Vladimir Sorokin, o undă ce cutremură meridianele prin forța mesajului

Articol publicat în revista „Literatorul”, Nr. 6, martie 2020, publicație aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București

Interviu realizat de Milena Ispas, cu sprijinul domnului Veaceslav Samoșkin, membru al Uniunii Scriitorilor din Moscova

Scriitorul secolului XXI, Vladimir Georgievich Sorokin ridică vocea deasupra vremurilor, spre trezirea conștiinței umane. Un artist înnăscut, folosește ironia în arhitectura unui concept ce detonează mizeria societății, prin însăși imaginea ei. Un Spartacus care luptă pentru eliberarea din lanțurile sclaviei tuturor timpurilor. Vladimir Sorokin, curajos prin luciditatea cu care privește demnitatea de a fi liber, s-a opus oricărui regim dictatorial.

Interzis de cenzura erei lui Brejnev, era citit în mare secret, doar în cercurile de intelectuali ale Moscovei, partizani și ei cu ideea de libertate. Revolta lui Sorokin a trecut granița spre lumea liberă în anul 1985, când a fost publicată la Paris prima sa carte, intitulată „Coada”.

Extraordinar în acea perioadă, era faptul că în lumea subterană a literaturii de rezistență, scrierile lui circulau pe benzi înregistrate și texte dactilografiate, cărțile fiind publicate în Rusia abia după prăbușirea sistemului. Trebuie subliniat însă, că vectorul universal al istoriei a arătat că atrocitățile pe care a încercat să le scoată la suprafață în regimul opresiv al comunismului, au apărut pe străzile unei libertăți haotice pline de crime, violență și vieți înecate în droguri.

Marasmul societății surprins de Sorokin uimește o lume întreagă

Prolific în luciditatea de a lupta împotriva mizeriei umane, Vladimir GeorgievichSorokin prin romane, piese de teatru și scenarii de filmscoate cuiul de siguranță al grenadei adevărului și lasă să explodeze imagini caricaturale atroce, ce amintesc de paradoxul spiritului uman manifestat în vremurile sclaviei, ale rasismului și dezbracă în piața publică a artei, imaginea liderilor care îngenunchează destinele omenirii.

În romanul „Slănina albastră”, se remarcă forța cu care proiectează ironia politică prin scena de sodomie dintre clonele lui Hrușciov și Stalin, iar recidiva autorității din Rusia, în plină eră a libertății cuvântului, face ca Vladimir Sorokin să se trezească cu un lucrător la ușă, care are ordin să-i pună bare de închisoare la fereastră. Procurorii i-au deschis un dosar penal pentru difuzarea pornografiei, ce presupunea o pedeapsă cu închisoarea de până la doi ani. Însă notorietatea scriitorului, în întreaga lume, a făcut ca acuzațiile să fie retrase. „Atunci am avut sentimentul că am devenit personajul propriilor mele povestiri”, declara acesta în anul 2011.

Cuvântul lui Vladimir Sorokin reprezintă mai mult decât un mesaj politic, el creează o nouă lume, în care nu știi dacă există granițe între literatură, artă și viață.

Arhitectura literară a scriitorului rus descomune natura umană

La intersecția dintre științifico-fantastic și realism, arhitectura literară a scriitorului rus descomune natura umană, decodifică sensul unor conspirații și poate chiar existența însăși.

Într-o eră a abuzurilor, a unei libertăți schimonosite de nedreptate, Sorokin dorește să ajute și să schimbe lumea asemeni personajului principal din romanul „Viscolul”, un medic ce deține antidotul în plin declin planetar. Fiecare imagine apocaliptică, aproape vizionară, are corespondent în realitatea noastră cunoscută, dar și în cea ascunsă ochilor noștri.

Autor a 12 romane („Telluria”, „Viscolul”, „Ziua opricinicului”, „Gheața” și altele), opt scenarii și 10 piese de teatru, Vladimir Sorokin este singurul scriitor rus nominalizat la premiul international „Man Booker”.

Premiat și tradus în mai mult de 30 de limbi, Vladimir Sorokin este unda seismică ce cutremură toate meridianele lumii prin forța mesajului său.

