default-logo

Antologie de proză „Oraşul” / Cristina Andrei-„10 ore”

Antologie de proză „Oraşul”, Gestalt Books, 2016,

Editori- coordonatori: Cristian Fulaş, Ovidiu Şimonca

Prefaţă: Carmen Muşat

       Am trăit iată şi un Crăciun pandemic, abrutizat de răceala măştilor şi de umbra unei boli care trage cu ochiul de după fiecare colţ…Lectura este un bun remediu împotriva izolării interumane. Semnul meu de carte a fixat de data aceasta proza scurtă a Cristinei Andrei, personalitate rafinată a culturii mediatice, scriitor dublat de filolog, dar şi jurnalist de televiziune premiat în numeroase rânduri pentru profesionalismul demonstrat în filme documentare, reportaje, eseuri. Pe Cristina Andrei am cunoscut-o într-o seară bântuită de furtună la Gala UZPR, atunci când Clarei Mărgineanu i s-a decernat premiul pentru întreaga carieră de televiziune…Clara Mărgineanu ne-a înlesnit întâlnirile sub semnul lacrimilor şi al emoţiei. Îi dibuisem din postările de pe reţelele de socializare profunzimea scrierii, dar nu abordasem un text integral care să îmi plaseze consideraţiile şi privirea într-un ochi critic. Am început lectura cu necesara distanţare de emoţie, pentru asigurarea unui confort în analiză, plecând chiar de la un citat din scriitura prozatoarei:” Nicio experienţă personală nu era chiar aşa de personală” (Andrei, 2016) !

     Incipitul brusc al poveştii plonjează în interioritatea unui personaj bănuit a fi personaj narator. Ştim că este femeie, îi ştim şi vârsta aproximativă („aveau cam ca ea, până în patruzeci”), îi bănuim şi legăturile cu exteriorul, o plasăm în spaţiu şi în timp …”ce altceva este opera literară, dacă nu o capsulă temporală în interiorul căreia ceva esenţial din fiinţa autorului se păstrează intact de-a lungul anilor? ( (Muşat, 2017) 

    Țesătura poveștii se construiește dintr-o labirintică alergare în noapte, printre „umbre” și șiroaie de ploaie demne de dezintegrare. Sunt cel puțin șapte narațiuni secvențiale care se întretaie și construiesc un corp epic aflat în metamorfoză continuă. Narațiunea fundamentală se constituie din magie și din  derivaţii palimpsestice. Omul ploii, cu „glugă caraghioasă, ca Oblio”, străbate străzi din realitatea imediată și oferă o salvare mitică:” Ploaia curgea ca în vremea potopului. Erau în arcă. Doar ea și un Noe morocănos.” (Andrei, 2016) Personajul feminin aflat în centrul ţesăturii epice găseşte echilibrul interiorităţii, zdruncinat în mod vizibil de exterioritatea corporală individuală, familială şi socială. Acest echilibru se leagă totemic de “o cruce metalică, lată, simplă”, purtată de personajul masculin salvator, trecut prin ipostaze arhetipale. Cea din urmă perspectivă asupra personajului masculin este aceea de “Iubit despre care vorbea Sfântul Ioan al Crucii”. (Andrei, 2016) Sentimentul de frică străbate întreaga proză şi îşi găseşte rezolvare în deschiderea către magie. Inedită rezolvare a unui conflict casnic gratuit, recurent într-o societate aflată în întuneric şi violenţă…

     Remarc  utilizarea performantă a “dialogismul” (Bahtin, 1982) la nivelul limbajului. Variantele de limbaj atribuite personajelor induc mentalităţi, conflicte, discriminări, discrepanţe ideologice.”O concepţie despre lume şi chiar o opinie concretă care asigură maximum de înţelegere reciprocă în toate sferele vieţii ideologice” (Bahtin, 1982). Vă incit cu două secvenţe de limbaj diametral opuse: “Dumneavoastră…v-am văzut mai devreme pe strada mea(…)” şi “Hai, macacule, dă-o dracu de şaormă. Putem să dăm şi noi un check in la gagici?” (Andrei, 2016)

     Cititorul se apropie de ficţiune, iar autoarea ne prezintă propria noastră ipotetică poveste, petrecută într-un spaţiu cu specific cronotopic. Avem tendinţa de a încălca pactul ficţional, mintea ne duce pe străzile dintr-o zonă a Bucureştiului purtătoare de legende şi tâlcuri…”Ocolise şi acum o apucase pe Plantelor. Trecuse prin părculeţul de la Traian.(…)O luă spre Foişor.” (Andrei, 2016) Oraşul devine corp comun cu povestea, un personaj exponenţial care te provoacă la aventură. Acestea este unul dintre certele motive ale afilierii prozei Cristinei Andrei în antologia numită “Oraşul”. Relaţia cu Celălalt este nuanţată pe parcursul naraţiunii, iar incursiunile în interioritate devin mărturisiri tulburătoare pentru fiecare dintre noi:”Citise undeva că frica începe acolo unde se termină dragostea lui Dumnezeu. Unde era Dumnezeu în noaptea asta?” (Andrei, 2016). Timp de“10 ore” durează căutarea, pesemne a fost nevoie de un număr perfect pentru sugerarea împlinirii într-un echilibru existenţial. “Coordonatele temporale şi spaţiale în care ne plasăm ne oferă indicii esenţiale pentru înţelegere şi interpretare” (Muşat, 2017).

    Demersul meu analitic stabileşte o legătură vie între Crăciunul pandemic şi Crăciunul anunţat în proza Cristinei Andrei. “Carnavalul” surprins în trăirile personajului feminin supus păcatului, dar şi penintenţei abstracte, ne cuprinde pe fiecare în preajma unei rituale treceri.”Până la Crăciun mai erau săptămâni bune, dar marketingul nu mai avea răbdare” (Andrei, 2016).

decembrie 2020,

Ioana Reiter Sandu / UZPR

 









 

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.