default-logo

Constantin Stancu: „Arhivele de la Hațeg”. Monografii, legende și vivisecții

1.Cum ieși din Defileul Jiului spre Petroșani și, dincolo de acesta, coborând șoseaua spre Bănița, Crivadia, Livadia și Pui, te afli deja în Țara Hațegului, străjuită la sud de Munții Retezatului și la est de Munții Șureanului, cu vestitele cetăți dacice între cea mai cunoscută este fosta capitală religioasă a Daciei lui Decebal, Sarmizegetusa… Coborând dealul Hațegului, cu vestita rezervație de zimbri, către Bretea Română, Strei, Călan, Batiz și Băcia, drumul național duce la intersecția cu autostrada Deva – Sebeș, la stânga lăsându-se Simeria, cu autostradă fie spre Lugoj fie spre Arad, iar la dreapta, poți intra, chiar din intersecție, pe vechiul drum național spre Sebeș, sau, tot înainte, după câteva sute de metri, pe autostradă spre aceeași veche cetate săsească, de unde drumul se bifurcă, la nord, spre Alba Iulia sau, tot înainte, spre Sibiu, cu indicatoare spre București…

În ciuda munților, ce despart nordul Olteniei de Țara Hațegului, ținuturile acestea ale Gorjului și Hațegului au fost din vremuri vechi congruente cu o tradiție comună, pe la 1227 voievodul Litovoi (fratele lui, Bărbat, după răscumpărarea din prizonierat, i-a urmat la domnie, după cum scrie Nicolae Iorga) domnind peste Hațeg și Oltenia de nord, avându-și o reședință voievodală strategică la Curtișoara, nu departe de Castrul Roman de la intrarea în Defileul Jiului…  Potrivit documentelor (v. diploma regelui Bela al IV-lea al Ungariei din 1247, dată Cavalerilor Ioaniți), voievodul Litovoi urma să fie ajutat de Cavalerii Ioaniți în luptele împotriva invaziilor turco-tătare din epocă, dar, întrucât acesta manifestă neascultare față de coroana ungară, refuzând să recunoască vasalitatea față de Ladislau al IV-lea Cumanul,va fi înfrânt în lupta de la Râu (1272). În documente istorice românești și străine  din secolele XIII-XIV se consemnează ținutul întins atât la Nord cât și la Sud de Carpații Getici sub denumirea de  Terra Lytua / Țara Lytua, iar numele voievodului ca Lytioy sau Lytuon, dar și Litavor sau Litovoi. Atât de bine definit era cnezatul lui Litovoi încât regele amintit al Ungariei, Bela al IV-lea (1235-1270), conferind Cavalerilor Ioaniți ținutul Severinului, menționa expres limitele jurisdicției cu care-i împuternicea: „… în afară de pământul cnezatului voievodului Litovoi pe care îl lăsăm vlahilor așa cum l-au stăpânit aceștia până acum …”.

  1. Dar nu numai în fapte, oameni și evenimente din Evul Mediu este bogată Țara Hațegului, căci, după cum atestă atâtea cercetări… Vezi, între altele, și „Dacia edenică” a scriitorului clujean Miron Scorobete, originar dintr-un sat de lângă Densuș, nu departe de capitala romană a Daciei, Sarmizegetusa, care evocă aspecte, fapte și evenimente dintr-un ținut legendar, pierdut într-o mitologie cu uriași („jidovi”, menționați în Munții Sebeșului și de Lucian Blaga în scrierea memorialistică „Hronicul și cântecul vârstelor”). Ținutul este, de fapt, unul de străvechi, chiar imemoriale frământări geologice, aici găsindu-se urme de animale preistorice (în Geoparcul Dinozaurilor din Țara Hațegului, în zona Livezi,s-au descoperit ouă de dinozauri pitici, chiar fosile de titanozauri, uriașele animale din cretacic care popular ținutul…Cercetătorii vorbesc de o insulă sarmatică pe care în urmă cu 66 de milioane de ani trăiau diferite specii de dinozauri.

