Am avut privilegiul de a mă număra, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, printre primii tineri basarabeni care au devenit studenți ai Universității din București în cadrul Facultății de Litere. Acolo am întâlnit profesori remarcabili, somități în deplinul sens al cuvântului, personalități cu multiple tratate, exegeze, monografii, istorii ale literaturii, compendii magistrale la activ. De la ei am deprins înainte de toate un adevăr infailibil: omul este o ființă extrem de efemeră pe Terra, de aceea succesiunea generațiilor trebuie să se producă benefic, ca un dialog intercultural (ca o horă de zeițe, exprimându-ne în termeni blagieni), aidoma unui schimb valoric mutual, în perpetuă ascensiune, de ștafete, fără suspiciuni, supărări, prejudecăți și ambiții deșarte.
Printre colegii mei străluciți de generație se numără și Gheorghe Mirel Taloș, actualul președinte al Institutului Cultural Român. Erudit, laborios, vizionar și mai ales determinat să-și valorifice din plin potențialul creator (licențiat în anul 1996 al Facultății de Limbi și Literaturi Străine, Universitatea București), a muncit cu asiduitate asupra propriei construcții intelectuale, rodul febril al căutărilor sale savante fiind concretizat într-o magistrală teză, ce are în prim-plan problema socialismului vs. realismul magic în opera lui Mario Vargas Llosa. Trebuie să remarc că Mirel Taloș este un scriitor care își trăiește cu pasiune ontică destinul auctorial. Creația sa denotă o robustețe neaoșă a construcției, o frazare solemnă, la limita gravității intempestive. Având conștiința deplină a responsabilității cuvântului rostit/scris, în prezent examenul maturității sale artistice cuprinde, mai bine zis escaladează genul romanesc, pilon masiv și insolit în același timp al genului epic, durat arhitectonic cu mare acribie și care presupune indiscutabil sacrificiu continuu, amplitudine și mai ales lepădare de sine, abandonare de ego și îmbrățișare de lungi și chinuitoare, poate chiar obsesive, căutări de adevăruri gnoseologice, neparcimonios divulgate. Totul de dragul obiectivului scontat: descoperirea de monade (à la Spinoza), care odată revelate, îți conferă sațietate (nicidecum autosuficiență) intelectuală.
Acesta este, îndrăznesc să afirm, parcursul actual al romancierului Mirel Taloș, care propune atenției noastre o pânză epică cu totul și cu totul neordinară – Undeva în Transilvania (Editura RAO, 2018, 328 pag.). Definit drept docu-ficțiune, romanul este într-adevăr răscolitor, pe alocuri dramatismul atingând cote de paroxism inimaginabil. Nu știu dacă autorul este total conștient de faptul că explorând interiorități abisale din viețuirea purgatorică a poporului evreu, în fond circumscrie filele sângerânde din istoria întregii umanități. Dar acest exercițiu liminar este unul mai mult decât evident și care merită a fi subliniat înainte de toate. Este poate meritul de căpetenie, dar și implicit leit-motivul, întregului roman, atu referențial cu profunde și sapiențiale reverberații sacral-psalmodice, care pornesc de la elementul individual și ajung gradual la speța general-colectivă, conglomerat travestit în mii și mii de suferințe oripilatoare, fragmentate din ocheane opace, prin care transpar sacadat umilințe, suplicii, martiraje. Eroii, evrei și români deopotrivă, din Sălajul Transilvaniei de Nord (localizați în comuna Jac și în orașul Șimleul Silvaniei) rostesc cu neprecupețire adevărul întreg, apărându-și cum pot ființa națională și toate atributele ei indispensabile: limba, credința, portul, datinile, obiceiurile. În pofida tuturor vicisitudinilor și intemperiilor, ei își trăiesc viața la limita intensității maxime, având certitudinea că eforturile lor (atât cele fizice, cât și cele intelectuale) nu sunt în van și nu vor fi atinse iremediabil de morbul zădărniciei. Loviți, scuipați, desfigurați, ei stăruie să se facă auziți printr-o existență asiduă, printr-o augmentare și mai plauzibilă a propriilor convingeri, silogisme metamorfozate meteoric în crezuri de nezdruncinat. Idealurile lor sunt transcendentale, în sensul raportării corecte și smerite față de Dumnezeu. Raportarea la Dumnezeu se face gnomic, ontologic, funciar. Însă deloc encomiastic, ci dimpotrivă, în surdină, cu specificarea că acea silențiozitate apăsătoare nu echivalează nicidecum cu resemnarea. Este mai degrabă o tăcere asurzitoare, care derivă de profundis din paradigma biblică a faptului asumat că răzbunarea nu este nicidecum un atribut al omului, ci aparține în exclusivitate Creatorului Suprem.
