Filatelistul suprem

Oamenii și faptele care i-au marcat sensibilitatea l-au determinat pe FIRIȚĂ CARP să-i și să le consemneze așa cum știe el mai bine, adică scriind despre „timbrele sale”, cu migala și ezitarea cu care un filatelist își aranjează timbrele în clasor după reguli impuse de exigența valorii și cea a sentimentului de dragoste puternic manifestat.
Și-a pus sufletul la vedere și a lipit pe el ce i s-a părut că trebuie arătat și a mărturisit, zămislind o carte de căpătâi „Timbre de lipit pe suflet”, unde asemenea unui colecționar alege întâmplări, reflexii și prieteni cărora le retușează portretul, scoțând în evidență însușirea dominantă.
Încep prin a comenta „Capră în altă poveste” (care după părerea mea n-are egal nicăieri în lume).
Un om care scrie „Capră în altă poveste” n-are cum să fie normal (la cap) în sensul cel mai frumos al cuvântului.
Și totuși, Dumnezeu (deși ar trebui să fie supărat) l-a creat pe FIRIȚĂ CARP tocmai pentru a scrie despre capră dar mai ales despre prietenii săi, cărora le descoperă sau le completează chipul făcut, (după unul dintre infinitele chipuri ale lui Dumnezeu) retușându-l după exigențele sale.
O face de parcă ar dori să-i impute Creatorului lipsa răbdării de a-și cizela opera.
FIRIȚĂ CARP își descrie circumstanțial prietenii așa cum și-ar dori el să fie aceștia sau cum ar fi trebuit să fie finisați de educația lumească și voința dumnezeiască.
Știe asemenea unui geolog să observe aurul (el din cineva, geologul din minereu) din subiectul (materialul) studiat.
Îl apreciază, pe „cel care duce povara unor certitudini atât de grele”, Sisiful modern MIRON MANEGA, în strădania acestuia de a prezenta cititorilor în „Certitudinea”, certitudini dar mai ales când acesta baladește șoptind cu vocea-i unică și inconfundabilă „Povestea zăpezii”.
Când vorbește despre FLORIN CIOCEA, nu-și ascunde invidia pentru blândețea și liniștea, aproape indolente, cu care este înzestrat acesta atunci când își îngrijește animalele și își iubește prietenii cu care comunică numai „în limba poeziei”.
Face exerciții și antrenament de enervare, beștelindu-l și ocărându-l pe „Stăpânul conacului” de la Maltezi, neluând în calcul că pe seniorul locului „nu-l doare, nici măcar cât un țipăt de vânt neîmblânzit din Bărăgan” de răutățile nesincere ale omului nervos și despre care știe clar că sunt, de fapt, declarații de dragoste disimulate.
Ca să vorbească (scrie) despre un uimitor scriitor și prieten al său, inventează o căruță vorbitoare care să-i povestească „saga” familiei Biolaru.
O face fiindcă nu cunoaște alt mod de a-și arăta admirația față de uriașul scriitor ȘTEFAN MITROI, cel care „a plecat în lume (cu) un vehicul divin” să ne aducă aminte „cuvinte despre dumnezeire” și să-și îndeplinească „menirea mângâind neobosit sufletele semenilor”.
Când vorbește despre FERENC NAGY („cel mai mare între mari”) o face cuprins de cea mai importantă motivație a lumii, dragostea, și datorită ei „venerarea rădăcinilor” se poate face cordial, între un secui și un român iar „perspectiva iubirii” estompează orice „îndiguiri ale simțirii”.
Cel care l-a inițiat, într-un altruism care să-l facă priceput în a înlătura „norii negri de pe cerul altora” este FERI cum îi spun apropiații care știu că-n sufletul acestuia bunătatea și dragostea n-au etalon.
Nu se potolește și se încurcă în comparative „ce mai, cel mai”, fiindcă altfel n-ar fi putut să-l explice și să-l expliciteze pe neasemuitul FLORIN DOCHIA (despre care și eu n-am decât cuvinte gen: prințe, cărturarule și minunatule) cel care aleargă peste tot unde cuvintele care zidesc frumosul, îl invită.
Când este vorba „de scrisul său, în general, dar mai ales cel în care seamănă metafore cu nemiluita, el (FLORIN DOCHIA) se află (ne spune FIRIȚĂ CARP) acolo unde puțini, foarte puțini ajung”.
Apoi dragostea îl duce la „iubire cu doi i la mijloc” când aduce vorba de harnicul, neastâmpăratul și uimitorul „publicist remarcabil, ctitor de publicații și edituri, poet talentat și critic literar cu acut simț al valorii”, un adevărat etalon de altruism și solicitudine.
Acesta nu-i nimeni altul decât ROȘIIANU, IOAN ROMEO, amestec de mare sfânt și îndrăgostit până la părăsirea de sine.
Așa-i ROMEO, fiindcă nu știe să fie altfel.
Apoi FIRIȚĂ CARP mai spală „timpul de uitare” ca un „spectator la repetiție” unde se pregătește spectacolul care este „viitorul însuși”.
Prin acest viitor îi vede și descrie, inegalabil, pe bunii săi prieteni pe care, în parte, îi amintesc fără alte cuvinte și eu.
