparținând jurisdicțional statului Ecuador cu capitala la Quito. Desigur, o bună cunoaștere a cadrului în care scriitorul își urmărește personajele ne duce cu gândul la faptul că intenția primară a scriitorului a fost aceea de a da examen la Medicină, dar, precum Alecsandri la Paris, oripilat de disecțiile pe cadavre, tânărul s-a reorientat, dând apoi examen la Filologia bucureșteană, terminată ca „șef de promoție” și fiind reținut în cadrul Facultății de limba și literatura română (mai întâi preparator sub îndrumarea lui Tudor Vianu, după care va urca treptele ierarhiei universitare până la profesor, șef de catedră, prodecan etc.).

Pacient în Galapagos este o scriere-mărturisire, oarecum terapeutică, încifrând o experiență de viață menită a-i explica personalitatea fermă și multe din întâmplările/ atitudinile vieții, așadar o scriere cu valoare testamentară, iată de ce ea este unică în bibliografia lui Pompiliu Marcea, care, la vârstă deja semicentenară, își propunea să abordeze beletristica, mai exact romanul… Se știe că, dezavuând scrierile de ficțiune, în general „ficționalizarea” în sensul artei gratuite, „pentru artă”, cum sună o veche teză estetică, găsind-o inadecvată în evoluția / substanța medulară a literaturii, dar crezând în „activismul” pedagogic al scrierilor clasice, al operelor în general, în forța lor socială și etică, de modelare educativă, răspunzând imperativelor epocii, sensului istoric și nu unei ideatici suficiente sieși în plan literar-estetic, autorul era conștient totodată că mesajul romanului său avea un impact imediat, scenariul epic fiind cu atât mai ușor de decodificat cu cât evenimentele la care trimitea biografia unor personaje erau prea apropiate în timp, altfel zis ecourile lor încă nu se stinseseră.

Sub acest aspect, având în vedere realismul apăsat al situațiilor și faptelor de viață evocate, ar fi foarte instructiv și pilduitor un studiu special, un fel de „tablă a numelor”, ca la alegorica Istorie ieroglifică a lui Cantemir („la începătură cu scară a numerelor dezvălitoare, iară la sfârșit cu a numerelor streine tâlcuitoare”), în care să fie devoalată identitatea fiecărui personaj în parte, criptat de autor fie cu onomastică românească, fie mai ales cu nume din patrimoniul culturii latino-americane. Căci o spunem cu convingere, Pompiliu Marcea ne-a lăsat această unică scriere documentar-beletristică, în maniera unui  „roman à clef” cu elemente conexe, ca autobiografie, alegorie, truc narativ (tehnică folosită în teatru și cinema), mărturisindu-se în fața posterității într-un mod „decent”, decența fiind una din liniile psiho-comportamentale ce-i înnobilează portretul. Citind „Pacient în Galapagos”, mi-am amintit de studiul „Le Suicide”  (1897) al  sociologului francez Émile Durkheim, binecunoscut studenților la psihologie, lucrare care ilustrează că sinuciderea, ca formă extremă de anulare fizică, are nu numai cauze individuale, ci mai ales sociale. Sau de unele romane scrise în această manieră „à clef”, de la „Clopotul de sticlă” al Sylviei Plath, obsedată nevrotic de ideea sinuciderii, de „Un sezon în purgatoriu” al lui Dominick Dunne, de „Fiesta” al lui Ernest Hemingway, precum și de câțiva scriitori români moderni și contemporani, care au ajuns la „mitul lucidității extreme”, la care autorul Pompiliu Marcea face trimitere în câteva rânduri.

Multe personaje din preajma profesorului și cărturarului Adrian Ionescu (protagonistul-narator sub identitatea căruia îl regăsim pe autor) sau a sud-americanului Rinaldo Jesus  (un alter ego, cu nume predestinat, destul de străveziu) sunt recognoscibile. Sunt sigur că mulți care au trăit în apropierea profesorului-scriitor pot identifica, nu cu mult efort, personajele, fie ele și exotice, care populează scrierea lui Marcea (dar, cum se știe, opera literară, în general, asumându-și intrinsec principiul transfigurării estetice, este altceva decât  „copie” a realităților). Este vorba de un text cu caracter complex, de o acută reflexivitate, deopotrivă roman social și de moravuri, erotic, eseistic, filosofic, dar și politic (totul „în travesti”), de vreme ce avem a face cu întâmplări și evenimente petrecute în anii ’80 ai societății românești (sec XX), în paralelism tematic cu ceea ce se întâmplă în Republica Socialistă Galapagos, de fapt una și aceeași complexă problematică social-economică și cultural-politică…

Luându-și această libertate de travestire epică, scriitorul înaintează cu prudență, iar de la o vreme totul este atât de aluziv și transparent încât procedeul compozițional nu-i mai ajută să joace în decor latino-american, devoalându-i adresabilitatea și directețea mesajului. Căci „travestirea” biografică devine atât de vizibilă pentru cititorul contemporan, cu toate că romancierul perseverează în scenariul său epic insinuând o autentică marcă de Galapagos, cu faună și floră specifică, într-o biodiversitate culturală care probează o anume documentare în materie, dar și un perseverent efort de transfigurare/ „încifrare” epică. Să precizăm că avem a face nu numai cu ceea ce se întâmplă în lazaretul „Helios” din Galapagos, dar și cu evenimente istorice, culturale și politice, de stringentă actualitate, de unde ideea că scriitorul a avut la îndemână, pentru „paralelismul” și „similitudinile” imaginate, o amplă documentare privind localizarea sud-americană, identitatea unor personaje din tradiția Galapagosului, evenimente mai vechi sau mai recente, totul studiat cu un fin simț de observație socială și psihologică în crearea / sugerarea unor situații, paralelisme și fapte de viață autentice.

