default-logo

O trilogie memorialistică transilvană. Ilie Rad: „Viața ca un dar”, I

Vine o vreme când, amintindu-ți de viața trăită din copilărie până la maturitatea târzie, te încearcă un irepresibil sentiment de duioasă și mai limpede reflecție asupra vârstelor prin care ai trecut, gândind, într-o anume perspectivă soteriologică, dincolo de orice vanități, orgolii ori intenții vindicative, că Lumea prin care ai trecut și tot ceea ce ți s-a întâmplat trebuie să se regăsească într-o memorialistică lucid mărturisitoare și „să dăinuiască prin intermediul Cuvântului”, așa după cum scrie în Prefața la volumul VIAȚA CA UN DAR, I (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2022), autorul, prof. dr.  Ilie Rad.

Dl. ILIE RAD (n. 18 februarie 1955, Nandra/ Luduş, jud. Mureş), cunoscut jurnalist cultural și istoric literar – universitar de carieră în cadrul Catedrei de Jurnalism a Facultăţii de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 1995, conducător al unor lucrări de licență, master și doctorat, precum și preşedinte al „Asociaţiei Române de Istorie a Presei”, membru al Uniunii Scriitorilor din România, membru al Uniunii Ziariştilor Profesionişti, al Asociaţiei Formatorilor în Jurnalism şi Comunicare etc.), – își propune, iată, cu volumul de față, de o selectă prezentare tipografică, desfășurarea memorialistică a unei scrieri concepută în mai multe părți.

Partea I, evocând „Nașterea și copilăria (1955-1970),  Memorii. Volumul I”, despre care scriem acum, va fi urmată de încă două volume: „Adolescența și tinerețea (1971-1980)” și „Maturitatea și senectutea (din 1982)”, având astfel tabloul complet al vieții distinsului cărturar clujean care, citindu-i atent pe Coșbuc, Marin Preda ori Octavian Paler, constată că viața nu trebuie înțeleasă numai ca „ o luptă”  sau „ca o pradă”, fiind înainte de toate, cum știau de fapt și ultimii doi scriitori citați, „un dar” cu care ai fost înnobilat sufletește și pe care, în consecință, trebuie onorat…

Fiind, așadar, „dar”, înainte de a fi „luptă” a vieții sau „pradă”, „raportarea la viață și valoarea pe care omul o dă acesteia – scrie memorialistul – depind de vârsta, de cultura sa, de religia pe care o are, de alți factori”, îndemnându-și „cetitoriul”, cu o curtoazie tâlcuitoare à la Creangă, să-i „ierte” cele scrise:

„Iubite cetitoriu,/ Multe prostii ăi fi cetit de când ești./ Cetește, rogu-te, și ceste și, unde-i vedè că nu-ți vin la socoteală, iè pana în mână și dă și tu altceva mai bun la iveală, căci eu atâta m-am priceput și atâta am făcut./ Autoriul.” – Ilie Rad/ Noiembrie 2021.

*

În acest prim volum dedicat copilăriei, dl Ilie Rad  își propune „să salvez de la uitare lumea satului meu natal, din a doua jumătate a secolului al XX-lea”, timp social-istoric pe care l-am trăit și noi într-un sat de pe valea Amaradiei gorjene într-o familie de preot cărturar, de aceea multe aspecte ne sunt cunoscute, deși realitățile din Ardeal aveau și alte fațete, coloraturi etc. Dar, cu referire la G. Călinescu comentând Amintirile lui Creangă, vom fi de acord că există, dincolo de toate deosebirile și specificitățile, acea „copilărie a copilului universal”…).

Să amintim că, împreună cu soția Doina Rad, autorul a realizat, cu prilejul împlinirii a 710 ani de la prima atestare documentară, monografia „NANDRA. UN SAT CARE ALUNECA-N UITARE”, scriere conținând „file din monografia și din «romanul» satului” prefațată de acad. Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române (Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2021). Desigur, muncind la această lucrare, dl Ilie Rad și-a „revăzut” întreaga copilărie, care, neputând, din varii motive personale, intra în cadrul monografiei despre Nandra, i-a declanșat ideea unei lucrări memorialistice autonome.