Pe fundalul atrocităților abominabile, a conflagrației și a beligeranței (interumane, dar mai ales lăuntrice înainte de toate), tandemul Măriuca-Gittel este unul exemplar, celest prin puritate și imaculat prin inocență. Această relație armonioasă este de sorginte angelică, reprezintă expresia neanemiată a unui tot indestructibil, a unui totem inexpugnabil, un panteon al toleranței și dragostei, al sacrificiului și al comuniunii candide în același timp. Universul pur al copilăriei, estompat de ororile holocaustului, renaște din propria cenușă (exact ca la Augustin Buzura în Drumul cenușii, chiar dacă mobilul scrierii vizează o cu totul altă dimensiune, fiind vorba despre o carte a grevei minerilor din Valea Jiului), din praful de pușcă abia așezat peste cadavre, șterge neghina urii și a deznădejdii, pregătește solul fertil pentru viețile ce au să vină. Este o ciclicitate cosmogonică pe care Mirel Taloș o ține în căușul palmelor sale ca pe o pasăre rară, o pasăre-ibis mult prea plăpândă, pre nume Speranța – nădăjduirea în coeziune și pace interetnică.
Undeva în Transilvania indică tărâmul unor oameni aievea, al unor ființe sadea, care atunci când nu sunt auziți, se adună laolaltă și aduc în mijlocul lor Adevărul. Iar Adevărul, în concepția lor, trebuie întotdeauna secondat de Rugul Dreptății. Simpli muritori, trecători grăbiți prin această lume coșcovă de păcate, eroii romanului lui Mirel Taloș își transformă treptat, fără măcar să conștientizeze, deci involuntar, pasiunile în crezuri de viață. Se află într-o permanentă alternare trepidantă de perioade de înălțare și (de)cădere, de agonie și extaz. Anii trăiți de aceste personaje sunt mistuiți abisal de goluri existențiale și de hălăduiri absconse prin propria-i conștiință buimacă.
Aceasta este, în esență, scriitura lui Mirel Taloș, romancierul care izvorăște rânduri abisale din neantul stărilor ontice, care fuge fatidic de artistism spre documentul istoric, însă, surprinzător sau nu, transformă finalmente veridicul într-o speță de artistism de cea înaltă probă creatoare. Remarcabil prin problematică și scriitură, după cum menționează inspirat Adrian Dinu Rachieru, romanul lui Mirel Taloș este predestinat unei fulminante cariere internaționale. Este plauzibil acest fapt, or avem de a face cu o mostră veritabilă de proză psihologică, abisală. Asemenea tipare pot fi și trebuie trăite intuitiv, fiind marcate de dramatismul revelării onirice și mărturisite în subconștient ca pe o rugăciune a minții. În fond, sub semnul acestui silogism stă întreaga operă de până în prezent a lui Mirel Taloș, or misiunea naratorului a fost de a se dedubla în permanență, atât de eul propriu, cât și de condiția existenței umane (în accepția lui Malraux).
Undeva în Transilvania este așadar o misiune romanescă îndeplinită, o incitare și o excitare totodată a rafinamentului și a gustului intim pentru lectură. Ca o metempsihoză, în definitiv. Căci în literatură, ca și în viață, experiențele pozitive, ca și cele negative, țin de spațiul în care te naști, de familia proprie, de dragoste, de prieteni, de suișurile și coborâșurile vieții. Or, în romanul lui Mirel Taloș toate se împletesc într-un sincretism antinomic paradoxal, binele este intercalat răului, iubirea se altoiește cu ura, prietenia cu trădarea, virtutea cu viciul, dând naștere unor mutații oximoronice de-a dreptul uimitoare și hibride. Și toate se succed într-o cavalcadă trepidantă, fenomenele extreme căzând implacabil asupra destinelor kafkiene ale oamenilor din Șimleul Silvaniei.
Lăsând însă la o parte filosofarea sui-generis, vom remarca un fapt incontestabil. Mirel Taloș nu asistă totuși impasibil la încleștarea permanentă dintre pozitivism și negativism. El se implică ardent în acest positum (pentru a restabili ordinea interioară), se află chiar în epicentrul evenimențial. Când triumfă binele – devine bucuros și radiază, când se impune funestul – pleacă repede la duhovnic și mărturisește (re)căderea a câta oară în păcat. Umanitatea în era postauschwitziană (după formula inspirată a profesorului Jean Akenasy), surprinsă în mimetismul ei halucinant în Undeva în Transilvania, relevă că există viață (literară, bineînțeles) și după Colecționarul de nuduri.
Autorul se declară în acest mod precursor al unor modele inalienabile: Dumnezeu, Sfinții Părinți, mama și tata, învățătorii, mentorii, viața și faptele care îl înaripează pe Mirel Taloș, îi conferă sens existenței artistice, determinându-l să creadă în nemurirea sufletului.
Această nemurire poartă aici și acum însemnul jertfelnic al untdelemnului sfințit, cu care a fost miruită pe frunte Transilvania, iar odată cu ea și cronicarul ei fidel – diaristul Mirel Taloș.