 

*

Scris în perioada ianuarie-noiembrie 1983, romanul Pacient în Galapagos  este o scriere „esopică” și poliedrică în bogata-i cuprindere și semnificație, având ca motto o sentență aparținând marelui istoric și pedagog cultural, atât de prețuit de Pompiliu Marcea, Nicolae Iorga: „Să nu crezi în poveştile de vitejie ale ostaşului care nu le poate pecetlui cu rănile sale.” Cu alte cuvinte, vrea să spună autorul, nu cu „povești” vom avea a face în lecturarea textului, ci cu fapte scrise cu sânge, cu răni încă nevindecate, aduse în pagină de o conștiință verticală, onestă, moștenită dintr-un neam de „plugari milenari” de profesorul și literatul Adrian Ionescu, pornit din Colibașii Gorjului ca să-și facă educația dorită și un rost în viață. Recent internat la „Elias”, acesta își rememorează deseori parcursul greu al vieții, învingând tot felul de greutăți și impedimente grație unei voințe de nezdruncinat de a schimba pentru întâia oară „sapa-n condei și brazda-n călimară”, cum zicea Arghezi în „Testamentul” său din „Cuvinte potrivite” (1927).

 Dintr-un aluat granitic și rămas fidel unor convingeri de nezdruncinat, manifestând un simț de-a dreptul justițiar pentru moștenirea culturală, dezavuând procedeul restituirii trunchiate, manipulatorii, Adrian Ionescu este, în fond, o fibră țărănească autentică, nepervertită, convins, cum spune deseori în roman, că vine dintr-un neam milenar care a reușit să dea, floral, în vârf „rodul durerii de vecii întregi” și să schimbe pentru prima dată „sapa-n condei și brazda-n călimară”, potrivit asumatei mărturisiri argheziene.

Sunt de remarcat confruntările peripatetice, cam eclectice, ale spitalizaților amintiți, pe varii teme, romanul deschizându-se pe acest ton înalt al considerațiilor și reflecțiilor pe teme filosofice (așa-zis „idealiste”), religioase,  aplicabile sau nu la viață (fiind menționați „niște păcătoși de filosofi”: Socrate, Platon, Kant,  Leibniz, Hegel, Marx, Schopenhauer, Nietzsche, care „procustează” adevărul…). La un moment dat, această observație: „La senectute vrem o moarte euthanasică, ori un «subit» şi ne chinuim ani de zile într-o promiscuitate corporală respingătoare. Vrem atunci să ne sinucidem. Dar ne lipseşte curajul. Care nu le-a lipsit unor Socrate, Chatterton, Kleist, Eminescu, Jack London, Maiakovski, Esenin, Fadeev, Hemingway, Montherlant.”…

Antrenați în astfel de discuții de acută problematică, filosoful, colonelul, părintele și naratorul Adrian Ionescu își susțin propriile concepții, dovedindu-se atât „pe problemă” cât și într-un orizont divagant, mai larg, nelipsind acel „demon al contradicției” care face conversația mai interesantă, cu atât cu cât problematica respectivă este întoarsă pe toate fețele, cu argumente pro și contra, ca într-un peripatetism de fervori aristotelice…

Se discută despre politică, mai exact „pedagogie politică”, aducându-se în atenție cazul primarului „cu multe mandate”,  mai grijuliu cu opozanții decât cu partizanii fidelizați. Ofițerul deschide discuția despre dictaturi și tiranii, modėle sociale existente de-a lungul istoriei omenirii: „-Poate tiranul chiar crede sincer că cine e împotriva lui e împotriva ţării şi atunci face totul din raţiuni de stat, nu personale. Convins că e predestinat, că fără el dispare ţara, în numele căreia comite sacrificarea atîtor oameni admirabili, el e de bună credinţă.” Sunt date exemple de dictatori din cunoscutele romanele pe tema puterii (confruntarea „dreapta” – „stânga”), Toamna patriarhului al lui G. G. Marquez, din 1975, laureat Nobel în 1982, și Racul lui Al. Ivasiuc din 1976 (cu evocarea unei junte militare sud-americane), cu precizarea că „toţi dictatorii din literatură sunt traşi la şapirograf.”

 

*

Dacă o pătrime din roman este dedicată internării la „Elias”, următoarele sute de pagini își plasează „acțiunea” în spațiul exotic sud-american, mai exact la Sanatoriul „Helios” din Galapagos, unde, din cauză că „exema se agrava, devenea insuportabilă” (caz rarisim, dar întâmplat și altor colegi care fuseseră în Africa), profesorul Adrian Ionescu este îndrumat de dr. Dincă. Acesta îl recomandă unui medic renumit, prieten al său, care, plecând din țară, devenise directorul spitalului, recunoscut îndeobște, în toată lumea („miraculosul sanatoriu Helios din Galapagos, singurul loc unde mai pot nădăjdui”).

Și astfel protagonistul „se trezește” în avionul de Havana, după care îl va lua „pe cel de Galapagos”. Coborând în unicul aeroport ecologic din lume, Seymour, din insula Baltra (aici energia este asigurată numai de căldura soarelui și instalații eoliene), Adrian Ionescu merge să se interneze în renumitul sanatoriu „Helios”, în care dr. Aurel Flondor, „un transfug” ajuns aici din RFG, rămas celibatar și fără avere, ajunsese „vedetă”, „un mare nume”, chiar preşedinte al Societăţii Internaţionale de Dermatologie (între timp aflaseră și ai noștri de succesele acestuia și Societatea de Ştiinţe Medicale „vrea să-i acorde titlul de doctor honoris causa”).

Aici, Adrian Ionescu, bolnav de „leprozită” și „misoginită”, cum îi spune el doctoriței de culoare Andrada Jordan, va rămâne 20 de luni, timp în care autorul evocă atât viața de sanatoriu, figurile umane (caractere foarte interesante) cu care noul pacient vine în contact, precum și „istorii” mai vechi sau mai recente din viața Galapagosului, privitoare la aspecte istorice, etno-sociologie, politice sau, mai ales, culturale.