Prin urmare, Nandra (unul din cele patru sate ale comunei mureșene Bichiș, din care două sunt maghiare), atestat încă din 1311, dar desigur cu rădăcini imemoriale, nu poartă în denumirea sa „sunetele lacrimei”, precum Lancrămul transilvan, ci  „sunetele mândriei”, năndrenii „fiind oameni foarte mândri, orgolioși, invidioși și ciufelnici, cum voi arăta mai încolo”. Numele satului vine de la „Nándorlaka” (locul lui Nandor, în maghiară), sat aparținător de comuna Bichiș situată în sud-vestul jud. Mureș (deținând bine conservat Castelul Kemény).

Numărând, la recensământul din 2002, doar 115 locuitori din cei 1039 bichișeni (644 maghiari și 109 romi), satul Nandra, „închis de dealuri, ca și Clujul”,  din Depresiunea Colinară a Transilvaniei, era la 1311, după documente maghiare, „moșia Nándorlaka”, figurând pe harta militară iesefină realizată în perioada 1764-1785 (apoi pe cea franciscană din 1807), ca așezare de o parte și alta a Pârâului Nandra/ Vallie Nandri. Păstrând vestigii din vremea presciților, alături de vechea populație daco-romană latinofonă (majoritară în Transilvania), supusă creștinării în urma Edictului de la Milano al lui Constantin cel Mare  (313), și după ce valuri migratoare călărețe au „măturat” Dacia (precum goți, huni, gepizi, avari, apoi în sec. V-VI slavii din stepele estice, trecând Dunărea, în Balcani, cei rămași ca toți ceilalți fiind „asimilați”), la începutul celui de-al doilea mileniu în zonă se stabilesc maghiarii (Bichiș și Ozd), renumită fiind familia nobiliară Kemény, ai cărei urmași au fost expropriați în 1945 în favoarea țăranilor lipsiți de pământ. O incursiune sumară în istoria Transilvaniei este pilduitoare, dl Ilie Rad amintind că de aici, din relația de secole a maghiarilor „nobili” cu românii majoritari ardeleni, „trebuie plecat, pentru a înțelege răscoala lui Gheorghe Doja (din 1514) și cea a lui Horea, Cloșca și Crișan, din 1784.” Implicați, apoi, în toate marile evenimente istorice (revoluția de la 1848, Primul și Al Doilea Război Mondial, colectivizarea după model sovietic ș.a.), dar urmăriți de Securitate și pentru activitatea politică, în special „pentru apartenența la vechile partide istorice sau la Mișcarea Legionară”, năndrenii (care își vindeau produsele tocmai în Aiudul săsesc, apoi în târguri mai apropiate ce au devenit repede orașe, precum Ocna Mureș, Luduș sau Târnăveni). s-au dovedit oameni de mare ispravă, români adevărați, apărători ai gliei străbune și idealurilor lor cu prețul vieții, multe file de domeniul senzaționalului din „romanul” satului fiind consemnate de autor. Astfel că, „în concluzie, se poate spune că satul Nandra a avut soarta întregi Românii”, iar azi comunitatea a adoptat un nivel de viață ridicat (asfalt, apă, gaz etc.), deși românii „constituie deja o minoritate”… De unde și titlul monografiei de care aminteam, având subtitlul: „Un sat care alunecă-n uitare”…

