Nostalgii

            Încerc din toate puterile, dar degeaba. De câteva zile nu reușesc să mă ridic. Sunt căzut pe jos. Sunt la pământ. Mă uit în jur, în sus, din nou în jur ca să găsesc ceva de care să mă agăț pentru a mă ridica din nou în picioare și nu găsesc nimic. Mă târăsc cu greu fără o țintă anume, numai ca să îmi demonstrez mie că încă nu sunt mort, că încă mă pot mișca. Mă opresc derutat după câțiva metri de mers dea bușilea, mă uit din nou în jur și nu știu nici încotro să o apuc nici încotro să mă uit. În jurul meu o agitație browniană care e gata să mă calce în picioare. Oamenii aleargă în toate părțile, se lovesc între ei, se întorc din drum, își schimbă direcțiile de alergat, cad pe jos când se izbesc de copaci sau de stâlpi, se ridică năuciți, șchiopătând sau unii sângerând și o iau din nou la goană într-o cursă necronometrată de nimeni și fără premii. Nu se știe cine pocnise primul din pistol ca să dea startul, dar alte pistoale se auzeau acum pocnind din când în când ca nu cumva cursa să se oprească. Regulile de circulație auto se suspendaseră. Mașinile circulau în orice direcție pe oricare dintre benzi și sensuri. Puteau trece și pe trotuare. Puteau trece și peste trecători dacă aceștia nu aveau grijă să se ferească.

            Din megafoane o voce stridentă striga la lume să intre mai repede în case și să nu mai iasă de acolo sub nici un motiv. Cum nu preciza în care case să intre, fiecare dădea buzna acolo unde vedea o ușă deschisă și, cum era și normal, lumea își închidea cât mai bine ușile. Se baricadau pe înăuntru. Își închideau ușile și școlile și spitalele și fabricile și instituțiile și țările și cimitirele. În general unde era o ușă se închidea cât mai bine, cu cheia sau cu lacătul. Cine era prins pe stradă era legitimat și dus fără discuții la adăposturile de ecarisaj.

            Guvernele incapabile în a găsi o soluție salvatoare la situația nou apărută, demisionau. Încuiau ușa de la Palatul Guvernului, pe care avuseseră grijă să îl golească de tot ce era în el, și fiecare pleca acasă să se încuie acolo cu ai lui și cu cele pe care apucase să pună mâna: hârtii, creioane, clanțe, scaune, agrafe, mese, covoare, lămpi și veioze, băuturi de protocol, parchete, gresii și faianțe, un stâlp, o grindă sau măcar o cărămidă.

            Nu veneau nici marțienii, nici soarele nu sta să explodeze, dar zi și noapte megafoanele țipau. Amenințau că cine va fi prins tușind va fi arestat pe loc și va fi pus sub pază militară, cu ordin ca la prima mișcare a prizonierului să se facă uz de arma din dotare.

            Eu sunt tot căzut. Tot la pământ. Mă feresc cât pot de bine de iureșul trecătorilor care trec fugind pe lângă mine, de mașinile care trec peste bordurile trotuarelor neștiind cum au ajuns acolo, ocolesc un stâlp în grabă, lovesc un coș de gunoi care își varsă conținutul pe jos și apoi coboară, de frică să nu dea peste un pieton, nu că ar fi mare pagubă, dar ar rămâne acolo, imobilizate în trafic. Mă lipesc cât pot de bine de zidul unui magazin supermarket. Dar dacă mă prinde potera pe stradă și mă legitimează și mă duce apoi fără discuții la adăposturile de ecarisaj? Nu mă prinde, că și ăia din poteră aleargă încoace și încolo și nu se opresc. Grăbesc cu toții spre secțiile de poliție unde să intre până nu se închid ușile blindate ale arestului. Uși sigure, trainice care nu pot fi sparte. Unde sunt secțiile? Nu știu. E treaba lor, că de-aia au salarii. Să le găsească singuri. Eu nu le știu și nici nu cred că le mai știe cineva. Patronul supermarketului se uită la mine dindărătul vitrinei și îmi face un semn prietenesc. Deschide ușa și mă întreabă amabil dacă doresc ceva.

  • Doresc, zic eu repede. Sigur că da.
  • Ce doriți?
  • Doresc apă, pâine, conserve de carne, pește, mazăre, cartofi, tomate, făină, mălai, lămâi, hârtie igienică, compot, zahăr, lapte, paste făinoase, ciocolată, medicamente, nisip și mâncare pentru pisici.
  • N-avem.
  • Ce n-aveți?
  • N-avem nimic. Nu vedeți că rafturile sun goale?
  • Păi, m-ați întrebat dacă doresc ceva.
  • Da, v-am întrebat. Am sperat că doriți și dvs. ceva din ceea ce doresc și eu.
  • Și dvs. ce doriți?
  • Doresc să se termine toată nebunia. Lumea să nu mai fugă de acolo calo ca niște muște bezmetice prinse într-un borcan. Să se reintroducă legea circulației pe drumurile publice și mașinile să se dea jos de pe trotuare, guvernele să se întoarcă la treaba lor, ușile să se deschidă, oamenii să meargă la slujbele lor, să se întâlnească în restaurante și cafenele, să se viziteze, tinerii să se sărute și să se căsătorească, oamenii să meargă în concedii la munte, la mare, în excursii.
  • Bine, dar asta a fost odată. Nu poți fi atât de nostalgic după niște vremuri apuse.
  • Da? Păcat! zise patronul magazinului și se retrase înăuntru având grijă să încuie bine ușa în urma lui.

                                                                                                    Ovidiu M. Curea

art-emis.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.