La 29 martie 1989, cu puţine luni înainte de a vedea regimul totalitar din România prăbuşit, Nicolae Steinhardt pleca spre cele veşnice, nu înainte de a ne lăsa multe cărţi valoroase, printre care şi capodopera despre experienţa închisorii, Jurnalul fericirii.
Oricine poate avea la îndemână în paginile acestei cărţi idei şi fraze memorabile despre frică, durere, teroare, despre gândul că nu se ştie când va lua sfârşit experienţa-limită, dar şi faptul că soluţia salvatoare este lăsarea în voia divină, încredinţat de iubirea lui Hristos, apelarea la marile valori ale umanităţii, la operele de cultură fondatoare.
Astfel de pagini par a fi mai potrivite ca oricând acum, în vremuri în care se impune o distanţare socială, o petrecere a vremii în locuinţele noastre, cu cei din familie şi cu noi înşine.
Nu este uşor, dar nu trebuie să ne lăsăm copleşiti de anxietăţi.
Ar fi de mare folos să ne gândim că au existat vremuri în care privarea de libertate a fost îndurată de elita socială şi culturală a ţării noastre în condiţiile lagărelor de exterminare şi ale puşcăriilor comuniste. Motivele, fireşte, erau nedrepte, abuzive şi însoţite de pedepse fizice care duceau de multe ori la moarte.
În condiţiile acelei terori, şi-au păstrat sufletul întreg şi mintea sănătoasă cei care şi-au pus nădejdea în Dumnezeu. Ei au îndurat mai uşor, s-au înălţat deasupra umilinţelor şi durerii.
Jurnalul fericirii ne învaţă mereu ceva despre firea umană pusă faţă în faţă cu răul, ne arată că ne putem ridica deasupra fricii prin iubirea faţă de Hristos.
S-ar potrivi pentru zilele acestea un citat ca acesta:
”Lecţia închisorii este o lecţie de realism. Instituţiile omeneşti, bolile omeneşti, caracterele omeneşti, sistemele politice ori sociale pot fi descifrate cel mai bine în momente de criză. Situaţia-limită pe care o reprezintă închisoarea ne ajută să vedem lucruri elementare, estompate de ritmul normal al scurgerii timpului. Închisoarea e un contact nemijlocit cu infrastructurile, lasă cu mult în urmă marxismul şi psihanaliza, reputate drept căi ale pătrunderii în adâncuri şi adevăruri finale. Cât de salonarde par marxismul şi freudismul, de politicoase, de fluşturatice în raport cu seriozitatea închisorii: s-ar zice că-s decor de piesă de Marivaux ori discuţie în Preţioasele ridicole, în Femeile savante, în Coana Chiriţa!” (Jurnalul fericirii, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1991, pag. 274).
Nicolae Steinhardt s-a născut la 12 iulie 1912 într-o familie de evrei, în comuna Pantelimon, lângă Bucureşti. În liceu a fost coleg cu Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu. A făcut studii universitare de drept în Bucureşti. A colaborat la diverse reviste literare cu eseuri, fiind prieten cu mulţi intelectuali ai vremii. Prietenii săi, Constantin Noica, Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova, au fost arestați, iar Securitatea l-a convocat la proces ca martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză, va fi arestat. A refuzat şi astfel a fost şi el arestat în ”lotul intelectualilor mistico-legionari” sau lotul ”Noica-Pillat” şi a suferit în închisorile Jilava, Gherla şi Aiud în perioada 1959 – 1964. În 1960, la 15 martie, după cum povesteşte în Jurnalul fericirii, s-a convertit la creştinism, fiind botezat într-o celulă de la Jilava de alt deţinut, părintele Mina Dobzeu. În 1978 s-a retras la mănăstirea Rohia din Maramureş şi a devenit monah.
Daniela Șontică