Revista INTERARTES din Constanța

Revista semestrială de cultură InterArtes este avizată de Ministerul Educaţiei Naţionale, fiind o continuare a  proiectului interdisciplinaritate: literatura şi alte arte, ediţia a treia, inclus în CAERI, poziţia 373/35.266/2 din 06.03.2013, coord. Anastasia Dumitru. Acest proiect intercultural se realizează din fonduri extrabugetare, prin autofinanţare, iar redacţia este constituită pe bază de voluntariat, propunându-și să înlesnească accesul la cultură și la educaţie prin crearea unui cadru propice comunicării creative și eficiente.

VALORI IDENTITARE

 Mihai Eminescu şi chestiunea Basarabiei

Numărul anterior al revistei InterArtesa fost dedicat Centenarului Marii Uniri a românilor, prilej de a scrie editorialul Sub semnul centenarului. Unirea şi neunirea la români. Acest număr abordează tematica valorilor identitate sau a conştiinţei naţionale, subiecte aproape devenite tabu mai ales că în această era a postpiteştizării, a globalizării galopante, migraţioniste şi consumiste, se încurajează spălarea creierelor şi lipsa de repere certe. După ce am luat parte la două simpozioane internaţionale: Marea Unire de la Mare (noiembrie 2018) şi Destine frânte pentru Țară în vatra istorică românească (6-7 iulie 2019, desfăşurat la Mănăstirea Dervent, când am comemorat 70 de ani de la valul deportărilor din 6-7 iulie 1949, a victimelor nevinovate (singura vina a lor era aceea de a fi români), compatrioţi duşi spre exterminare în Gulagul sovietic), am întâlnit cercetători din mai multe regiuni, însă istoricii din Bucovina şi din Basarabia m-au determinat să abordez această temă a identităţii româneşti. Cum am putea să rămânem insensibili la drama românilor din aceste provincii româneşti abandonate? Alexandrina Cernov, membru corespondent la Academia Română, redactor-șef al publicației Glasul Bucovinei din Cernăuți, care a susţinut conferinţa Deportări, foamete, închisori. Soarta românilor bucovineni după ocupația sovietică în 1941 şi 1945, a afirmat ,,toţi ne-au abandonat, numai Mănăstirea Putna este alături de durerea noastră”. Pornind de la aceste drame, semnalate şi de prof. univ. dr. hab. Anatol Petrencu, de la Universitatea de Stat din Moldova, director la Institutul de Istorie Socială ProMemoria din Republica Moldova; de Ion Negrei, cercetător științific, la Institutul de Istorie, vice-președinte al Asociației Istoricilor din Republica Moldova; de lectorul superior Viorel Bolduma de la Universitatea Pedagogică de Stat Ion Creangă din Chișinău, nu am putut să continuăm revista decât abordând aceste subiecte pe care le-am intitulat sub genericul Coloana infinită a jertfei românilor. Unul dintre martirii noştri care a abordat tema identităţii şi a conştiinţei naţionale, acuzat de vina de a fi român, a fost poetul nostru naţional, de aceea editorialul este dedicat lui Mihai Eminescu, poetului românilor de pretutindeni, care a devenit erou şi martir în ziua de 28 iunie 1883, care anticipa o altă zi neagră din istoria românilor, cea de 28 iunie 1940, când soarta românilor avea să fie pecetluită printr-un pact satanic, din 23 august 1939, România trebuia să se supună ultimatumului URSS-ului, cedând Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herța.

În 2019 s-au împlinit 130 de ani de la intrarea în veşnicie a celui mai mare poet român, iar în 2020 – 170 de ani de la naşterea lui Mihai Eminescu. Nu poate fi un omagiu mai frumos adus unui scriitor decât acela de a-i reciti opera şi de a o aduce în actualitate. Eminescu a fost mereu un căutător al adevărului, de aceea s-a întrebat ,,Unde voi găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul”? (Criticilor mei). În repetate rânduri, nu doar în poezie, ci şi în publicistică scria despre rolul adevărului: ,,Am voi… să se trezească în inima oamenilor noştri de stat sentimentul adevărului, ca o pornire mai generoasă să pătrunză inima lor, ca să se convingă că numai partea decorativă a vieţii publice nu e suficientă pentru a pune capăt suferinţelor reale ale unui popor… adevărul bată cu degetul la poarta conştiinţelor ce au răspunderea stării de lucruri şi arate-le calea adevăratei mântuiri”.Tocmai pentru că a avut acest ideal, de a dezvălui sensurile ascunse ale ,,terorii istoriei” a avut de suferit.