Domnule Vladimir Sorokin ați deschis un uriaș portal postmodernist în literatura rusă, ce a întors privirile întregii lumi spre scrierile dumneavoastră. Care credeți că este motivul acestui fabulos succes literar?

Vladimir Georgievich Sorokin: Mi se pare că este o exagerare. Desigur, eu am, cum se spune, „cititorul meu” și nu numai în Rusia. De exemplu, în Germania, romanul meu „Viscolul” a devenit bestseller. Dar să mă evaluez de unul singur este o preocupare mai puțin corectă și periculoasă, se poate decădea într-o euforie sau într-o depresie. După cum scia Boris Pasternak: „Însă tu însuți nu trebuie să deosebești o victorie de o înfrângere”. (În traducerea lui Marin Sorescu: „Tu însuţi, nu deosebi/ Înfrângerile de victorii” –notatraducătorului).

Forța cuvântului dumeavoastră spintecă conștiința realității istorice și contemporane, care v-au adus însă și momente de neliniște, când, așa cum ați spus dumneavoastră, ați devenit un personaj de roman în propria viață. După publicarea nuvelei „Blue Lard” (în traducere, „Slănina albastră”), în care apare o scenă de sodomie între clonele lui Stalin și Hrușciov, procurorii v-au deschis un dosar pentru difuzarea pornografiei, care ar fi putut aduce o pedeapsă cu închisoarea de până la doi ani, dar în final s-a renunțat la acuzații. Ulterior ați plecat cu soția spre Estonia, unde ați locuit în pădure timp de o lună. A fost un autoexil sau o plecare forțată?

Vladimir Georgievich Sorokin: Mai curând, era o fugă de zgomotul mediatic. La mine, la fiecare jumătate de oră suna telefonul și încă un ziarist voia să discute cu mine. Câteodată, sunau și provocatori. O asemenea atmosferă nu contribuie la creație. Eu, împreună cu soția mea, ne-am suit în mașină și am mers, pur și simplu, la nord. Ne-am trezit în Estonia, la un cătun al unor prieteni. Acolo, tăiam iarbă cu coasa, făceam ciorbă de pește prins în lac și lucram la un nou roman. Atunci când ne-am întors, vâlva se potolise, iar în linii mari și viața a intrat într-un făgaș normal.

Scrierile marilor clasici ai literaturii ruse, v-au influențat în vreun fel viața și concepțiile?

Vladimir Georgievich Sorokin: Fără îndoială. În biroul meu, în spatele scaunului de lucru, se află o bibliotecă cu clasicii ruși. Din când în când, mă sprijin de ea cu spatele și simt cotoarele cărților bărboșilor noștri clasici. Aceștia îmi transmit forța. Toată viața mea învăț de la ei. Nu din puct de vedere ideologic (nu sunt adept al ideilor tolstoviene, nu sunt admirator al conceptelor imperiale ale lui Dostoievski), ci din punct de vedere stilistic. Clasica rusă este un brand internațional,la fel ca și votca rusească. O cunosc și o iubesc și eu, la fel ca întreaga lume. Scrierile lui Tolstoi, Dostoievski sau Cehov sunt o contribuție rusă la cultura universală. 

Dar, din literatura română v-a impresionat vreun autor?

Vladimir Georgievich Sorokin: Iubesc și stimez foarte mult pe doi mari autori ai voștri: Tristan Tzara și Eugen Ionescu. Sunt remarcabili. Este o contribuție de aur a României la cultura universală.  

De ce considerați că Moscova în sine nu a fost niciodată o casă pentru dvs., după cum ați declarat mai demult?

Vladimir Georgievich Sorokin: Moscova, din păcate, poate fi cu greu numit oraș. Este un loc unde se află puterea de stat, este un fel de cap al unui dragon uriaș și șubred care este, deja, bătrân și s-a dezvățat să zboare. Moscova modernă are șic, bogăție, amploare și aroganță, dar nu are un confort citadin. Este, mai curând, un stat într-un stat, care trăiește după legile lui și nu ține seamă de dorințele oamenilor simpli.Iubesc Moscova din secolul XIX – a fost un oraș cu străzile și casele de dimensiuni omenești – , care avea un anume confort în el. Prea puțin a rămas din acesta. Încă în vremurile lui Stalin, orașul a suferit multe distrugeri și reconstruiri. Același lucru a continuat și în vremurile brejneviene: au apărut clădiri din beton, lipsite de personalitate, de orice frumusețe. La ora actuală, toată „figura” Moscovei e marcată cu cicatrice. Mai bine, să nu te uiți la ea. Eu, împreună cu soția, trăim în Regiunea Moscova, în casa noastră pe care am construit-o singuri și ne străduim să ajungem la Moscova cât mai rar.

