Promit deseori, o meteahnă de care nu cred să scap vreodată, că scriu despre. Acest ,,despre” mă încurcă uneori atât de rău, încât mă salvez citind. În asemenea momente îmi zic, câteodată nu doar cu vocea gândului și nu doar în glumă, că scrisul dăunează grav lecturii. În cele din urmă, dar cu jenantă întârziere, reușesc să-mi țin promisiunea. Cam așa stau lucrurile și în cazul de față, când avusesem convingerea că PISCURI ATINSE, manuscrisul cărții pe care tocmai o trimit la tipar, îmi oferă prilejul articulării lejere a câtorva sincere fraze despre Ilie Neacșu, autorul ei. Numai lejer nu a fost, căci cartea însăși nu este ce credeam. Bucuria lecturii se înfiripă din amalgamul aflării, al descoperirii unor lucruri pe care nu le știai sau le credeai protejate de greutatea unor certitudini care, iată, se clatină. Simplitatea stilistică, apoi, nu poate trece neremarcată. Ea netezește calea aflării și facilitează pătrunderea încărcăturii ideatice dense, în filonul patriotic împletindu-se explicitul cu implicitul, savuros și îndrăzneț deopotrivă, plin de culoare și pitoresc adesea, totul concentrat în limpeziri surprinzătoare. De aceea, pentru a-i pătrunde miezul a trebuit să stăruiesc asupra unor pagini, asupra altora chiar să revin. Am avut nevoie de acest exercițiu pentru a mă îmbrăca în hainele înțelesului. Este vorba despre oportunități și oportuniști, despre adevăr și minciună, despre curaj și lașitate. Este o carte despre complexitatea vieții în vremuri nesigure. Pot spune, cu alte cuvinte, că este cartea unei maturități și a unei maturizări anevoioase, imposibil de atins fără utilizarea armonioasă a resorturilor intime ale ambiției. PISCURI ATINSE este, așadar, o carte care oferă niște adevăruri, adesea chiar despre noi înșine. Dar ea trebuie privită și în, sau mai ales în cheie metaforică, fiindcă toate piscurile atinse nu sunt capete de drum finalizat, ci mai degrabă le putem privi ca platforme pentru noi starturi. Ascensiunile lui Ilie Neacșu nu sunt doar arhitecturi materializate în împliniri de invidiat, ci adesea spiritualizări inefabile ale unei lucidități de cea mai înaltă responsabilitate, urcușuri vizionare realizate într-o demnitate incredibilă. Toți pașii lui Ilie Neacșu, în orice a întreprins în viață, sunt pași ai demnității. Piscurile atinse până acum, creionate în capitolul final al volumului, sunt argumentele unor alte începuturi. Omul și scriitorul par a fi mereu în ascensiune. Personal, văd această carte ca pe o nouă promisiune făcută de prietenul Ilie Neacșu în primul rând sieși. Sunt convins că noi surprize, inclusiv publicistice, bat la ușa mâinelui. Everestul nobilei sale ambiții așteaptă a fi cucerit.
Firiță Carp / UZPR