În iunie 1883, Eminescu ştia adevărul despre înţelegerile imperiilor referitor la soarta României. ,,Acei dar cari, în fapt, dau Basarabia, dau Dunărea, dar în cuvinte anexează toată românimea de la Nistru până la Tisa comit o îndoită crimă, întâi: de a înstrăina ce avem; al doilea: de a scuza până la un oarecare punct pe vecinii noştri de cotropirile lor, fiindcă le dau pretext prin fanfaronadele lor mişeleşti, la cari ei cei dintâi nu cred, le dau pretext de a încălca drepturile noastre pentru a-şi apară propriele lor hotare… Laşitate în acte, obrăznicie în cuvinte: iată deviza guvernului actual, pe care viitorimea i-o va lipi pe frunte”, sunt cuvintele scrise în 22 iunie 1883, cu câteva zile înaintea excluderii poetului din viaţa civilă. Eminescu protesta împotriva înstrăinării teritoriilor noastre fiind conştient de statutul aparte al ţării noastre în această zbuciumată parte a lumii: ,,România e singurul stat al Peninsulei Balcanice care nu e slav; singurul care nu-şi întemeiază toată speranţa, tot viitorul, toată existenţa pe sprijinul Rusiei… România însă, remarcabil avanpost latin în Orient, are voinţa tare şi îndreptăţită de-a duce o viaţă proprie naţională; numai cu îngrozire se gândeşte la eventualitatea de-a fi înghiţită de Rusia.” Având o profundă luciditate, jurnalistul Timpului analizează situaţia României şi înţelege pericolele cauzate de alianţele false şi nefaste pentru tânărul stat român aflat între imperii, de aceea ia atitudine şi în această perioadă redactează cele mai lungi şi mai incisive articole care îi vor fi fatale. În 24 iunie 1883, el reiterează că ,,visul de aur al românilor” este de-a întemeia un puternic stat care să ajungă de la Nistru pân-la Tisa, de la marginile Galiţiei până la Dunăre, şi care să cuprindă Basarabia, Bucovina, Transilvania, Moldova, Ţara Românească şi Banatul Temişorii… Aceasta e coroana pe care voim a o pune pe capul regilor sau a conducătorilor noştri”. La sugestia contemporanilor săi ,,Şi mai potoliţi-l pe Eminescu”, după cum îi scria, de la Viena, P. Carp lui Titu Maiorescu, s-a găsit soluția, pentru a-l împiedica, poetului i-a fost înscenată nebunia, fiind internat la ospiciu. Publicistul a fost exclus din viaţa socială şi politică în 28 iunie 1883, când a fost eliminat de la ziarul Timpul, după cum demonstrează Nicolae Georgescu, în studiul Moartea antumă a lui Eminescu (1883-1889). Criticul aduce argumente că Eminescu a fost asasinat pentru că era o voce incomodă tuturor centrelor antiromâneşti. Şi astăzi, unele reviste se feresc să publice articole care să exprime adevărul pentru a nu deranja pe nimeni şi pentru a-şi asigura continuitatea. Mihai Viteazul, făuritorul primei uniri din 1600, ori strămoşii noştri care au unit Principatele în 24 ianuarie 1859, sau au luptat pentru Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu Patria-Mamă sau pentru Marea Unire din 1 decembrie 1918 nu au avut frică de adevăr, ei nu numai că l-au rostit, ci l-au şi desăvârşit prin propria jertfă. Atunci nu era atmosfera căldicică, nu era epoca griului şi a ignoranţei pe care o trăim azi. Strămoşii noştri au ştiut să poarte lupte cu arma în mână, pe câmpul de bătălie, dar şi cu peniţa, pe hârtie nu doar când era cald afară, ci şi în toiul iernii. (Unirile din secolele XIX-XX au avut loc iarna, numai furtul teritoriilor a fost pus la cale în plină vară, în timp ce mai marii lumii erau în vacanţe la Yalta ori la Malta, unde, pe şerveţele, după lungi chefuri, trasau noile hărţi ale lumii, aşa cum s-a întâmplat la 23 august 1939, la târgul internaţional, când micile ţări erau scoase la mezat. Se pare că verile românilor sunt îndoliate, în 28 iunie 1940 şi 1944 s-a dat startul deportările românilor în Siberia şi tot într-o zi de 28 iunie, în 1883, s-a început sacrificarea lui Eminescu, nu martiriul, fiindcă martiriul presupunea existenţa martorilor, pe când excluderea din viaţa antumă este un act bine pus la cale de forţele potrivnice pentru a ascunde adevărul.