Un personaj misterios din Țara Hațegului, realitate istorică devenită legendă incredibilă! – despre care aflăm din lucrarea scriitorului Constantin Stancu, ARHIVELE DE LA HAȚEG, 2017 – este Baronul Nopcea, a cărui biografie a reconstituit-o, după arhive românești și străine, cercetătorul Dacian Muntean, „Aventurile și călătoriile Baronului Nopcea”, 2013. Monografia are un Cuvânt înainte semnat de Francisc Nopcea, urmaș al familiei, și consemnează date privind familia, domeniile, copilăria și adolescența lui Franz Nopcea, călătoriile sale în Bosnia, Albania, Egipt, cărțile scrise de el, în general viața aventuroasă, pretabilă unui film de epocă cu antren, mister, trădări, tragedie și poezie… Nopcea e „un erou de roman”, mândru că face parte din neamul unei elite feudale, pasionat de istorie, geografie, astronomie. Dacă în Albania este considerat „un erou”, în Austria și Ungaria „este privit ca un savant”, iar în România „este privit cu rezerve”. Pasionat de paleobibliologie, Nopcea nu era deloc un tip excentric, dimpotrivă preocupările lui depășeau orizontul de așteptare al societății românești, de aceea acțiunea lui a fost una europeană. Făcea parte din armata austro-ungară, fiind un husar care a călătorit mult, ajungând la regele Albaniei. Spirit de aventurier, se spune că a fost și „spion al imperiului”, rămânând un om „misterios până la limita decenței, poet și personaj care a primit o bătaie serioasă din partea țăranilor români, hotărâți să trăiască altfel…”

Baronul ar fi spionat împotriva românilor, în Primul Război Mondial, fiind în slujba coroanei imperiale austro-ungare. La Săcel avea un castel, ale cărui ruine se mai văd și azi, acolo cu vocația sa de paleobiolog a descoperit urme ale viețuirii primilor dinozauri din ținuturile străvechii Dacii, cu numele de TitanosaurusDacus. Odată cu prăbușirea Monarhiei Austro-Ungare a început și declinul baronului și risipirea Castelului de la Săcel. Se păstrează, însă, colecția de fotografii a baronului Nopcea, iar la Biblioteca Națională a Albaniei se află conservate jurnalele sale de călătorie (peste 3000 de pagini). Secretarul său, Baiazid Doda, este și el „personaj de film, cum altădată baronul a fost personaj de roman”… Monografia lui Dacian Muntean reproduce pagini din jurnalul aventurierului Nopcea, spirit riguros, politician iscusit, călător diplomat și om de afaceri, care a avut motocicletă, automobil, căruță trasă cu cai crescuți pe domeniile sale. Monografistul reușește a ne furniza o imagine complexă a epocii în care a trăit baronul Nopcea și mai ales felul în care interesele monarhiei austro-maghiare erau suverane, subordonând destine, oameni, realități, fapte, averi, demnități, onoruri. De confesiune catolică, baronul Nopcea era angrenat într-un sistem politico-statal, în care legătura dintre stat și biserică era esențială. Cât privește pe români, baronul îi consideră adesea „necumpătați și violenți, capabili de atrocități și torturi”, ceea ce a simțit pe pielea proprie. „Din România, unde am fost aproape linșat, m-am întors – consemna el în jurnal, la Viena – și cum voi fi din nou capabil de muncă, voi începe studiul la șarpele meu din Neocomian și la țestoasă. În prezent rănile la cap mă obligă să stau mai tot timpul în pat.” (p.314). În alt loc, consemnează debutul său la Londra, la „Royal Society”, „unde am demonstrat că niște rămășițe de Hypsilophodon, descrise ca fiind frunte și nas, erau de fapt părți ale maxilarului inferior.”(p.91).