Criticii literari vă consideră ca fiind un explorator al absurdului cotidian, deoarece cărțile dvs. sunt bazate pe o necruțătoare satiră politică. Există un motiv real, pe care nu l-ați dezvăluit până acum, care vă motivază să disecați permanent societatea?

Vladimir Georgievich Sorokin: Am scris cărți diferite și nu chiar toate cărțile sunt legate de satira politică. De pildă, „Ice Trilogy”  („Trilogie de gheață”– nota traducătorului) este o poveste a unei secte neobișnuite, din secolul al XX-lea, o încercare de a arunca o privire asupra istoriei mondiale, prin ochii acestor sectanți.  Sau „Cea de-a treizecea iubire a Marinei” descrie istoria unei femei din anii ’80, ai secolului trecut. Același „Viscolul” – nu este o satiră politică -, ci o dezbatere despre metafizica rusească, despre spațiul înzăpezit al țării uriașe în care omul se dizolvă, împreună cu căldura, cu gândurile și cu dorințele sale. „Ziua opricinicului” poate fi numită drept o satiră, însă nici acolo aceasta nu reprezintă un element principal. Tema romanului este o discuție despre fenomenul „opricinina”, care a jucat un rol cumplit în statul rus și în conștiința poporului. 

Uneori, subiectele pe care le-ați abordat sunt cutremurătoare, cu imagini de canibalism, violență și scatologie. Acestea reprezintă o manifestare printr-o artă conceptuală împotriva degradării societății?

Vladimir Georgievich Sorokin: Mai degrabă, este o reacție la violența absolută a statului sovietic față de propriul popor. M-am născut și am crescut într-o țară în care, în anii ’30-’40, avusese loc o teroare în masă. Regimul leninist-stalinist a fost groaznic. El a comis crime nu numai împotriva umanității, ci împotriva Omului ca un fenomen cosmic, pe care s-a vrut să-l transforme într-o mașină lipsită de valori spirituale. În societatea sovietică din anii ‘60, atunci, când eram copil, se mai simțea ecoul acestei catastrofe antropologice. Schijele de la acea explozie nimereau și în noi, așa că, începând din anii copilăriei, suntem schilodiți de acestea pentru totdeauna. Și atunci când sunt întrebat:„De ce în cărțile dumneavoastră, atâta violență?”, eu răspund: „În viața noastră, aceasta a fost mult mai mare”.    

Consider că literatura dumneavoastră este un permanent act de curaj și este impresionat că vă puteți manifesta arta nu doar prin literatură, ci și ca artist plastic, autor de piese de teatru şi de scenarii de film. Care este secretul dumneavoastră?

Vladimir Georgievich Sorokin: Secretul este unul simplu: să faci doar ceea ce este dispus sufletul tău. Dacă nu merge cu proză – nu trebuie să te siluiești -, mai bine să te ocupi de altceva. De exemplu, în ultimii doi ani, nu mă ocupam decât de pictură și de grafică (este prima mea profesie, în anii ’80, câștigam bani, muncind ca grafician de carte), efectuând un ciclu de lucrări întitulat „Dostoievski-40” – după numărul de tablouri și desene făcute în diferite stiluri și legate de imaginea lui Dostoievski. Am scris scenarii de film, piese de teatru și chiar libreto de operă. În artă și literatură, nimic nu trebuie să faci fără să ai o dorință, să faci, pur și simplu, din interes calculat. Literatura nu o iartă.  

Explicație foto

Sorokin 1 – Vladimir Sorokin este cel mai popular scriitor rus contemporan. A fost publicat mai întâi în Occident, în Rusia fiind editat abia după ce în Germania, de exemplu, se scriseseră două teze de doctorat despre literatura sa.

 

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.