Se pare că românii se unesc doar atunci când frigul fizic sau metafizic îi încolţeşte. Şi totuşi, în secolele trecute, chiar şi în plină vară, Eminescu şi Slavici au reuşit să organizeze serbările de la Putna. În 1871, Mihai Eminescu, pe atunci având 21 de ani şi fiind student la Viena, organizează la Putna, unde se află mormântul lui Ştefan, „Altarul conştiinţei naţionale”, o memorabilă serbare a românilor de pretutindeni. (Actualii miniştri ai culturii, plătiţi din banii publici, având fonduri ministeriale, nenumăraţi subalterni şi atâtea mijloace de comunicare în masă, nu au reuşit să organizeze cum ar fi trebuit centenarul unirii!) Încă de la vârsta de 16 ani scria La Bucovina ,,N-oi uita vreodată, dulce Bucovină,/ Geniu-ţi romantic, munţii în lumină/ Văile în flori,…/ Numai lângă sânu-ţi geniile rele,/ Care îmi descântă firul vieţii mele,/ Parcă dormita;/ Mă lăsară-n pace, ca să cânt în lume,/ Să-mi visez o soartă mândră de-al meu nume/ Şi de steaua mea…/ Mână doru-i tainic colo, înspre tine,/ Ochiul îmi sclipeşte, genele-mi sunt pline,/ Inima mi-i grea;/ https:/ Astfel totdeauna, când gândesc la tine,/ Sufletul mi-apasă nouri de suspine,/ Bucovina mea!” (14/ 26 august 1866). În aceeaşi vară a scris poezia Din străinătate, iar la 17 ani, Eminescu, simţind nevoia să reînvie mândria naţională, a publicat în revista Familia (2 aprilie 1867) poemul „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”, devenind principalul promotor al punerii în aplicare a devizei „În unire e tăria”. Patriotismul tânărului rezultă din aceste versuri în aparenţă simple, însă de un profund sentiment naţional: ,,Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,/ Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?/ Braţele nervoase, arma de tărie,/ La trecutu-ţi mare, mare viitor!” Poemul se încheie cu dorinţa de unire: ,,Fiii tăi trăiască numai în frăţie/ Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,/ Viaţa în vecie, glorii, bucurie,/ Arme cu tărie, suflet românesc,/ Vis de vitejie, fală şi mândrie,/ Dulce Românie, asta ţi-o doresc!” Primele versuri eminesciene sunt dedicate mentorilor săi şi iubirii de ţară, dovezi că el ne îndeamnă să ne respectăm valorile spirituale şi naţionale, care, de fapt, sunt valori identitare. În ianuarie 1866 scrisese La mormântul lui Aron Pumnul, poezie dedicată profesorului său de la Cernăuţi, cărturar ilustru, participant la Revoluția de la 1848 – 1849 din Transilvania, având un rol mare ca mobilizator al primei adunări populare din 18-30 aprilie care a precedat adunarea națională din mai de pe Câmpia Libertății. (Aron Pumnul a fost nevoit să ia calea pribegiei din cauza persecutorilor săi, fuge în Țara Românească, în acel timp ocupată de ruși, apoi, prin Moldova, ajunge la Cernăuți unde a devenit profesorul lui Eminescu şi îşi reia activitatea publicistică la ziarul Bucovina). O altă personalitate evocată în poeziile de început a fost Ion Heliade Rădulescu, un adevărat deschizător de drumuri şi model pentru tânărul poet. În poemul La Heliade este descris rolul celui care a fost membru fondator al Academiei Române și primul său președinte, considerat cea mai importantă personalitate din cultura română prepașoptistă, prin aportul său cultural și estetic la dezvoltarea literaturii române, fiind apreciat și ca un precursor al poeziei moderne. (Mai târziu, primul articol publicat în Timpul, 24.XI.1877, Bălcescu şi urmaşii lui, va aborda tot tema memoriei şi a respectului pentru paşoptişti).