Baronul Nopcea și-a pus capăt zilelor, în urma unei depresii, lăsând mărturie o scrisoare în care scrie franc și recunoaște asasinarea secretarului său: „Motivul sinuciderii mele este sistemul nervos (…) Motivul pentru care l-am ucis pe bunul prieten și secretarul meu, domnul Baiazid Elmas Doda, în timpul somnului lui, fără ca el să aibă vreo bănuială a ceea ce se va întâmpla, a fost acela că nu am vrut să îl las în urmă bolnav, în mizerie și sărăcie, pentru că ar fi suferit mult. Doresc să fiu incinerat.” (p.338). O viață cu totul ieșită din canoane, de un senzațional macabru, un destin deopotrivă tumultuos și aventuros, la marginea realității incredibile, favorizând mistificări și legende. Noi, despre baronul Nopceași răzvrătirea țăranilor asupriți, care ar fi dat foc conacului de la Sânpetru-Săcel,am aflat din nuvela istorică „Cronica pictată din Zarand” (1987, mss) a regretatului Beniamin Bassa (n.1926, Tâmpa-Simeria -2001, Tg.-Jiu), stabilit ca pensionar la Tg.-Jiu după ce ani mulți fusese profesor în câteva licee din Simeria și Deva și muzeograf, între 1954 și 1962, la Muzeul Județean din Deva, ani de rodnică cercetare arheologică, având onoarea să lucreze cu iluştrii cercetători C. Daicoviciu şi C. Nicolăescu-Plopşor(a colaborat la „Sargetia” -„Acta MuseisDevensis”, Muzeul Civilizației Dacice si Romane Deva), autorul romanului de mistică ideație „Coborârea din ramă”, depus la Mănăstirea Prislop, din care am publicat și nou fragmente, precum și un interesant studiu istoric despre Voievodatul lui Litovoi și Țara Hațegului, în trimestrialul de cultură „Portal-Măiastra” de la Tg.-Jiu (An I,2005. Nr. 2: Voievodatul lui Litovoi în Ţara Haţegului, p. 31. An IV, 2008. Nr. 1: Întruchipări (restituiri), p. 44-45).

  1. Țara Hațegului, în care fantasticul și miraculosul se împletesc, „are istoria ei, are o geografie unică, miracolele plutesc peste Muntele Retezat, legendele sunt gravate în memoria de piatră a vremurilor”, scrie Constantin Stancu în lucrarea „Arhivele de la Hațeg”, identificând „Zece legende, zece motive pentru a iubi Țara Hațegului”, menționate și de Dacian Muntean în lucrarea „De la Poarta de Fier la Înalta Poartă: 10 Legende Hațegane” (Ed. Sens, Deva, 2015). Bibliografia este și ea spectaculoasă, de la Dio Cassius („Legenda bătăliei de la Tapae”), la Gheorge Șincai, Octavian Floca, Gligor Hașa, Dumitru Almaș, Iulian Marțian, Dorin Petrescu…

Cele zece „legende”/ „motive” pentru a iubi Țara Hațegului, land miraculos, le-am putea rezuma astfel: Lupta de la Tapae, Legenda strigoaneiCiciroanie și a lui Lupu vârcolacu, Domnița Ileana de la Cetatea Colț, Viața tumultuoasă a familiei Kendeffy, Povestea Domniței Elisabeta de la Răchitova, Originea lui Iancu de Hunedoara, Epopeea Domniței Stela de la Răchitova, Originea lui MehmedFatih, Viața Domniței Safira de la Prislop, Aventurile lui Față Neagră…

La toate acestea, se adaugă, desigur, Legenda baronului Nopcea, a comorii dacice din râul Strei, cu rezonanța lui fonetică danubiană (Istre), ca și alte istorii privind unele vechi biserici din zonă, între care biserica din Strei ori cea din Densuși, Sarmizegetusa romană (Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica) și atâtea alte vestigii de cultură și civilizație, de pe întinsul Țării Hațegului…

Cu alte cuvinte, precizează dl. Constantin Stancu, „legendele modelează istoria indirect și pun presiune pe mediul academic pentru a afla adevărul istoric până la limita în care personajele capătă o identitate reală, cad măștile și eroii se mișcă aievea… prin Țara Hațegului”.

