A plecat la ceruri „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualității românești” / In memoriam

A încetat din viață marele scriitor român Mihail Diaconescu, membru marcant al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cel despre care părintele Dumitru Stăniloae spunea că este „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualităţii româneşti, începător al scrisului nostru viitor”.

S-a născut la 8 noiembrie 1937, în comuna Priboeni din judeţul Muscel. A absolvit în 1955 Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, iar în 1960 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1972 a obţinut titlul de doctor în filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi cu teza „Gib I. Mihăescu. Prezentare monografică”, publicată în volum în 1973, în colecţia Universitas a Editurii Minerva. Între 1972-1975 a fost conferenţiar oaspete la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt-Berlin, unde a ţinut cursuri, a condus seminarii şi a îndrumat elaborarea unor teze de licenţă cu subiecte româneşti. Este autorul unei monumentale opere literare, fiind autor a zece romane: „Visele au contururi precise” (1963), „Culorile sângelui” (1973), „Adevărul retorului Lucaci” (1977), „Umbrele nopţii” (1980), „Marele cântec” (1982), „Călătoria spre zei” (1982), „Speranţa” (1984), „Depărtarea şi timpul” (1986), „Sacrificiul” (1988), „Nopţi şi nelinişti, Pseudojurnal metafizic” (2008).  Fapt inedit în cultura română, celor zece romane le-au fost consacrate şase volume monografice. A avut bucuria, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi, de a-și vedea tipărit, în limba italiană, romanul său din 1986, „Depărtarea şi timpul”, la Editura Rediviva din Milano.

Mihail Diaconescu a fost distins cu premiul Academiei Române „Mircea Florian”, secţiunea filosofie, pentru tratatul său „Prelegeri de estetica Ortodoxiei”, publicat la Editura „Doxologia” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, din municipiul Iaşi, în anul 2009, bucurându-se de Prefaţa acad. Alexandru Surdu. Scriitorul şi profesorul Mihail Diaconescu a fost propus la Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2013 de către Academia DacoRomână.

A fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. O mare parte din proza sa a fost tradusă în limbile germană, franceză, engleză, rusă, italiană.

Referințe critice

„Romanul lui Mihail Diaconescu Speranța reînvie fenomenologia unei mari speranțe colective în Europa Dunăreană. Aceasta este speranța națională. De ea se leagă hotărâtor tot viitorul acestor popoare. Aceasta reprezenta forța și formula sufletească colectivă pe care se vor rezema toate proiectele politice ale Europei Dunărene. Un roman istoric are forță și valoare de îndată ce reușește să surprindă cercurile din care se naște o geografie sufletească neconfundabilă […].Acest proces complex este evocat de romanul lui Mihail Diaconescu. Fiind primul roman al Unirii din istoria literaturii române, interesul nostru pentru o asemenea operă capătă o semnificație specială. Momentul Unirii este de o atât de covârșitoare însemnătate pentru istoria acestui „neam latin de la Dunărea de Jos” încât este de mirare că până astăzi beletristica s-a arătat atât de prudentă în raport cu un asemenea eveniment crucial” (ILIE BĂDESCU, „Drama istorică a omului creștin în literatura lui Mihail Diaconescu. De la sociologia literaturii la fenomenologia narativă. Contribuții antropo­logice”, Editura Magic Print, 2010)

Într-o anume privință, s-ar putea ca „Depărtarea și timpul” să fie cel mai bun roman al lui Mihail Diaconescu. Autorul s-a oprit la personalitatea de prim rang a spiritualității creștine patristice: Sfântul Dionisie. El este produsul cel mai ilustru al Școlii Literare și Teologice de la Tomis din opera daco-romană, trăitor apoi la Constantinopol, iar în cea mai mare parte la Roma, sub zece papi. Dacă aș utiliza conceptele vizionarismului eminescian analizate de Edgar Papu, aș zice ca Mihail Diaconescu are vibrație, în primul rând, pentru categoria de partea lui, spre a ajunge, finalmente, la cea a aproapelui”. (Theodor Codreanu).