Am amintit cele câteva poeme, scrise de poet la 16-17 ani, pentru a înţelege preocupările geniului eminescian la cea vârstă. Aşa s-a născut ideea organizării unei manifestări spirituale a întregii vetre de vieţuire a neamului, într-un loc cu cea mai adâncă semnificaţie istorică: serbarea de la Putna, prilejuită de împlinirea a 400 de ani de la târnosirea mănăstirii de către Ştefan cel Mare. Această serbare, desfăşurată în zilele de 15-16 august 1871, a constituit, în fapt, cel dintâi congres al românilor de pretutindeni. Cu acel prilej, la mormântul voievodal, Eminescu pregătise poezia Doină populară — prima variantă a cunoscutei poeme Doină, primită, precum se cunoaşte, cu multă însufleţire de către cei prezenţi, deoarece reflecta dorinţa fierbinte de eliberare a teritoriilor româneşti „de la Nistru păn’ la Tisa” de sub dominaţie străină. Nouă, astăzi, ne este frică să recităm până şi Doina lui Eminescu, fiindcă este incorectă politic, nu am auzit la niciun post de televiziune versurile: ,,De la Nistru pân-la Tisa/ Tot românul plânsu-mi-s-a” (Numai Mihai Cimpoi, venit din exilata Basarabie a avut curajul să o recite la Academia Română, la 1 Decembrie 2018). Nu avem voie să mai plângem, nu avem voie să ne cinstim strămoşii, nu e bine să regresăm, nu e bine să fim anacronici, nu dă bine în statistici, de aceea sunt incorecte politic gândurile: ,,Vai de biet român săracul,/ Îndărăt tot dă ca racul”, însă aceste versuri sunt adevărate, sintetizând soarta românului. Cât despre aderarea la creştinism şi la valorile identitare? Acestea sunt o piedică în globalizare… Cine se încumetă să mai recite: ,,Numai umbra spinului/ În ușa creștinului/… Ștefane, Măria Ta,/ Tu la Putna nu mai sta,/… Doar s-a-ndura Dumnezeu/ Ca să-ți mântui neamul tău!/ Tu te-nalță din mormânt/ Să te-aud din corn sunând/ Și Moldova adunând!/ De-i suna din corn o dată./ Ai s-aduni Moldova toată,/ De-i suna de două ori/ Îți vin codrii-n ajutor,/ De-i suna a treia oară/ Toți dușmanii or să piară,/ Din hotară în hotară/ Îndrăgi-i-ar ciorile/ Și spânzurătorile!” Cum să fie pseudoromânul de acord cu asemenea versuri? Păi, nici armată nu mai avem, nici sistem medical sau de învăţământ, iar oşenii, medicii şi profesorii sunt plecaţi la cules de căpşune şi la îngrijirea bătrânilor prin alte state ale Uniunii Europene, pe când bătrânii noştri sunt lăsaţi în grija codrului şi a Domnului… Cum să vorbim de ciori şi spânzurători? Nu este democratic… ,,Nu va mai trece mult timp şi vom ajunge să ascultăm Doina lui Eminescu noaptea, cu perdelele trase, aşa cum ascultam înainte de 1989 postul de radio Europa Liberă. Este o situaţie aberantă, întrucât este vorba de poezie, nu de ideologie. Poetul ne propune un sentiment, nu un plan de acţiune politică. El îşi iubeşte ţara cu o ardoare mistică şi nimeni n-are dreptul să-i interzică, nici măcar post-mortem, această iubire. Cad în ridicol cei care îi reproşează că îi iubeşte numai pe români, nu şi pe străini. Este ca şi cum i-ar reproşa că o iubeşte numai pe Veronica Micle, nu şi pe celelalte femei, făcându-se vinovat de discriminare”, scria Alex. Ştefănescu. Criticul remarcă folosirea singularului – „Tot Românul plânsu-mi-s-a”, singular ce induce, cu o mare forţă expresivă, ideea de coeziune naţională, trăită cu ardoare, susţinând că poetul trasează o hartă ideală a României, aşa cum se păstrează în memoria sa afectivă, o hartă a României de un dramatism răvăşitor. Eminescu a cutreierat ţara, a stat de vorbă cu românii din multe provincii româneşti, a cules folclor, mărturisind „Întâmplarea mi-a făcut ca din copilărie să cunosc poporul român din apele Nistrului începând în cruciş şi-n curmeziş, până la Tisa şi-n Dunăre”. Nicolae Iorga avea să confirme acest adevăr: „N-a fost om să cunoască mai bine viaţa românească din toate provinciile şi scrisul românesc din toate timpurile”.