Structurat în cinci părți, acest prin volum memorialistic începe cu „I. O copilărie petrecută la țară”, în care „bucata de humă însuflețită”, mândră de originea sa, își evocă, din perspectiva începutului de senectute, anii petrecuți în satul aflat la 15 km de Luduș, înconjurat de dealuri din cele patru puncte cardinale („mi se părea un clopot uriaș de sticlă transparentă”, scrie memorialistul, amintindu-ne de începutul romanului „Pădurea spânzuraților” al lui Liviu Rebreanu: „Sub cerul cenuşiu de toamnă, ca un clopot uriaş de sticlă aburită spânzurătoarea nouă şi sfidătoare, înfiptă la marginea satului, întindea braţul…”). Autorul s-a născut la Luduș, unde mama a fost transportată cu sania într-o zi de iarnă, și după câteva zile adus acasă de tată „cu un car tras de vite”, care, umplându-se de glodul drumului, îi determină pe părinți să rămână peste noapte în satul Ațintiș: „Regret atât de mult că, după ce am crescut mare și am aflat această poveste, nu m-am oprit la familia Șardău, să le spun un cuvânt de mulțumire și să le ofer un mic cadou, în amintirea acelei nopți care, poate, mi-a salvat într-un fel viața (putem îngheța pe drum).”

Marcat, cum se vede, de o atractivă cursivitate gazetărească și foarte atent / sensibil la „povești” din lumea satului, îndeosebi la acelea atingătoare de propria-i biografie,  autorul ține cu tot prețul să recupereze și să salveze de la uitare prin virtuțile Cuvântului scris: chipuri de oameni, locuri, întâmplări. Astfel, el evocă pătruns de emoție nostalgică „icoana părinților”: vorbind despre Mamă (1930-2008), citează din „Amintirile…” lui Creangă, reamintindu-ne portretul Smarandei și spunându-ne că, după cele șapte clase obligatorii, Iozefa s-a căsătorit mai apoi cu un flăcău din Botez, de peste deal. Și așa, prinde glas amintirea din casa de țară  împodobită cu cusături și icoane, cu cuptor de pâine, cu doi băieți, dar și a Mamei care îl va vizita mai târziu la Cluj, la UM din Corbu-Constanța, unde tânărul își satisfăcea serviciul militar, și din nou la Cluj… Tatăl, Gaftonic (1930-2018), temperament deosebit și iubitor de plecări, era absolvent a opt clase primare dar instruit militărește în „transmisiuni”, apoi lucrător la o fermă din Simeria, brigadier al satului, ceferist calificat și, în sfârșit, „cântăreț bisericesc” la Nandra: „În ciuda relațiilor dure, lipsite de tandrețe și afectivitate, cum sunt relațiile dintre soții de la țară, Tata a îngrijit-o pe Mama, în ultimul an de viață, cu un devotament de care nu îl credeam capabil.” În ultimii ani de viață a locuit la Cluj, cerându-i fiului, cu puțin timp înainte de a muri, „să vorbesc cu țiganii din Nandra, să-i sape groapa!”…

Conștiința datoriei de fiu („Cred că am făcut tot ce este posibil, ca să le ușurez bătrânețea, apoi bolile și suferințele”), dar și posibilul regret „că nu am făcut  suficient” sunt sentimente ce-l încearcă pe memorialist, care merge „din când în când” să se reculeagă la crucile cu poze din cimitirul satului.

Din „Povestea neamului” (numeros și răspândit prin județul Alba și Mureș, ba chiar cu vlăstare și prin străinătăți) aflăm că „neamul meu a dat un erou în Primul Război Mondial (Ilie Brudan, +1914), un primar cu două mandate la Bichiș, ofițeri de poliție și jandarmerie, chimiști, informaticieni, economiști, cântăreți bisericești etc.”