 „Domnul Profesor Mihail Diaconescu este cel mai reprezentativ scriitor al spiritualității românești, începător al scrisului nostru viitor. Dumitru Stăniloae, 24 noiembrie 1989.
Mihail Diaconescu lucrează în coordonate documentare aproape fără fisuri. El nu răstoarnă, nu modifica și nici nu modelează altfel datele fundamentale de cadru și de atmosfera (…). Este apoi, pe lângă evocare, puterea inventivității epice și este mai cu seama elementul decisiv al viziunii caracterologice, care transfigurează, ambele, materia istorica, o depășesc si o transcend”
. (Florin Mihăescu, Arges, Pitești, An. XII, nr. 4 (110), decembrie 1977).


„Proza plină de pitoresc și de tensiune dramatica a lui Mihail Diaconescu se dovedește a fi o foarte personală interpretare a lumii ideilor, a întrebărilor de maximă generalitate ale omenirii”. (C. Ervin Tivig, Histoire Litteraire Comparée, Bucarest, An. V, 1978)

„Trebuie sa-i mulțumim romancierului de prestigiu Mihail Diaconescu pentru fidelitatea cu care rămâne, în lucrul sau literar, atașat eroilor culturii noastre”. (Virgil Candea, Luceafarul, Bucuresti, An. XXIV, nr. 7 (981), sâmbătă 14 februarie 1981).

„Mihail Diaconescu a înțeles să surprindă epocile în situațiile lor de criză (…). În aceste medii trăiesc și creează artiști care (…) devin simbolurile unei atitudini în fața istoriei și implicit a artei pe care o slujesc”. (Sergiu I. Nicolaescu, Familia, Seria a V-a, Oradea, An. XVII (117), nr. 3 (187), martie 1981.

„Toate aceste calități de excepție ni-l recomandă pe Domnul Mihail Diaconescu ca pe unul dintre prozatorii cei mai importanți ai literaturii române de azi și realizatorul unui nou tip de roman istoric, explorând zone inedite, într-un stil si cu mijloace absolut proprii si originale”.
(Ion Rotaru, Argeș, Pitești, An. XVII, nr. 128, martie 1982).

„Cu fiecare apariție editoriala este tot mai evident ca Mihail Diaconescu tinde sa ocupe un spațiu aparte in cadrul prozei noastre contemporane, ducându-și cu consecventa la îndeplinire un foarte ambițios proiect epic de largi si îndrăznețe dimensiuni: sa dea cu mijloacele specifice artei romanului istoric o fresca a devenirii ființei spirituale românești, prin „radiografia“ conștiințelor unor intelectuali, artiști, oameni de cultura, reprezentativi ai timpului, in care se oglindesc și își află numele, frământările și dramele fiecărei epoci, urmărind totodată astfel surprinderea unei esențe a fenomenului spiritual romanesc. (…) Privita în ansamblu construcția impune și rezista privirii critice: problematica etica are dramatism, documentația științifică și filozofica, imensa, este prezentata fără note false, deși cu unele lungimi obositoare, narațiunea are însă dinamism și descrierea farmec, iar episoadele amoroase sunt dintre cele mai izbutite pasaje ale cărții”. (Alexandru Condeescu, Argeș, Pitești, An. XXI, nr. 8, august 1986).

„Genul de roman istoric cultivat de Domnul Mihail Diaconescu facilitează invazia documentului în ficțiune. Munca de preparație, investigarea arhivelor și a locurilor trebuie sa fie copleșitoare. Nevrând să deformeze adevărul istoric, prozatorul se supune cu bună știință acestei asceze. Este admirabilă în acest caz voința de construcție, fiindcă pare incomparabil mai dificil să ordonezi un vast material decât să strunești telegarii fanteziei. (.). Autorul îmbracă, în funcție de nevoile eposului, când hainele protocolare ale istoricului, când straiele familiale ale povestitorului. Dinamismul povestii provine din mișcările interioare/ exterioare ale personajului (…). Apoi intervine procesul devenirii interioare a personajului asa cum se reflecta în oglinda timpului. Însăși dispunerea secțiunilor romanului învederează etapele mișcării insesizabile în raport cu istoria. (.) Atare procedura este decelabila, la rigoare, și în celelalte cărți semnate de Mihail Diaconescu, dovedind, in ultima instanta, întemeierea unei maniere epice inconfundabile”. (Nicolae Oprea, Astra, Brașov, An. XXI, nr. 1, ianuarie 1987).