În perioada 11 aprilie – 27 iunie 1878, Eminescu a scris un grupaj de articole despre  Bucovina şi Basarabia în care aduce argumente referitoare la dreptul nostru istoric asupra acestor teritorii precizând că Turcia a făcut o mare nedreptate înstrăinând o bucată din patria noastră strămoşească, de aceea foloseşte sintagme ca ,,târguiala,” ,,renunţare de bună voie”, ,,vindere”, cu privire la Basarabia. ,,Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Basarabia; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vrednici de încrederea popoarelor de la apus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem…”, sunt ideile eminesciene. Tot în acel an afirma: ,,Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ; noi nu primim niciun preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic”. Basarabia face parte din misiunea noastră istorică este o altă convingere a lui Eminescu: ,,Acest petec de pământ, pe care «Le Nord» ar voi sa-1 sacrificăm prieteniei noastre cu Rusia, nu are pentru noi niciun echivalent în lume. El însemnează misiunea noastră istorică, tăria noastră”. Ziaristul de la Timpul scria despre români ca despre un popor vrednic de misiunea ce i se cuvine: ,,Trebuie să fim un strat de cultură la gurile Dunării; aceasta e singura misiune a Statului român…”. Referindu-se la aşezarea geo-politică a ţării noastre scria că ne revine misiunea de a forma ,,o despărţire între trei civilizaţii deosebite, între Austria şi Rusia, pe de o parte, între Rusia şi Turcia, pe de alta. Cu toate că a fost acuzat de naţionalism, nu putem să nu recunoaştem un mare adevăr, publicistul a dezvăluit că am fost ,,vânduţi”: ,,Un grec a vândut jumătatea Moldovei ruşilor, alt grec a mijlocit mituirea turcilor la cedarea Bucovinei”. El dezvăluie scopul raptului Bucovinei – stabilirea comunicării între Ardeal şi Galiţia. Într-un articol din 11 aprilie 1878, preciza ,,Curtea din Viena nu avea niciun drept asupra bucăţii de pământ, pe care o cerea şi pe care în urmă a şi luat-o… Tot spre a stabili o comunicaţie, Rusia a luat Basarabia, şi acum, o sută de ani după cedarea Bucovinei, cere să-i retrocedăm partea, ce ni s-a înapoiat din această Basarabie. Ţarul nu avea niciun drept recunoscut pe care şi-ar fi putut întemeia această cerere atunci, când a luat teritoriul din Nistru până în Prut, şi cu atât mai puţin are acum vreun drept, cu care ar putea lua partea ce ni s-a înapoiat din acest teritoriu. Cererea nu ar fi dar justificată decât prin interesele, ce are Rusia de a stabili comunicaţia între Basarabia rămasă încă rusească şi între Bulgaria.” O altă aserţiune este aceea referitoare la chestiunea Basarabiei care presupune implicarea întregii Europe: ,,Astăzi, când cestiunea retrocedării Basarabiei pune pe poporul român, ba, putem zice, chiar întreaga Europă în fierbere, este datoria noastră a ne lămuri şi a lămuri pe Europa asupra împrejurărilor, în virtutea cărora această cestiune se pune. Este un curent de două sute de ani, de care Europa sufere ca de o boală cronică. Europa sufere; noi însă, cari am stat aci, între turci şi ruşi, mereu am fost zguduiţi şi mereu suntem apucaţi de puternicul curent. Mai înainte, trei veacuri stăturăm mereu sub arme, mereu în luptă, mereu un zid de despărţire între apus şi răsărit; iar după o muncă uriaşă de trei veacuri au început alţii a se bate peste capetele noastre. Cinci sute de ani din viaţa noastră a fost o luptă necurmată; cu toate aceste astăzi, după ce Europa ne-a dat douăzeci, numai douăzeci de ani de pace, în ciuda zguduirilor bolnăvicioase prin care am trecut chiar şi în această vreme, astăzi ieşim la iveală ca un popor întinerit şi plin de putere proaspătă. Nu cerem de la lume decât putinţa desvoltării pacinice, nu voim decât să putem fi un strat de cultură în această parte înăsprită a Europei, nu stăruim decât ca popoarele de la apus să se încredinţeze că interesele noastre sunt identice cu ale civilizaţiunii şi că suntem un popor vrednic de misiunea ce ni se cuvine. Dovadă ne este trecutul, pe care l-am putut purta fără de a fi pierdut ceva din individualitatea şi trăinicia noastră.” La vârsta de 28 de ani, Eminescu abordează cele mai dificile probleme legate de Bucovina şi Basarabia, scriind despre politica orientală din veacul al XVIII-lea, despre politica habsburgilor şi despre motivele politice ale luării Bucovinei, despre înaintarea Rusiei şi despre România în lupta cu panslavismul, ţara noastră fiind ,,o stavilă supărătoare” pentru Rusia. Poetul afirmă că în mai multe rânduri, Austria a ocupat ţările româneşti, pentru ca ruşii să nu le poată ocupa şi invers, în mai multe rânduri le-au ocupat ruşii, cedându-le Austriei apoi. ,,Astfel ocuparea în toate formele cerute de dreptul internaţional al teritoriului cuprins între Nistru, Prut şi Dunăre, are pentru Rusia mai mult decât importanţa unei simple cuceriri; prin aceasta Ruşii câştigă poziţiuni, care dominează ţările româneşti şi Dunărea, câştigă Hotinul de unde dominează intrările despre miazănoapte ale Carpaţilor, câştigă în sfârşit, o înrâurire mai directă asupra poporului român”, sunt ideile lui Eminescu, ale unui vizionar care anticipa sovietizarea unei bune părţi a lumii. ,,Împărăţia Rusească nu este un stat, nu este un popor, este o lume întreagă, care, negăsind în sine nimic de o măreţie intensivă, caută mângâierea propriei măriri în dimensiunile mari… Încă Ţarul Petru îşi întemeiază chiar capitala pe pământ cucerit şi pune astfel marca deosebitoare pe noua împărăţie. De atunci până în ziua de astăzi ruşii înaintează mereu atât spre răsărit, cât şi spre miazăzi… până la Nistru ruşii nu găsesc nicio stavilă destul de puternică. Aci însă, la Nistru, ci se opresc. Dar nu se opresc decât spre a se pregăti pentru înaintare. Documentele istorice, relatând fapte netăgăduite, ne dovedesc că ruşii sunt o putere mistuitoare, mistuitoare nu numai prin puterea braţului, ci şi prin urmările demoralizatoare ale înrâuririi lor.” Eminescu precizează care sunt metodele de asuprire folosite de ruşi: Polonia nu a fost nimicită prin puterea braţului; Crimeea, înainte de a fi fost cucerită, a fost eliberată. El scrie despre ,,răbdarea seculară” cu care lucrează ruşii pentru a-şi strivi oponenţii, spre a ,,surpa încet, încet temeliile puterilor ce li se pun împotrivă.” ,,Puterea lor în ţările ocupate e blândă, dar plină de o dulceaţă demoralizatoare; şi tot astfel în ţările cucerite la început sunt plini de îngrijire pentru binele cuceriţilor, încetul cu încetul însă ei se înăspresc până ajung de cer, nu averea, ci sufletul cuceriţilor.” Această politică ,,eliberatoare” este cunoscută de către românii din Basarabia care au înţeles care sunt urmările unor astfel de metode, care au culminat cu riscul de a pierde identitatea naţională. Poetul scrie despre ,,dulceaţa omorâtoare” a ocupanţilor care duce la scăderea energiei vitale a celor cotropiţi, dar şi despre nepăsarea Europei la drama noastră. Eminescu este convins că lupta nu este numai una de idei, ci de existenţă. ,,Între români şi slavi este o vrăjmăşie firească… Sute de ani românii au fost cel puţin indirect, stăpâniţi de turci; niciodată însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţiune limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice. Două sute de ani sârbii din Banatul Timişoara au terorizat pe românii din Banat şi din Ţara Ungurească; o sută de ani românii din Bucovina s-au luptat mereu cu rusnacii; până în ziua de astăzi românii din Serbia liberă şi din Rusia pravoslavnică nu au dreptul, pe care l-au avut pretutindenea unde stăpâneau turcii, dreptul de a-şi înfiinţa o şcoală şi o biserică românească. Astfel poporul român nu are chiar nici dreptul de a dori ca Statul otoman să fie înlocuit prin state slave. Un stat român înconjurat de state slave poate să fie pentru vrăjmaşii poporului român o iluziune plăcută; pentru români însă el este o nenorocire, care ne prevesteşte un nou şir de lupte, o nenorocire, pentru care nu ne mângâie decât conştiinţa trăiniciei poporului român şi nădejdea de izbândă”, este o altă intuiţie eminesciană din iunie 1878, probată cu acte istorice. Referindu-se la soarta Basarabiei, aminteşte de rolul esenţial al ,,bărbaţilor de stat ai României” care au nevoie de onestitate, voinţă hotărâtă şi îndrăzneală bărbătească de a cere înapoi Basarabia, lucru realizat abia de bărbaţii din Sfatul Ţării, în 1918. În aceleaşi articole din iunie 1878, Eminescu prevedea că Rusia nu va renunţa la Basarabia, însă era convins că singura garanţie, ce le mai rămânea românilor, era voinţa puterilor europene ca Basarabia să rămână în posesiunea Statului Român. ,,În zadar o ar fi luat Rusia; în zadar i-o am fi dat noi; la urma urmelor tot puterile europene aveau să hotărască a cui să fie. Nouă nu ne rămânea decât să dovedim lumii că suntem vrednici de a o stăpâni şi ştim să păstrăm pământul ce ni s-a încredinţat. Vorba nu era dacă avem să pierdem ori să nu pierdem Basarabia ; vorba era să ne păstrăm demnitatea, să ne arătăm vrednici de încrederea popoarelor de la apus, să nu o pierdem din vina noastră, să nu renunţăm de bună voie, să nu o vindem.” Poetul recunoaşte ajutorul românilor dat în câştigarea războiului de către ruşi, însă nu este de acord cu ,,vinderea unei părţi din vatra ţării.”