De fapt, Țara Hațegului exprimă ea însăși „o poveste compusă din o mie și una de legende”, prilej pentru autor a de a scrie despre cărțile și oamenii Hațegului, mulți cunoscuți dincolo de hotarele ținutului, întrucât „cultura leagă oamenii mai mult decât acțiunile impuse prin programe bine scrise în birourile contabililor.” O parte din acești pasionați de cultura și tradițiile Hațegului sunt consemnați cu realizările lor mai cunoscute sau mai puțin cunoscute, precum Gheorghe Ardelean (pseudonim literar George Ardelean), autorul lucrării „N. Steinhardt și paradoxurile libertății” (Humanitas, 2009), neîntrecutul istoric al ținutului,autor al atâtor lucrări foarte documentate, Badiu Iancu („Hațegul, din cele mai vechi timpuri până în anul 1700”, 2015), cel care precizează că „Terra Harszoc făcea parte din voievodatul lui Litovoi”,  poetul și folcloristul Raul Constantinescu (cu mai multe lucrări recenzate), scriitorul Radu Igna, romancier, memorialist și eseist, autor al cărții „Vocația culturală a Hațegului”, omul de știință și scriitorul „discret și prolific” Petru Istrate, profesorul teolog Tiberiu Lăpădătoni, exeget biblic, cu studii la New York, cercetătorul Dacian Muntean, autorul monografiei despre Baronul Nopcea, Daniel Pișcu „un poet original” (cu mai multe cărți recenzate)…

Poet și romancier de talent, eseist și publicist cunoscut, neobedient conceptului „euro-atlantic” de political correctness, echilibrat în atitudinile sale, scriitorul profesionist CONSTANTIN STANCU (n. 2 noiembrie 1954, Hațeg, consilier juridic) este el însuși un nume de referință pentru literatura din zonă și, în genere, pentru literatura română.

Acestea ar fi ARHIVELE DE LA HAȚEG, o carte sinteză, prin tabletele și articolele componente,care are meritul generos de a pune la un loc, cu mândrie nedisimulată, toate aceste documentări, mărturii istorice și legende din mythosul folcloric, toate aureolând Țara Hațegului, tărâm de imemoriale mărturii despre locuri și oameni.

Supranumit „Raiul Ardealului”, ținutul istoric și fabulos al Hațegului, cu tradițiile sale astfel recuperate în anii din urmă, a dat culturii române autori de seamă, în varii discipline (literatură, folcloristică, istorie, mitologie, științe etc.), personalități pe care „cronicarul” acestor ARHIVE le cinstește prin comentarii la obiect, reținând atât particularul cât mai ales esențialul menit a contribui la efigia acestei „Țări”, una din cele mai de seamă, leagăn al civilizației dacice, care și-a găsit în savantul Nicolae Densușianu, fiu al locurilor, istoric și mitolog al „Daciei preromane”, atât de prețuită de unii și contestată de alții, pe unul din cei mai dăruiți și efervescenți cercetători ai străvechimii noastre multimilenare.

Dincolo de toate acestea, când vorbim de spiritualitatea și însemnele tradiției noastre străvechi carpato-dunărene, de Dacia  ante- și post romană, despre ținuturile alcătuitoare ale patriei, cu tot ceea ce au acestea mai distinct și semnificativ, nu e greșit ca, acolo unde istoria cu instrumentarul ei specific se oprește, inteligența instinctiv-creatoare să recompună, precum fac arheologii din doar câteva elemente, arhitectura întreagă a vasului, ceea ce înseamnă, poezie, literatură, meditație.

prof. dr. Zenovie Cârlugea

Târgu-Jiu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*