Sfântul lăcaş de cult bucureştean închinat Sf. Ierarh Nicolae, arhiepiscopul Mirelor Lichiei, se află în imediata vecinătate a Bisericii Sf. Mina (Vergu), zidită înainte de 4 septembrie 1724, de către mitropolitul Daniil, cu ajutorul Ancuţei, fiica preotului Vlad, şi a locului ocupat până la 20 iunie 1987 de un alt lăcaş de cult – Biserica Sf. Vineri-Herasca, clădită în anii 1644-1645 de către fostul mare agă Niţă, după care va trece în cursul veacului al XVIII-lea sub oblăduirea materială a familiei Năsturel-Herăscu.
Cel mai vechi ctitor cunoscut până în prezent este popa Nicolae zugrav, menţionat pe pomelnicul, săpat în piatră, aflat în Sf. Altar, la proscomidie, în care sunt amintite alături de câteva persoane şi bunurile dăruite – casele din „dosul Oltarului”, o „prăvălie în Carăle cu peşte”, precum şi „toate cărţile bisericii”. Actuala biserică a fost ctitorită de către clucerul Udrican (Udrecan) împreună cu soția sa, Maria, la 15 septembrie 1734, pe când scaunul mitropolitan era deţinut de către înaltul arhiereu Ştefan (ian. 1732 – 23 sept. 1738), iar cârmuirea ţării era asigurată de către Grigore al II-lea Ghica. Ambii sunt menţionaţi în pisania aşezată deasupra uşii de intrare în sfântul lăcaş. Inițial, probabil, a fost mănăstire de călugări, iar la o dată ulterioară, nu se știe când, a fost închinată ctitoriei lui Grigore Vodă Ghica, respectiv Mănăstirii Sf. Ioan din Focșani. Nu se cunoaște momentul când mănăstirea a încetat să funcționeze, însă rămâne activă numai biserica parohiei Udricani. De-a lungul timpului, biserica a fost beneficiara unor danii domnești, în special scutiri de dări, la care s-au adăugat alte dăruiri de moșii, vii, mori, case sau locuri de case și prăvălii din partea unor creștini evlavioși.
După mai bine de o jumătate de veac de existenţă, sfântul lăcaș a fost nevoit să treacă prin „cutremurul cel mare” produs în dimineaţa zilei de 26 octombrie 1802, fapt care a impus întărirea lui cu „legăturile … cu drug de fier”, ca şi împodobirea cu picturi, cu sfintele icoane împărăteşti, pardoseală de piatră, un nou policandru, dar şi chilii noi, destinate adăpostirii celor mai puţin avuţi, toate fiind făcute cu cheltuiala paharnicului Nicolae la anul 1810. Alte reparații au fost realizate în anul 1834, ca o consecinţă a degradărilor suferite de pe urma celor cinci mişcări tectonice petrecute numai în cursul celui de al doilea deceniu al veacului al XIX-lea, la care s-au adăugat alte stricăciuni în urma unui alt cutremur ce a avut loc patru ani mai târziu, respectiv în seara zilei de 11 ianuarie 1838. Nici marele foc din 23 martie 1847 nu a cruţat această biserică, când a ars turnul-clopotniţă, situat la apus de biserică, împreună cu sfintele vase şi odăjdii. Va fi refăcută de către arhiereul Timotei Troadas, fost egumen al Mănăstirii Sf. Ioan din Focşani.
Aici a funcționat și o școală primară cu predare în limba română, care a fost frecventată de însuși Petre Ispirescu, care a învățat să citească cu dascălul Nicolai. Biserica își va pierde bunurile sale odată cu legea secularizării averilor mănăstirești din decembrie 1863, iar sfântul locaș a trecut în întreținerea Ministerului Cultelor, apoi a fost subvenționată de către Primăria Culorii de Negru. Întrucât era socotită parohie săracă, Biserica Udricani a devenit biserică filială a sfântului lăcaș Lucaci, situat în imediata sa vecinătate. Între anii 1877 și 1883 a fost construit, pe latura de est a bisericii, Azilul Protopopului Teodor Economu destinat adăpostirii și întreținerii unor persoane sărace și invalide, în special femei bătrâne și cu stare materială precară, în număr de 15-20, care locuiau în cele 22 de camere bune, făcute de către „răposatul protopop Teodor economu”. Azilul și-a încheiat activitatea după cel de-al doilea război mondial.
La solicitarea preotului paroh de la Lucaci din anul 1931, Biserica Udricani a primit statut de monument istoric, ceea ce i-a permis să intre sub atenta îngrijire a Comisiunii Monumentelor Istorice. Din 9 ianuarie 1938, sfântul lăcăș a trecut de la statutul de biserică filială la cel de biserică de parohie, iar primul său preot paroh a fost Victor Popescu, care a slujit în acest locaș încă din anul 1925.
Biserica prezintă un plan treflat. Din pridvorul deschis se pătrunde într-un pronaos supralărgit. Turnul-clopotniță, de formă octogonală, este situat deasupra pronaosului, iar accesul se face printr-o scară îngropată în zidurile de nord și vest ale pronaosului. Este o biserică de tip muntenesc care se înscrie în lista ctitoriilor din timpul lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu și continuă în perioada post-brâncovenească. Ferestrele sunt decorate cu chenare de piatră sculptată cu motive vegetale brâncovenești, asemănătoare celor de la ușa de intrare dintre pridvor și pronaos, precum și ancadramentul sculptat al pisaniei de deasupra ușii de intrare.
Pe lângă cele cinci pietre de mormânt aflate în pridvorul şi în interiorul lăcaşului de cult, în partea estică a curţii bisericii au fost descoperite, în urma săpăturilor arheologice efectuate începând cu anul 2005, mai multe cruci de piatră, întregi sau fragmente, mai mici ori mai mari, având menţionate atât nume de monahi (Stoian erei – 1812; Vasile erei sau Varvara monahia, fără dată), cât şi nume de laici.
Dr. Grina-Mihaela Rafailă, muzeograf, Secția Istorie