În 23 iulie 1878, reia problema teritoriilor înstrăinate scriind, la împlinirea a o sută de ani de când  Bucovina a fost despărţită de la trupul Moldovei, fiind sub stăpânirea nemţească. Analizând publicistica de la Timpul din 1880 şi până în 1882, vom găsi argumente ale constantei preocupări a lui Eminescu pentru soarta românilor răpiţi de către imperiile vecine. ,,Pe când Basarabia se rupea de la sânul ţării şi oamenii cu lacrimi amare îşi luau rămas bun de la patria lor străveche pentru a nu mai auzi graiul strămoşilor lor şi pentru a veşteji în umbra străinătăţii, pe atuncea asemenea liberalii puneau să intre oştirea în triumf în Bucureşti şi beau în sănătatea gloriei naţionale”, scria ziaristul în 2 aprilie 1880. Pe parcursul anului 1881, Eminescu a scris cel puţin zece articole în care s-a referit la problema Basarabiei, consemnări cuprinse în Opere, XI. Jurnalistul îi acuză pe politicieni că au pierdut Basarabia (articolele din 20 ianuarie, 18-19 mai, 22 decembrie etc.). În data de 13 februarie, aduce în atenţie problema românilor de peste Carpaţi, precizând că din cauza laşităţii celor de la guvernare şi a fricii de a-şi pierde popularitatea, politicienii, care au o ,,conspiraţie tăcută, dar puternică şi solidară”, uită de soarta românilor din Ardeal. Publicistul Eminescu demonstrează pe baza documentelor că Basarabia aparţine de drept Moldovei şi că însuşi numele „Basarabia” înseamnă ţara basarabenilor.