Mai pasionat decât dr. Tudor Dincă de la „Elias”, cu o înțelegere mai profundă a vieții, profesiei și chiar a gratuității estetice ce caracterizează operele de artă, văzând în arta criticii „conştiinţa de sine a unei culturi”, dr. Flondor, el însuși fost pacient al sanatoriului, avusese aceeași boală, căpătată în Zambia („unde fusesem trimis ca medic”), din cauza căreia luase drumul străinătății, refuzând să se mai întoarcă în țară dintr-o ieșire în Occident. Foarte interesantă este natura tratamentului practicat în sanatoriul „Helios”, punându-se accentul pe acel sentiment de transfigurare emotivă a erosului, în acest sens unitatea medicală având contracte încheiate cu femei tinere și frumoase, a căror prezență făcea bine internaților (lor li se va adăuga Delia, o poveste de viață foarte interesantă, personaj viu, evoluând de la idealități privind profesia, la un pragmatism confortabil)…

Discuțiile purtate de protagonist cu dr. Aurel Flondor sunt destul de lămuritoare, „dezbaterile noastre îşi aveau farmecul tocmai în cruzimea înfruntării, în tăria sincerităţii noastre, reeditînd pe cele care le purtam cu doctorul Dincă, amicul nostru comun”.

Iată cum este exprimată admirația și prețuirea purtate doctorului Flondor: „. – Dragă Aurică, orice lucru are reversul lui. Ai devenit o celebritate, eşti printre marile nume ale medicinii, printre acele nume care circulă mereu peste tot. Şi pe la noi. Să ştii, doctorul Dincă era foarte edificat şi era convins că alegerea ta ca preşedinte al Societăţii Internaţionale de Dermatologie ne slujeşte şi pe noi. De altfel văd că ai făcut din Helios, acest splendid edificiu medical, o mărturie a energiei şi capacităţii româneşti. Şi a artei noastre.”

Aici, în sanatoriu, cunoaștem, printre alți sudamericani ca Martinez (și el chinuit de o „furunculoză mizeră”), cuplul de tineri patrioți galapagoși Rinaldo Jesus și Rozina, funcționari în ministerul de externe, a căror amplă confesiune „este o eliberare de durere şi suferinţă”. Prin ei, suntem purtați prin îndepărtate sate galapagos, cu tradiții și mentalități specifice, dar și prin lumea culturală a momentului, Rinaldo Jesus, profesor și literat, fiind „înzestrat” cu multe elemente din biografia autorului.

Dintre „leproșii sanatoriului”, profesorul și literatul Adrian Ionescu îi preferă pe „amfitrionul” Rinaldo Jesus, om de-al locului „cel mai îndrăgit și mai necesar”(cel care până la urmă se va vindeca și va pleca într-o misiune diplomatică), pe Martinez Omer și pe dr. Aurel Flondor. Ar mai fi de amintit prietenul lui Rinaldo, gazetarul Cliron de Andaluzia, rămas profund marcat de legătura cu Alina, de unde hedonismul erotic fără opreliști, lecuit apoi de orice posibil mariaj și devenit celibatar înrăit, brută de alcov, ba chiar „un trădător” al bunul prieten…

 

*

Autorul face loc unor interesante întâmplări istorice, fapte sociale și politice, personalități ale Galapagosului (și Cordiliei) de ieri și azi, în general dezbate „problematica națională” a Republicii Socialiste Galapagos, de parcă ar vorbi despre istoria românească mai veche sau mai nouă, desigur în cheia unei evidente specificități aluzive (doar avem a face, reiterăm, cu un „roman à clef”). Uneori transpare și felul în care este văzută România în lume, profesorul și literatul Adrian Ionescu fiind un caracter moral, îndârjit, căruia deseori i se reproșează că și-ar aroga rolul de „ deţinător unic şi infailibil al adevărului despre ţară”.

„Cum vedeţi, Galapagos e un stat mic din Sudamerica, cvasinecunoscut, sanatoriul Helios îl scoate din anonimat”, spune pacientul Rinaldo Jesus. Micul stat cu unitate internă de fier a căzut, prin anumite stratageme pan-sud-americane, sub imperiul parșilor [rușilor, n.n.] infiltrați în structurile socio-politice ca apostoli ai unei noi umanități, penetrând, prin filotimie, intelectualitatea și lumea politică”. La ora respectivă, acolo avea loc un subtil joc politic: supralicitarea lui Costas Ioanid în defavoarea marelui scriitor Herrera provenind din rădăcina autohtonă…

„S-au perindat la conducerea Galapagosului zeci şi zeci de politicieni. Mulţi foarte inteligenţi, cu studii la Rio, Moscova, America etc.”, spune un personaj, profesorul academician Morini, autor al cărții Marele exemplu… Și, din regat, Galapagos a devenit „democrație”, dând dreptul tuturor să „se înfrupte din marele ciolan al țării”… Pe rege, continuă profesorul, adept al „totalitarismului” democrat, îl cunoscuse bine: „Eu l-am cunoscut pe penultimul dinastic, ne-a ajutat pe scriitori, era un om subţire. Păcat c-a plecat din ţară. Era cel mai mare. Şi în afară, cum se întîmplă cu mai toţi oamenii de artă, care se desprind de rădăcinile ancestrale. Pălesc, se usucă, nu-i mai bagă nimeni în seamă. E plină lumea de scriitori, deşi cărţi bune nu prea văd.”… (parcă acad. Morini  ar vorbi de Carol al II-lea, supranumit „Brâncoveanu al Culturii Române!”).

