Pierduți în istorie (2)

,,Un român care vrea să aibă o ţară românească urmăreşte conservarea mai cu seamă a proprietăţii mici în mâna proprietarului român, conservarea meseriilor în mâna meseriaşilor români; cu invidia, cu veninul dizolvant al scepticismului şi al calomniei, cu egalitarismul celor ce n-au nimic de pierdut ei au târât în mlaştina lor morală poporul crescut puternic în umbra Basarabilor şi a neamului Muşatin, i-au împestriţat limba, i-au sustras istoria şi datinile, i-au escamotat şira spinării, comoara de idei şi înclinări abituale cari făceau ca poporul nostru să semene în toate cu strămoşii lui”.

Memorabilă frază scrisă de unul dintre cele mai înalte spirite ale lumi: Mihai Eminescu. Umbra, gândul și amintirea Lui va însoți etern destinul românului. Întrebarea este: al cărui român? Al celui care, vorba lui Lev Tolstoi, trece pe lângă Dumnezeu și nu-l vede? Este o chestiune care ne împinge în confuzie, mai ales când descoperi că valorile cultural-spirituale ale neamului românesc sunt călcate în picioare de …români, și nu de huni, și nu de alți dușmani veniți din negura timpului. Și asta doare cel mai tare, provoacă mâhnire și deopotrivă revoltă. Viclenia unor inși fără scrupule care și-au făcut o meserie din a se face numai, din înaltele funcții pe care le dețin, că sprijină românimea din afara granițelor pentru a-și proteja identitatea și în realitate nu fac nimic, nu trebuie tolerată. Fiindcă ea, viclenia, a făcut în ultimele decenii mult mai mult rău decât au făcut turcii când au năvălit peste pământurile nației noastre. Ei ne-au respectat însă cultura, ne-au lăsat neatinși idolii.

În vremea din urmă suntem martori ai celui mai odioas proces de desnaționalizare. Atât în teritoriile de azi ale României, cât și în zonele istorice ale căror pământuri încă mai poartă culoarea roșie a sacrificilor din trecut și din prezent. Dacă tot am fost sfătuiți să mergem înainte fără să privim înapoi, să aruncăm o privire printre românii din fascinanta, nemuritoare țară a lui Vuk, Serbia. Am fi niște intriganți, sau orbi, mă rog, dacă ne-am face, cum fac niște cetățeni ai ei fără identitate clară, să-l amintim pe Eminescu, că nu observăm, nu simțim eforturile făcute pentru conservarea idealurilor minorității. Credem că am ajuns la saturație ,,înghițind” la nesfârșit intoxicările, fantasmagoriile unor români aventurieri care, din dorința de a primi arginții lui Iuda, își vând credința, își vând mama, își vând conștiința și mint cu nerușinare. Ei ar trebui să respecte țara în care s-au născut, nu doar declarativ, nu doar când degetele le sunt aproape de țâțânile ușii. A te duce prin București și a ,,turna” neadevăruri despre Patria în care viețuiești, este tot una cu a pava drumul spre iad cu diamantele șarlataniei. Dar, la urma urmei, cum să se comporte altfel acești circari, când lumea în care se mișcă, prin București, este guvernantă de alți circari?

Acești ,,alți circari” să arunce la tomberon vorbele mizere, pline de dulcegării pentru urechi surde, și să vină cu idei concrete care cu adevărat ar putea salva istoria neamului. Să lase la o parte ,,sfintele moaște” ale propagandei ignoranței și să se implice direct și eficient în soluționarea unor chestiuni de care depinde, până la urmă, ființa națională. Spunea un alt poet, Grigore Vieru, nu sunt sărac de avere, sunt  sărac de mângâiere. Frumos. Vorbe pline de duh, înțelepte. Dar cine să-i înțeleagă pe poeți când în jurul lor ca niște castele de nisip cade ca o grindină răbdarea și se ascut săbiile?

,,Luceafărul” din Vârșeț, averea românilor din trecut, pentru care au plâns și au sângerat, și poate au și murit, se cere ocrotit. Nu privind în sus, la Luceafărul-Hyperion, urcat printre Dumnezăire, ci bătându-te, chiar și ca Don Quijote, cu uriașii-mori de vânt, cu interesele unor grupuri care vor să șteargă de pe fața pământului orice urmă de semn românesc. Așadar, Bucureștiul este chemat să se alăture intelectualilor români din Serbia și să demonstreze că pot, că au identificat o soluție pentru a fi, în continuare, socotiți mamă pentru românii din Serbia care nu au nici o vină că au plecat de ACASĂ cu casa în lume. Bucureștiul, prin asta înțelegem politicieni, diplomați, guvernanți, vânători de capital electoral etc., are datoria sacră de a renaște flacăra ,,Luceafărului” din Vârșeț din cenușa murdară, distrugătoare a indiferenței.

Vorbele zboară, zboară, dar când se opresc în sufletele celor care vor să le audă, forează, produc lacrimi, adică dureri. Așadar a sosit momentul ca România întreagă să înțeleagă că prin vorbe nu se consolidează nimic altceva decât ură, invidie, oportunism, durere. Toți cei menționați mai sus acum să dovedească cât își iubesc frații, acum să arate că sunt sensibilizați de soarta românilor pierduți în istorie. Dar tare mă tem că totul este pierdut. Românii-guvernanți din România au alte teme de gâlceavă. Și dacă au alte preocupări nu vom mai rosti nimic despre ,,Luceafăr”, ci eventual, vom citi pe cerul înnorat: ,,La steaua care a răsărit/ E-o cale atât de lungă…”.

Să tragem nădejde că ,,lecția ungurească” numită Emanoil Gojdu a fost plină de învățăminte și că România va face toate sacrificiile diplomatice posibile pentru salvarea…,,Luceafărului” de la Vârșeț. Numai să nu mai existe printre noi fanfaroni și demagogi. Doamne Ajută!

Florian COPCEA

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.