Sper că nu vom fi suspecţi dacă recitim publicistica lui Eminescu, atât de necesară pentru a înţelege societatea în care trăim, o lume amnezică, dezaxată şi deviantă. În articolele lui Eminescu de la Timpul, găsim soluţiile multor probleme actuale: morale, politice, sociale, spirituale şi identitare. Aceleaşi defecte, doar că ele aparţin unui alt mileniu, la o distanţă de 140 de ani. Dacă am avea în guvern sau în parlament nu sute de politicieni, ci un singur Eminescu, am fi avut parte şi de Centenar bine serbat şi de o Românie educată şi de autostrăzi. Cu siguranţă, un singur Eminescu ne-ar fi făcut să fim mândri că trăim în ţara lui Ştefan cel Mare şi a lui Matei Basarab, personalităţi atât de mult evocate în articolele de la Timpul. Eminescu ne-ar fi propus nu numai un proiect al serbării centenarului Marii Uniri, ci şi un proiect de ţară pentru dăinuirea României, el s-ar fi gândit şi la bimilenarul României ,,dodoloaţe”. Eminescu ne-ar fi dat măsura gândirii şi dăinuirii noastre, ne-ar fi reînvăţat, pe de e parte, importanţa idealului unităţii tuturor românilor şi a valorii noastre, iar, pe de altă parte, ne-ar fi explicat formula ,,pseudoromânilor” care impun ,,semibarbaria”: ,,boala şi mizeria”, regresul şi haosul atât de necesare globalizării anihilante, elemente care duc la distrugerea şi dispariţia unui popor. Oare incapacitatea noastră de a celebra centenarul nu poate fi explicată şi prin ceea ce scria Eminescu în Timpul: ,,Pseudoromânul”, în „semibarbaria” lui, are defectul acestei stări intelectuale; ,,nu e în stare a pricepe termenii tecnici cu cari operează şi-i întrebuinţează pe dos.” În acelaşi articol din 25 octombrie 1881, poetul preciza că ,,orice civilizaţie adevărată nu poate consista decât într-o parţială întoarcere la trecut, la elementele bune, sănătoase, proprii de dezvoltare”. Eminescu ne amintea încă din 2 noiembrie 1879 că ,,ţărişoara noastră,” cu  hotarele strâmtate şi ,,ştirbite” de greutăţile vremurilor, ,,e ţara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc”, iar singura misiune a statului român este aceea de a fi ,,un strat de cultură la gurile Dunărei”. Autorul Doineipleda pentru ,,conştiinţa” acestei misiuni, menţionând că ,,oricine ar voi să ne risipească puterile spre alt scop pune în joc viitorul urmaşilor şi calcă în picioare roadele muncei străbunilor noştri.” Poetul naţional a scris despre obiectivele politicii ruse: ,,Politica rusă seamănă cu o clădire care în orice parte are alt aspect. Înlăuntru patriarhală, în afară tulburătoare, afirmând iubirea de pace şi totuşi grămădind trupe în apropierea frontierelor. În acelaşi timp simulează a fi putere asiatică şi durează căi ferate spre Samarkand, cu două ramuri spre Persia şi Afganistan, ca şi când India i-ar fi ţinta; ca şi când nu s-ar şti că Bizanţul rămâne visul ei de aur şi Orientul Europei ţinta în acţiune… Astfel, în toate unghiurile continentului lumea e neliniştită prin grija unui viitor încărcat de furtună şi numai solicitudinea dovedită de unii monarhi de a apăra şi susţine interesele păcii ne pot da încredinţarea că şi în cursul anului viitor ne vom putea bucura de bunurile ei”, scrie Eminescu în ziua ultimului Crăciun din viaţa sa.

În primul articol din ultimul an al vieţii, intitulat Ziua de mâine, prevedea ,,semnele caracteristice” ale secolului XX, dar şi ale vremurilor noastre. ,,Statele diferite ce trăiesc cu neliniştea zilei de mâine s-au înarmat şi se pregătesc a face faţă evenimentelor ce sunt cu putinţă. Germania e înarmată ca şi când ar presimţi grave evenimente. Rusia se reculege mereu, zicând însă tare ceea ce vrea, dar şi mai tare ceea ce nu vrea. Austro-Ungaria începe a avea din nou încredere în sine însăşi… Intrăm deci în anul nou cu prevederile cele mai pacifice şi aceste prevederi se vor realiza fără îndoială; ele se vor realiza cu atât mai mult cu cât în acest moment nimenea nu e în stare de-a face război. Aproape toate naţiunile sunt preocupate de mari probleme politice, economice şi sociale, de soluţiunea cărora atârnă viitorul lor. Deci le e cu neputinţă de a se gândi la altceva. Apoi necesitatea păcii e atât de mare, încât niciun suveran n-ar îndrăzni să ia asupră-şi răspunderea de-a desfăşura flagelul îngrozitor al războiului. Răspunderea ar fi atât de zdrobitoare, încât nimeni nu consimte şi nu vrea să şi-o asume.” Acestea nu sunt gândurile unui nebun, aşa cum a fost numit Eminescu de unii ,,istorici” literari, devenind ,,martorii mincinoși” sau ,,greu credibili”: P. Zozin, C. Mille, V.G. Morțun, G. Panu (Panaite Zosin care va susține în 1900 o teză de doctorat și va scrie un studiu în 1903 în care probează că Eminescu era un alcoolic și un bolnav psihic, toate fiind nişte minciuni). ,,Eminescu nu și-a avut niciodată martorii săi adevărați, cei din jurul său au tăcut ori au fost reduși la tăcere, ori vocile au fost risipite prin arhive,” afirmă Nicolae Georgescu. Eminescu a fost ,,potolit”, a fost declarat nebun, deși sunt numeroase probe ale lucidității sale. Opera completă eminesciană a fost sacrificată şi atunci, dar mai ales după instalarea dictaturii sovietice. Eminescu se studia trunchiat, numai câteva poeme și fragmente din proza eminesciană. Publicistica a fost interzisă, iar acum este relativ puțin cunoscută și biografia adevărată a scriitorului. De altfel, poetul de geniu şi-a prevăzut sfârşitul. În numeroase texte descrie soarta geniului neînţeles, care cade pradă mediocrităţii. Întreaga sa operă este străbătută de condiţia geniului într-un timp strâmt. Luceafărul, Geniul pustiu sau teatrul său au această temă. În drama Andrei Mureşanu, Eminescu îşi prevedea parcă sfârşitul: ,,Dar spune-le adevărul,/ Te-or răstigni pe cruce, te-or huidui cu pietre/ Şi te vei stinge mizer de nimenea jelit.” De asemenea, la începutul anului 1883, în primul articol din 1 ianuarie, intitulat sugestiv Se-ncheie…, scria despre sacrificarea unui popor de către marile puteri.