„Eroism si jertfire peste puterile lumii găsim mai peste tot în romanele lui Mihail Diaconescu (…). Sunt (…) un eroism și o tărie de jertfa sub care toate puterile lumii cad și se spulbera”. (Aurel Ion Brumaru, Argeș, Pitești, An. XXII, nr. XI (194), noiembrie 1987).

„În descendenta lui Sadoveanu (din care se stravăd, în stil, reminiscențe involuntare), dar cu abatere de la temele eroice, cu orientarea spre cultural, cu tendința expresa de a evoca și reabilita, a dezgropa din uitare, figuri ale trecutului care ne așază printre cele mai civilizate popoare ale lumii, Mihail Diaconescu s-a specializat într-un nou tip de roman istoric. Documentarea se face minuțios și este pusă în cărți aproape în întregime, dar și dreptul la invenție este exercitat pe larg, în pagini cursive, atrăgătoare, cu tablouri de epocă adecvate și lucrate după tradiție, reconstituite muzeistic la fața locului”. (Ion Rotaru, „O istorie a literaturii romane”, Vol. III, 1944–1984, Editura Minerva, București, 1987).

„Sacrificiul, ultimul roman al lui Mihail Diaconescu, este un roman despre spațiu și spații. Drumuri, centre culturale și de civilizație europeană, contacte între reprezentanți ai acestora, mișcări pe „verticala locului“, dar și investigări ale situațiilor. (.) Călătoria spre zei și a Speranței. De la prima unire a locuitorilor din această zonă sub sceptrul lui Burebista – până la Unirea definitiva a românilor și la crearea celorlalte state naționale pe ruinele fostului Imperiu Austro-ungar: replica se impune de la sine în interiorul operei lui Mihail Diaconescu. Prin urmare, Domnul Mihail Diaconescu reformulează, oarecum, romanul istoric. Nu numai mișcarea propriu-zisa a personajelor, cu dramele, intrigile, destinele lor îl interesează pe autor – ci, în egală măsură, ideile forță, scenariile mari după care se face istoria, teoriile epocii, gândurile ei”. (Nicolae Georgescu, Flacăra, București, An. XXXVIII, nr. 5 (1754), 3 februarie 1989).

„Monumentala lucrare Istoria literaturii dacoromane de Mihail Diaconescu este o contribuție fundamentală la edificarea istoriei noastre spirituale”. (Acad. Alexandru Surdu, Argeș, Serie noua, Pitești, An. II (36), nr. 7 (238), aprilie 2002).

„Mihail Diaconescu, care a schimbat definitiv modul nostru de a percepe realul istoric transfigurat artistic, nu este singur pe drumul sau literar. În istoria culturii romane și europene el este însă printre cei mai importanți. Pentru opera epica, teoretico – estetica și istorico -literara pe care el a edificat-o este la înălțimea celor mai importante înfăptuiri ale culturii romane si europene. El este mereu comparat cu marii clasici ai literaturii romane si universale, dar este, de fapt, un autor singular, profund original, inclasabil.
Este foarte important pentru noi, romanii, ca aceasta opera exista și că produce variate efecte benefice pe plan estetic, moral, științific și civic. Este știut că opera de artă generează în cei ce o contemplă noi atitudini și noi impulsuri creatoare (.)

Este sigur faptul că pe drumul pe care el a mers vor veni în viitor tot mai mulți creatori”.
(Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu, Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative, 2005)

Ultima apariție publică a marelui scriitor a fost la emisiunea „Trezește-te, Gheorghe, trezește-te, Ioane!” din 30 ianuarie 2020, de la 6 TV.

A plecat dintre noi Mihail Diaconescu. Dumnezeu să-i lumineze calea stelară și să-i prelungească la nesfârșit, pe pământ, ecoul magnificei sale opere…

UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA
               Departamentul de comunicare
Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.