Iar replica următoare trimite la Iorga ucis în 1940 de legionari în pădurea din comuna prahoveană  Strejnic: „ – Lasă-mă, dragă, cu ăştia de la Libertad [Radio „Europa liberă”, n.n.]. Ei o întorc cum vor, dar eu ştiu bine pe omul cu pistolul sub sutană care îi ameninţă, pe studenţii mai liberi în convingeri. Iar el era căpetenie şi acum face opoziţie la regimul de azi. A fost mereu în opoziţie, dar nu în opoziţia faţă de respectul şi demnitatea faţă de om. De-alde ca el l-au ucis pe cel mai mare învăţat al nostru: Giorgione, împuşcîndu-l într-o pădure.” (…)

 

*

Dar fără putință de tăgadă sunt referirile la fapte și întâmplări din viața scriitorului Pompiliu Marcea. Alegem din angrenajul mărturisirii gazetarului și literatului Rinaldo Jesus (alias autorul) două  indelebile și indimenticabile „episoade”, reactualizând totodată contextul cu proba documentului inamovibil: replica dată unui critic literar sovietic și implicarea în „scandalul” apariției vol IX din Publicistica eminesciană, care a stârnit reacția șefului cultului evreiesc în România, rabinul Moses Rosen.

Amintim, mai întâi, că în 1983 (când era gata de tipar și vol X din Eminescu – Opere), în „România literară”, universitarul Pompiliu Marcea ia atitudine împotriva criticului sovietic Pinem Buianov care în articolul „Cu pumnii împotriva istoriei”, publicat în „Literaturnaia Gazeta”, critica aspru trilogia romanescă „Pumnul și palma” a lui Dumitru Popescu apărută la Editura Eminescu (1980-1982), în privința evocării „tendențioase” a unor aspecte româno-ruse. Pompiliu Marcea reproșează, în articolul „Cu foarfecele împotriva istoriei” (publicat în paralel cu articolul criticului rus, pe două pagini de revistă), „cascada de neadevăruri, invective și etichetări denigratoare, de o gravitate excepțională” care „eludează cu desăvârșire conținutul de idei și semnificațiile romanului și construiește după bunul său plac o imagine falsă, denaturată despre carte, pe care apoi, cu degetul ridicat în sus, mânios și amenințător, o combate înverșunat”, într-un „atac lipsit de responsabilitate și onestitate elementară, de natură să impieteze asupra relațiilor, atât de cordiale, principiale și tovărășești dintre scriitorii celor două țări” (regretatul profesor gorjean V. Andrițoiu compara gestul de mare curaj al lui Marcea cu acela făcut de Arghezi prin publicarea în 1943 a pamfletului „Baroane”, în care poetul îl batjocorea, făcându-l „cu lături și oțet”, cum se spune, pe gauleuiterul Germaniei hitleriste la București, fapt pentru care poetul va fi internat în Lagărul de deținuți politici de la Tg.-Jiu, în perioada 2 octombrie – 20 decembrie 1943).

Replica polemică dată criticului rus îi sporește literatului și ziaristului Rinaldo Jesus celebritatea. O delegație „nordică” („nordicii” din roman sunt „occidentalii”) vine să-i ia un interviu, pe considerentul: „– Mi-a plăcut corectitudinea Dumneavoastră: pe o pagină reproduceţi recenzia la Palmada, pe pagina alăturată răspunsul Dumneavoastră. Excelent!”

Dar miza interviului era una politică, după cum apreciază însuși intervievatorul Capone: „Răspunsul Dumneavoastră este de o fermitate neobişnuită în polemica cu parşii. / Nu credeţi că în ultima vreme, mai ales sub noua conducere, parşii adoptă o atitudine mai dură faţă de vecini? Nu numai faţă de dumneavoastră. Cordiliezii au fost, de asemenea atacaţi în presa parsă.”

În răspunsul dat, Rinaldo Jesus, alias Pompiliu Marcea, obiectează că în 1953 literatura română avea deja patru scriitori demni de premiul Nobel: „Să-i numesc: Amintore [Arghezi, n.n.], Broma [Blaga, n.n.], Calderon  [Călinescu, n.n.], Sevilla [Sadoveanu, n.n.]. Pe varii motive au fost respinși, Nobelul fiind atribuit lui Churchill (Angleterre), autor de Memorii. Vorbiţi despre egalitate, echitate, dar ţările mici, precum a noastră, sînt excluse de la festinul vieţii.”

…Dar evenimentul care l-a consacrat pe Pompiliu Marcea drept un cărturar de un activism patriotic aparte este legat de apariția vol. IX din Publicistica lui Eminescu (1980) și de intervenția intempestivă din anul următor a șefului rabin Moses Rosen, la Academia Română și la forurile de partid și de stat, ca volumul, cuprinzând articole „antisemite”, „xenofobe” să fie topit. Volumul, apărut toamna, fusese difuzat deja, intrase și în unele biblioteci de peste hotare, iar intervenția șefului mozaic a fost întâmpinată cu fermă justițiaritate de universitarul și literatul român, acesta demontând punct cu punct învinuirile aduse Poetului național.

Cunoscut ca patriot de justițiară atitudine, neînduplecat la concesii, Pompiliu Marcea transferă această calitate notorie personajului Rinaldo Jesus, publicist și literat cu statut profesional implicat în realități cultural-literare. Acestuia îi recomandă unii conducători de reviste să fie „mai cumpănit” și să rezolve „amiabil” unele litigii de idei privind relațiile interetnice vechi, de mai bine de un secol, din Galapagos, între „havezi” și „antihavezi”, atât de prezente încât s-a ajuns la retragerea unor cărți din biblioteci. Sau, reprodusă in extenso,  adresa Federaţiei Comunităţilor Havede din Republica Galapagos (Cancelaria sacerdotului-șef) către Președintele Academiei Republicii Socialiste Galapagos, în octombrie 1980, protestând împotriva editării sub această egidă a vol I din Operele lui Ermilio Costa, conținând „numeroase articole violent antihavede” (paralelism foarte transparent cu volumul IX de jurnalistică din Operele lui Eminescu).