Eminescu a fost preocupat de cunoaşterea adevărului. În scurta, dar rodnica lui viaţă, atât în perioada studenţiei, cât mai ales în cei 7 ani de la Timpul a dezvăluit adevăruri care au fost validate de istorici mult mai târziu. Prin geniul său vizionar, poetul-filosof ne amintea că există o ameninţare exterioară, care poate veni odată cu extinderea panslavismului, dar şi una interioară; răul cel mai mare vine de la pseudoromâni: ,,primejdiile, dacă ne ameninţă, ne ameninţă dinăuntru”, de aceea trebuie să cunoaştem adevărul, să înţelegem cine sunt românii şi pseudoromânii, să nu fim slugile vremelnice ale falsului şi ale semibarbariei, ci ale adevărului, căci „Adevărul este stăpânul nostru şi nu noi stăpânim adevărul”, un alt aforism eminescian din Mss. 2275, fila 699. Chiar dacă Eminescu a scris despre contemporanii săi ignoranţi care au o ,,domnie strivitoare şi ucigaşă de populaţie”, poetul a fost încrezător în destinul României, ,,deasupra mizeriei actuale stăpâneşte liniştit steaua neamului românesc, aprinsă trecutului şi viitorului nostru.” În preajma Crăciunului din anul 1881, în 22 decembrie, poetul regreta iarăşi cedarea Basarabiei de către ,,bastarzii rahitici”, ,,fără umbră de simţire pentru onoarea şi demnitatea ţării”, de către cei ,,cari speculează numele şi demnitatea patriei lor, mijlocitori ai ruşinei între ţară şi străini”. Chiar de Crăciun scrie un articol în care precizează ,,Nici sărbătorile nu pot trece… Cât despre ţară, ea, pierzând orice credinţă în oamenii politici cari o conduc şi demult deziluzionată, îşi închipuie că rezistenţa aceasta, ca şi cea în cestiunea Basarabiei, nu e decât o comedie, o fabulă convenită de mai înainte pentru a acoperi cu abilitate concesiile ulterioare.”^[18] Poetul îi detestă pe cei care îngenunchează ţara, pe ,,roşii” care au făcut greşeli, de aceea se gândea la ,,rotitoarea vremilor” şi la dorinţele pe care ni le adresăm reciproc, însă noi uităm de aspiraţiile şi nădejdea cu care trebuie să ne privim ,,muma Românie, această glorioasă şi blândă mumă”, scriind ,,să fi aşteptat şi ea de la copiii ei felicitări”. În acest sens, îi adresează o urare eternă ţării: ,,ca vecinic să rămâie numele ei sus ca şi culmile munţilor, viaţa ei puternică precum a codrilor pururea verzi de brad.” După ce fusese declarat nebun, cu jumătate de an înainte să fie omorât, în 4 decembrie 1888, Eminescu scria despre rolul artei ca refugiu împotriva amărăciunii şi a dezgustului, a ,,grijelor şi durerilor.” ,,Literatura şi artele sunt chemate dar să sanifice inteligenţele de această boală psicologică a scepticismului, şi de aceea, în amintirea acelei arte, care putea face asemenea minuni, am pus acestei foi numele Fântâna Blanduziei, numele izvorului ce răsărea de sub un stejar în vecinătatea oraşului Tibur, izvor care întinerea şi inspira”.

Recitind opera lui Eminescu nu putem să deznădăjduim când ne gândim la problemele naţionale şi identitate. Cu toate că suntem martorii vremilor incerte şi ale deznădejdii profunde, publicistica, teatrul şi poezia eminesciană ne îndeamnă să fim încrezători în destinul neamului românesc.

Anastasia Dumitru