Este vorba de : LINA și TEODOR CODREANU, FANE IONESCU, DORU PETRE, DENISA POPESCU, NICOLAE ROTARU, CAROL MELINESCU, DAN BLEBEA, MARINA MUSSET, DINA CUVATA, DANIELA ȘONTICĂ, VALENTIN UBAN, EMIL DUMITRU, GHIȚĂ COVAȘĂ, GETA MUNTEANU, NINI ȘTEFĂNESCU, EUGEN DOGA, HORIA ZILIERU, CLAUDIA MOTEA, MIOARA BAHNA, CONSTANTIN SINESCU, MARIAN MÂNDRILĂ și subsemnatul.
Este numai vina mea că în prezentele rânduri nu sunt amintiți toți cei pe care FIRIȚĂ CARP i-a lipit de sufletul său. Este numai vina mea.
Despre NICOLAE DABIJA „artistul împodobit și înnobilat cu înalt spirit patriotic, cel care ne spune însă prin faptele sale, că patria este acolo unde îți cere să lupți pentru ființa și ființarea ei”, FIRIȚĂ CARP ne vorbește cu evlavie nedisimulată.
Se mândrește cu poezia și poeții moldoveni, mai ales cu inconfundabilul PAUL SPIRESCU (iertată-mi fie precizarea, dar PAUL era poet adevărat cu mult înainte de a se lăsa adoptat de Adjudul în care s-a statornicit).
Despre cel care „rămâne întotdeauna cum promite”, omul înălțimilor care este poetul ADRIAN SUCIU, FIRIȚĂ CARP vorbește aproape cu nedumerire și gelozie pe capacitatea acestuia de a se reinventa „rămânând totodată mereu același”.
FIRIȚĂ CARP nu are dificultăți, când încearcă să înțeleagă unicitatea și complexitatea poetului LIVIU VIȘAN care „cu o lejeritate incredibilă” reușește „să salveze vulgaritatea de la vulgarisme” spre norocul cititorului ( a se citi, cititoarei) care-și satisface nevoia de a gusta poezia care renunță la o pudoare total demodată.
Despre marele animator cultural și spiritual al Bărăganului, poetul (redactorul – șef al revistei și editurii HELIS) GHEORGHE DOBRE, vorbește ca despre un „mare vrăjitor de cuvinte” capabil să vibreze inimi atât acasă cât și „peste mări și țări”.
Pe EMIL ALMĂȘAN , FIRIȚĂ îl vede lucrând „deja la propriul monument de poezie”, convingerea lui fiind aceea că EMIL are toate ingredientele din care să zămislească poezie mare.
Despre omul, eseistul, cercetătorul la Institutul de Filozofie al Academiei Române și redactorul-șef la Detectiv Cultural, MARIAN NENCESCU , FIRIȚĂ folosește cuvintele cu care se cuvine să te adresezi când vorbești „despre un om profund și sensibil”.
Apărarea breslei jurnalistice o vede în îndârjirea unui om care deși nu pare, este un uriaș, care uneori lăcrimează să înnobileze calitatea de OM.
Acesta-i DORU DINU GLĂVAN.
Un „timbru” aparte este dedicat „domnișoarei Nimeni”, care prin uimitoarea poezie pe care o scrie face dovada unui „har vrăjitoresc”. Sensibilitatea poetică este completată de un umor hârșâit de subtilitățile bășcăliei de calitate, iar când se hotărăște să-și recite poezia, ne dezvăluie calități actoricești în afara oricărui dubiu, o face cu inocență sporind, parcă, și mai mult misterul unei carisme pe care nu știi de unde s-o iei.
Cert este un lucru, „domnișoara Nimeni” adică FLORENTINA LOREDANA DALIAN este în mod cert o Galatee de care și-un Pygmalion orb s-ar îndrăgosti, fiindcă ea seamănă izbitor de bine cu femeia de care vorbea Platon atunci când sfătuia pe cineva să se însoare ; „Să te însori cu femeia, care dacă ar fi bărbat ți l-ai dori ca prieten”.
Și pentru că fiecare operă trebuie să aibă o piatră unghiulară (care să justifice dictonul „Finis coronat opus”) o să închei expozeul despre Timbrele lui FIRIȚĂ, cu timbrul cel mai prețios (după părerea mea) pe care și-l lipește (cu adorație) de suflet la loc de onoare.
Este vorba de RADU VOINESCU ( Lordul cum îi spune justificat Firiță ) cel pe care FIRIȚĂ CARP îl prețuiește fără „nicio îngrădire” pentru „îndeletnicirea sa de mentor al creatorilor de literatură” și șef al unei adevărate școli de creație literară, care este Cenaclul Literar al Scriitorilor Militari, unde oficiază asemenea unui hierofant spre binele poeziei și al literaturii în general.
Uimitoarea carte „Timbre de lipit pe suflet” este un regal al metaforei care și-a depășit temerea.
Despre cum spaima a fost învinsă de tentația sublimului, FIRIȚĂ CARP ne vorbește în „Spaima și sublimul” , când, copil fiind, Dumnezeu l-a mângâiat pe creștet și l-a făcut ca mai apoi să ne uimească cu sublimul metaforei.
Și m-a uimit. Îi mulțumesc !

Ică Sălișteanu

Despre autor

Articole asemănătoare

  1. Emil Almasan Reply

    Dragă Ica, aceasta trebuia să fie prefața volumului atât de prețios scris de Firita. Cred că ai surprins esența volumului, care constă în atitudinea pe care autorul o are in evaluarea pe care-o face celor asupra cărora își coboară privirea. Firiță este de o generozitate absolută. Cred că în aceasta rezidă frumusețea și valoarea acestei cărți, necesară și binevenita. Cu prețuire pentru ceea ce ați scris.

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.