Iată felul în care autorul transfigurează în paginile romanului de atmosferă sud-americană realități românești, existând foarte multe trimiteri la istoria noastră mai veche (asasinarea lui Iorga) sau mai nouă (epoca totalitarismului ceaușist)… Sub acest fel romanul este o alegorie, căci, fiind plasat într-o țară din America Latină, el vorbește, până la urmă, și de realități românești, precum organizarea socială a statului, problema democrației, libertatea individului, a literaturii (cu reeditările unor scriitori „cu probleme”… xenofobe) și presei, realitățile interetnice, problema evreiască…

Să amintim că rabinul-șef Moses Rosen, citind articolele „antisemite” ale lui Eminescu, îl calificase pe acesta drept „fascist, rasist, antisemit, dement, pornografic, mincinos, huligan şi sifilitic”, producând un întreg scandal, adresându-se Academiei, Președinției…

 

*

Solidar cu gazetarul Ortega, profesorul Rinaldo, asumându-și riscul expunerii în chestiune, dorește el însuși să ia atitudine, scriind, la 1 noiembrie 1980, o scrisoare sacerdotului șef „Dr. Antonio Rolandes-Perlo” (ceea ce făcuse și Marcea în privința lui Eminescu (…)

În scrisoarea sa, profesorul Rinaldo Jesus, „în calitate de universitar și simplu cetățean”, răspunde punctual sacerdotului șef, luând apărarea filosofului-artist Ermilio (reproducem ideile, administrând între parantezele drepte numele personajelor reale din viața lui Eminescu, travestite sub identități exotice, galapagosiene):

 1.Pe vremea aceea, havezii nu erau încă „indigenizați”, fiind „adică străini în sensul literal şi efectiv”, iar „A extrapola lucrurile, înseamnă a comite o eroare logică şi, deopotrivă, istorică”;

2.Ermilio nu era xenofob, ci „un spirit universal, superior”, mândrindu-se cu faptul că poporul din care face parte este „cel mai tolerant popor din lume”, căci, zice el, „un popor care a suferit, precum cel galapagos, nu poate provoca suferinţă altora” („Stima, mai mult, cultul pentru Alesandro, Senzio, Paludo, prietenia cu Marco Solo şi Beno Haricote dovedesc că filosoful poet preţuia valorile reale, indiferent de condiţia originară, detestînd mediocrităţile şi impostura fără partizanat etnic.”);

3.„Fapt unic în publicistica lui Ermilio [Eminescu, n.n.] şi chiar în presa vremii, el face de şapte ori în numai patru luni (din februarie pînă în mai 1877) publicitate violonistului Thomaso Machado [Toma Micheru, 1858-1892, n.n.], haved şi nu ţigan cum se credea pînă nu demult, pe care Ermilio îl cunoscuse în cercurile studenţilor galapagos din Santa-Lucia [Viena, n.n.]. Adora pe Nora [Natalița, n.n.], sora lui Machado, şi dacă fata nu pierea într-un accident, probabil că se căsătoreau. Cele şapte articole, unele sub formă de note şi anunţuri, laudă pe violonist şi repertoriul său din compozitori exclusiv havezi. Mai mult, l-a recomandat călduros lui Herera [Titu Maiorescu, n.n.], care era ministrul culturii, spre a-l ajuta în carieră spunînd că, „dacă tînărul Thomaso nu este încă un Rubinstein, el poate deveni”. Cum ştiţi, datorită lui Ermilio, Herera i-a dat suma de 1000 de lei, considerabilă pe atunci, spre a-l trimite la Conservatorul din Santa-Lucia, motiv pentru care a şi fost interpelat în Parlament pentru „deturnare de fonduri”. „Pentru nici un galapagos Ermilio nu s-a luptat atît. Şi aceasta pentru că era convins de talentul prietenului său.”;

4.„Ermilio Costa, temperament profetic şi moralist intransigent a lovit, fără alegere, în toţi infractorii morali, indiferent de originea etnică, procedînd ca şi Cristos cu neguţătorii care făcuseră din templu tarabă. A atacat şi pe conservatori, proprietari ai ziarului Tiempo [„Timpul”, 1877-1883, n.n.], unde slujea după 1877, şi prietenul său Tancredo [Ioan Slavici, n.n.] nu glumeşte susţinînd că patronii ziarului „aveau frică de Ermilio”, dar, oameni subţiri şi înţelepţi, nu luau „măsuri administrative”. „A lovit cu putere mai ales în liberali, între care se aflau atîţia fii de plugari galapagos. Nimănui nu i-a venit în gînd să-l facă teoretician antigalapagos.”;

5. „Ermilio, teoretician al «păturilor superpuse», elogiind pe producătorii direcţi, adică pe ţărani şi meseriaşi, şi detestînd pe îmbuibaţi şi asupritori, avea o poziţie de clasă şi nu de rasă. Deşi a trăit cu un veac în urmă, era superior, ideologic, celor ce-l acuză astăzi de xenofobie de pe poziţii de rasă, nedistingînd faptul, esenţial, că filozoful lua apărarea celor săraci şi năpăstuiţi indiferent de naţie, şi lovea în bogaţi, indiferent de naţie.”;

6. „Referitor la ţinuta havezilor: caftan, barbă etc. neacceptată de parşi („fericita Parsie”, cum zice Ermilio), nu este vorba decît de încercarea de a-i determina pe havezi să adopte ţinuta locurilor în care se stabilesc spre a nu oferi localnicilor prilej de susceptibilitate. Spre a nu-i considera „stat în stat”.;

7. „Ţinînd seama de cele de mai sus, evident puţine din cîte s-ar mai putea adăuga, extrase din tonul pe care-l propuneţi să fie retras, am fost surprins şi îngrijorat de metoda pe care o adoptaţi în judecarea lucrurilor: omiteţi toate faptele ce contrazic poziţia pe care vă situaţi, aprioric stabilită, exceptînd cuvinte, expresii şi fraze ce ţin mai ales de registrul temperamental al poetului filozof şi care, luate izolat, vă conduc la formularea acuzaţiei de antihavezism. Metoda a funcţionat, o ştiţi prea bine, între anii 1948-1965 şi a avut consecinţe nefaste, adeseori tragice, pentru mulţi din semenii noştri. E cu totul surprinzător că o actualizaţi, cu sau fără voie. Personal mi-o amintesc cu o adîncă tristeţe. Ştiţi bine că pe baza ei au fost condamnaţi atîţia scriitori, oameni de cultură şi ştiinţă, gazetari: galapagos, havezi, evrei, cordiliezi ş.a., fără a avea cea mai neînsemnată culpă. Unii nu şi-au mai revăzut familiile. Mă consolam cu ideea că trecutul ne-a învăţat multe, că practica aceasta a fost abolită, o dată pentru totdeauna. Se vede că am fost naiv.”;

8. „Ca cercetător al operei lui Sevilla [Sadoveanu, n.n.], de peste un deceniu, am aflat că în 1957 (sper să nu mă înşel) Domnia-voastră aţi mai făcut o propunere similară, cerînd să se elimine din capodopera sa, La hacha [„Baltagul”, n.n.], primele pagini în care se face o tandră şarjă la adresa unor naţii ca parşii, cordiliezii, cartezii, galapagos, havezi etc. [„țigani”, „jidovi”, „unguri”, „turci”, „sârbi”, „ruși”, „boieri și domni”, în sfârșit „munteni”, cf. capitolului întâi din romanul sadovenian], cu o desăvîrşită detaşare, proprie scrisului lui Sevilla. Fără nici un umor intelectual, eliminarea s-a produs, din nefericire, o vreme, dar din fericire s-a revenit asupra ei după ce a fost calificată de Sevilla o „inepţie nemaipomenită”.;

9. „Antihavezism, stimate concetăţean, nu există în Galapagos. Am, de peste două decenii, mulţi colegi havezi la catedra de istoria presei galapagos; au fost, multă vreme, majoritari. Am scris cu preţuire despre lucrările lor, fără a le sugera vreodată reciprocitate, mulţi îmi sînt prieteni apreciaţi şi-mi vor fi. Antihavezismul, poate actual în alte părţi, aici nu există, iar invocarea lui nu este numai o eroare dar, îmi îngădui să spun, şi o imprudenţă”;

10. „Ca orice patriot, Ermilio îşi iubea cu înflăcărare ţara, dar niciodată împotriva sau în dauna altora. «Respectă patria oricui, iar pe a ta iubeşte-o!» obişnuia să spună. N-a scris el, ocupîndu-se de Herera [Titu Maiorescu, n.n.], acele profunde cuvinte despre «naţionalitate în marginile adevărului»? După care «ceea ce este neadevărat nu devine adevărat prin împrejurarea că-i naţional; ceea ce-i injust nu devine just prin aceea că-i naţional; ceea ce-i rău, nu devine bun prin aceea că-i naţional». Căci el nu vedea lucrurile conjunctural, ci sub speciae aeternitatis, respectînd mai mult decît oricine principiul Amicus Plato, sed magis amica veritas”;

11. „Teza „xenofobiei” lui Ermilio „nu e nouă”, ea a mai fost emisă de liberali și reluată, apoi, de Acecuza [editorul și omul politic A.C.Cuza, n.n.] și „soluționată definitiv în Opera lui Ermilio Costa, de Georgio Calderon, 1934-1936”, – e vorba, desigur, de G. Călinescu, autorul volumelor „Opera lui Mihai Eminescu”, care constatase că „poetul-filozof avea o poziţie bazată pe criterii economice şi morale, şi nu rasiale”.

În concluzie, îi scrie prof. dr. Rinaldo Jesus, membru al Uniunii Oamenilor de Litere [alias Uniunea Scriitorilor] sacerdotului-șef : „Reluarea, astăzi, a tezei «xenofobiei» lui Ermilio / Eminescu înseamnă aderarea la poziţiile liberalilor, ale lui Acecuza şi ale epocii sociologist-vulgare. Eludarea, ignorarea lui Calderon echivalează cu alinierea la poziţii antiştiinţifice, infamante şi jignitoare pentru memoria unuia din marile spirite ale sfîrşitului de veac XIX sud-american. Căci, să nu ne înşelăm: indiferent de faptul că Acecuza aplauda «xenofobia» poetului, iar liberalii şi proletcultiştii o detestau, rezultatul e acelaşi: calomnierea filozofului. Sper că nu vreţi să se revină la trecute şi triste vremuri. (…)

Vă scriu toate acestea în deplină cunoştinţă de cauză: ani de-a rîndul ocupîndu-mă de Juan Fama [Ioan Slavici, cele trei ediții ale monografiei, în 1965, 1968 și 1978, plus o ediție franceză în 1967, n.n.], coleg cu Ermilio [Eminescu, n.n.] la Tiempo, am citit nu numai ceea ce scria Fama ci, în egală măsură, tot ceea ce aparţinea lui Ermilio, astfel că opinia mea este expresia celei mei adînci convingeri că acel spirit superior, Ermilio, n-a fost, nu putea fi teoretician sau practician al discriminării rasiale, al xenofobiei descalificante. A fost un suflet de o totală onestitate intelectuală şi morală, un arhanghel şi un martir al adevărului şi dreptăţii. Şi nu altceva.”

În fine, este amintită hotărârea „confratelui de la Academie” care a respins toate acuzațiile aduse filozofului național, considerând pretențiile petentului „ridicole”: „Îmi îngădui, în acest final de scrisoare, să consider că propunerea dumneavoastră de retragere din circulaţie a Operelor I şi motivarea acestei propuneri este urmarea necunoaşterii faptelor reale. Atitudinea de la Academie a profesorului Sandro Carretilla [Șerban Cioculescu, n.n.], filolog eminent, haved, care a respins acuzaţia adusă filozofului naţional, care cred că v-a fost adusă la cunoştinţă, este relevantă. Evident, Domnia-voastră, avînd atîtea preocupări în slujba obştei pe care o păstoriţi, pe de altă parte neavînd o pregătire de profil, nu puteţi, obiectiv vorbind, şti totul. Nici chiar specialiştii nu pot emite o asemenea pretenţie, fără a deveni ridicoli. Căci opera lui Ermilio este ciclopică şi proteică. Tocmai de aceea mi-am permis, cu întregul respect de care vă încredinţez, să vă trimit aceste rînduri, în absenţa posibilităţii de a purta o discuţie cu dumneavoastră pe alte căi.

Quito, 1 nov. 1980

Prof. dr. Rinaldo Jesus,

Membru al Uniunii Oamenilor de Litere”

Întâmpinarea dr. Rinaldo Jesus – în cazul de față un, de netăgăduit, alter ego al scriitorului – nu este decât reluarea mutatis mutandis a atitudinii lui Pompiliu Marcea în privința contestării volumul IX din PUBLICISTICA lui Eminescu, volum apărut în toamna lui 1980. Se vede foarte clar cum Pompiliu Marcea transpune în roman propria lui experiență de viață, lupta lui curată și dreaptă dusă în apărarea lui Eminescu. Și o face într-un mod temeinic, elevat și deopotrivă destul de transparent pentru cititorul contemporan, pentru confrații de breaslă, știindu-se caracterul său integru, atitudinea răspicată luată în atâtea situații și împrejurări sensibile în probleme de literatură, de istorie, critică și estetică literară (precum răspunsul amplu dat în „România literară” criticului sovietic care în „Literaturnaia Gazeta” răstălmăcea spiritul unor scrieri românești aparținând fie lui Marin Preda, fie lui D. Popescu)…

 

*

Titlul romanului, Pacient în Galapagos, vrea să exprime neted și ușor criptat starea de spirit aproape carcerală pe care o trăiește protagonistul Adrian Ionescu („suflet vulnerat”), dar și profesorul și literatul Rinaldo Jesus, personaje „gemene”, concrescute pe aceeași problematică, care reușesc împreună a exprima, mai mult narativ decât comportamental-epic, statutul de „personaj rotund” (E. M. Forster). Este vorba, cum bine zice undeva Rinaldo Jesus, de  „boala unei lucidități extreme”, „boala lucidității noastre”, altfel numită leprozită, o stare malignă, un cancer ce „amenință să macine omul”. Cauza este societatea cu spiritul ei agresiv și, mai ales, natura umană în complexitatea plină de conflictualități a existenței, într-o lume văzută ca „un imens lazaret”, așa după cum vindecatul Rinaldo Jesus încearcă s-o explice confraților săi de la Helios (…)

Caz „remediabil”, deși cam „atipic”, Rinaldo, repetăm, un alter ego al lui Adrian Ionescu (și împreună exprimând complexitatea omului și literatului Pompiliu Marcea) este, la rândul său, obsedat de gândul sinuciderii. Iată discuția cu dr. Victor Miracoza destul de limpede:

„– Apatia, anxietatea, depresiunea, iritabilitatea, mizantropia, devitalizarea. Toate la un loc. Pe deasupra tuturor, sau ca o consecinţă, dorinţa, irepresibilă, a sorţii.

– Ai fi în stare să te sinucizi? întreabă doctorul Victor Miracoza.

– Da. Şi cred că aşa se va termina balamucul.

– Dacă ai această energie (gestul nu este al unui apatic) eşti încă sănătos.

– Greşeşti. Montherlant era total estropiat cînd s-a hotărît…”

Aceleași reflecții despre moarte în episodul care evocă operația de colicist la care este supus Adrian Ionescu, într-o zi de septembrie.

 

*

Pe lângă cele aflate din jurnalul lui Rinaldo Jesus, în finalul romanului, pe baza unor reproduceri din presa galapagos trimise la București lui Adrian Ionescu, se fac referiri la eventuala asasinare a „ziaristului şi profesorului din Quito, Rinaldo Jesus” („ziarele Dia şi El Tiempo şi-au îngăduit să insinueze că la mijloc ar fi o cauză străină, că moartea colegului nostru, pe care o regretăm sincer, ar fi fost cauzată de elemente din afara ţării”, adică de servicii secrete, știre infirmată de alte gazete sau pusă sub semnul derizoriului!). Însă, același Rinaldo, care devenise membru de partid, se va vedea marginalizat, boicotat, pentru că nu i se „iertase” curajul bătăliilor sale pe altarul adevărului.

Merită reținut modul în care ar fi dispărut Rinaldo, „fratele geamăn” („asasinare” ori „sinucidere”!), episod destul de elocvent pentru obsesia autorului de a fi urmărit și lichidat, în urma amenințărilor primite (este o premoniție teribilă în ceea ce-l privește pe Pompiliu Marcea):

„În noaptea de 24 decembrie [1983!] a fost găsit la marginea pădurii Posa, trupul neînsufleţit al compatriotului nostru Rinaldo Jesus, publicist şi profesor la Universitatea din Quito. După efectuarea expertizei de rigoare s-a constatat că asupra victimei fuseseră trase cinci focuri de revolver, toate în inimă. Organele de ordine se află în stare de alertă şi nu ne îndoim că autorii faptei vor fi depistaţi. Din surse încă neomologate, sîntem informaţi că profesorul plecase de-acasă de dimineaţă spre Universitate, iar de-acolo, după-amiază, la Biblioteca Naţională. În drumul spre casă, după ora 18, a fost răpit de trei indivizi, neidentificaţi încă, şi urcat într-o dubă neagră. Evenimentul cu urmări tragice s-ar fi petrecut pe strada Quito Nuevo. (Martinez, citînd numele străzii şi amănuntul cu duba, face o trimitere la Însemnările zilnice ale lui Rinaldo.) Cercetările continuă.”

Tot așa s-a întâmplat cu Pompiliu Marcea (câtă precizie în neagra premoniție!): plecase de acasă la universitate și, pe când era așteptat acasă cu neliniște, pentru că de obicei nu întârzia, vine vestea găsirii cadavrului în lacul Herestrău: sinucidere sau asasinat?! Chestie încă neelucidată până azi…

„Era de aşteptat – crede Martinez – ca după implicarea lui Rinaldo în marile bătălii de apărare a demnităţii ţării lui să nu fie cruţat. Problema e: care dintre numeroşii lui duşmani l-au suprimat? Probabil cei mai fanatici.”

 

*

În sfârșit, după douăzeci de luni, profesorul și literatul Adrian Ionescu revine vindecat în țară din „America de Sud, cu nebuniile şi infernul ei”, așa cum Martinez pleacă în Cordelia natală (dr. Flondor îl previne că „orice boală poate reveni – dacă se reinstalează cauzele ce au declanşat-o”, „dar nu e obligatoriu”, pe scurt zis: să se ferească de „oboseală, sîcîiala nervilor (…) mai boiereşte: stresul”).

Și, după micul șoc al situației pe care o regăsește la București, Adrian Ionescu se reintegrează în societate. Vede multe lucruri evoluând în rău (penuria alimentară și lipsurile în anii ’80 ai secolului trecut; bunăoară, din lipsă de benzină, rămâne în pană pe bulevard și va fi amendat). Își reia plimbările pe „Kiseleff” și „Aviatorilor”, precum și legătura cu vechi prieteni și cunoscuți, evitând relațiile inavuabile. Nu a uitat de Eminescu, gândind că se apropie centenarul și opera lui rămâne în continuare, în mare parte, needitată: „Ce repede-au trecut doi ani! Mai sînt cinci pînă la centenarul lui Eminescu şi nu-l cunoaştem încă bine, într-un veac după moarte urmaşii, milioanele de urmaşi, nu s-au învrednicit să tipărească ceea ce el singur a scris în treisprezece ani. E ceva aproape de neînţeles”. Nu i-a dispărut din minte fascinanta Mirela Volvoreanu, chip feminin cu „valoare prototipică”, care nu se poate „degrada”, devenind „acorporală, ca ideile marelui filozof antic sălăşluind în acel topos atopos”.

Dintr-un Epilog, aflăm că pe ziua de 10 mai 1984 (romanul e scris în 1983!), dr. Dincă îl invită la aeroport, unde vor sosi din Sudamerica, cu avionul de Havana, dr. Flondor („zeul de la Helios” care-i confirmă că amicul/ confratele „Jesus trăiește”, „se înzdrăvenise”, „a înviat” și se dedică unei „noi religii” pentru oameni) și Delia, la bellissima, încărcați de bagaje și conduși fiind la casa lor „Cristian” din București…

 

*

PACIENT ÎN GALAPAGOS este o scriere cu totul aparte și unică în bibliografia lui Pompiliu Marcea, dovedind, dincolo de o experiență de viață semicentenară, un simț deosebit de observație a locurilor, oamenilor, întâmplărilor prin care a trecut. Deși este scris în anul 1983, cu doar un an și trei luni înaintea morții sale, lucrarea cuprinde în linii absolut remarcabile datele unei biografii plină de fapte, întâmplări și realizări, relevând o conștiință deloc liniștită, dimpotrivă încercată de impactul pe care evenimentele îl au asupra oamenilor, o conștiință acut încercată de starea opresoare a unei lucidități extreme, dovedindu-se insolvabilă.

Roman cu multiple fațete, eseistic și reflexiv, erotic și de moravuri, social și politic, încifrând în exotismul lui sud-american personaje și întâmplări reale din România anilor ’80 ai secolului trecut (și nu numai), Pacient în Galapagos se înscrie pe linia unei literaturi care, prin problematică și reflexivitate maximă, readuce în prim-plan atât tema lucidității extreme, cât mai ales a condiției existențiale alienante și opresive, care duce la îmbolnăvirea omului de răul în mijlocul căruia trăiește, făcut de semeni. Scrierea este totodată o acută mărturisire (un fel de „confession pour vaincus”), cu rol terapeutic, eliberator, iar conștiința de a fi „pacient în Galapagos” nu e decât condiția existențială absurdă pe care „leproșii Heliosului” o trăiesc, fiecare în felul său, sperând la vindecarea miraculoasă pe calea spiritualizării, a unei ideatice eudemonii, a rezolvărilor conflictuale sufletești și armonizării ființei umane.

În totul, Pacient în Galapagos constituie o fericită recuperare literară, lămuritoare, dezvăluitoare, reușind a lumina conștiința unui autentic scriitor român, crescut și consacrat într-un anume sistem social-politic, în care a crezut, dar pe care, desigur, nu l-a idealizat și din care nu a ajuns nici să evadeze, nici să se elibereze, căzându-i pradă, să zicem, prin suicid!… În acest sens, abia acum putem înțelege, dincolo de teoria „asasinatului”, că viața interioară a scriitorului și profesorului Pompiliu Marcea era de un tumult nebănuit, de excesivă reflexivitate și problematizare, sub figura de aparentă liniște și echilibru a ființei sale, o conștiință atât de neliniștită care, punându-și acut și abrupt problema morții, cu precădere a suicidului, știa că, precum în atâtea cazuri amintite de fapt, aceasta este singura cale de eliberare…

 

Zenovie Cârlugea

 

Despre autor

Lasă un răspuns

*