Interesantă ni se pare și secvența „7. Casele copilăriei”, prima atipică, de tip vagon, cu târnaț și stâlpi sculptați, acoperită cu țiglă („semn de găzdușag”), fiind făcută prin 1912-1913 de bunicul primar, pe ulița „După Curte”, apoi o alta cu „grăjdoi” construită în 1957-58 „în care am crescut”, cu lemne și țigle rezultate din demolarea primei case, pe când tatăl era brigadierul satului, persoană „influentă”. A urmat a treia casă, cu fundoi și târnaț, construită în 1963, demolată la câțiva ani de la finalizare, urmată de a patra care se păstrează și azi, ridicată prin anii ’70, pe locul celei precedente, „cea mai complexă casă  făcută de părinții mei, cu pivniță, cămară, curent electric, gaz, parchet, TV etc.”, în prezent pustie… Prin anii ’80, părinții construiesc și a cincea casă, pe locul primei, rămasă și ea pustie… Regăsim în fotografiile din Anexe toate aceste case, precum și imagini ale părinților din diferite etape ale vieții, ale fiilor Ilie și Nicușor (cu 12 ani mai tânăr), ale unor rude (Brudăneștii, Rădeștii etc.), imagini cu obiecte din casă, cu reviste pentru copii (autorului i se refuzase debutul în „Scînteia pionierului” cu un desen-peisaj, în 1957, cu îndemnul „mai trimite și alte desene”, dar va fi încântat de revista pentru copii „Cutezătorii”, considerată „prieten de nădejde în anii de gimnaziu”), din jurnalul cu autografele unor scriitori (Nicolae Baltag, Gh. Istrati, Margareta Labiș, Mircea Dinescu), coperțile „Abecedarului” din 1962-63 și ale unor manuale de școală primară, ale carnetelor de elev, ale unor clădiri școlare și dascăli, imagini colective de clasă generală, matricole, pagini de catalog cu notarea elevului Radu Ilie, din arhiva Școlii din Gâmbuț, desene, certificate, adrese oficiale, cărți poștale, în sfârșit „Titlul de proprietate” pe numele lui Radu G. Gaftonic din anul 2000, prin reconstituirea dreptului de proprietate pe o suprafață totală de 4 ha etc.

„O copilărie petrecută la țară” este, evident, una cu toate ale universului gospodăresc, de la păsăretul de lângă casă și animale, la anii de școală (la Gâmbuț, Cecălaca, apoi liceul la Luduș) și trăirea efectivă din copilărie a sentimentului religios (a se vedea secvențe precum: „Biserica mea din copilărie”, „Cum mi-am dat seama (în biserică fiind) că nu mai sunt copil, iar peste mulți ani, că nu mai sunt nici tânăr”, „Cum am învățat limba lui Esenin”, „Născut în Regiunea Cluj și educat (clasele primare și gimnaziale) în «sera» stalinistă: Regiunea Mureș-Autonomă Maghiară” ș.a.). Sunt de reținut câteva evenimente din istoria europeană și a Lumii, trăite de Ilie Rad. La 21 august 1968 are loc „Invazia Cehoslovaciei” (de unde „pregătirea militară a bărbaților din Nandra”), iar pe când autorul era gata să treacă în clasa a VII-a, la Cecălaca, are loc prima aselenizare (20 iulie 1969), „un eveniment epocal din istoria omenirii” – le-am trăit și noi, cu emoții (având un frate în armată) și fiind în vara examenului la Filologia bucureșteană.

O imagine vie a „Vieții la țară” (II) ne-o oferă, îndeosebi, evocarea sărbătorilor de Crăciun și de Paști, la Nandra („La Crăciun sătul și la Paști fudul”), a obiceiurilor de naștere, nuntă și înmormântare, a vorbirii năndrenilor, a felului de a fi și de a se manifesta, a leacurilor băbești, a felului de a înțelege și face politică etc. De asemenea, „muncile câmpului” în comunitate (de la „cultura grâului” și „porumbului”, la „sfecla de zahăr”, „cultura tutunului”, „cultura și prelucrarea cânepii”, apoi muncile privind plantarea, prășirea, stropirea și recoltarea cartofilor (III.7.La grumpene”). Capitolul al IV-lea, în afară de „Viața în GAP/ CAP” care l-a determinat pe țăran să fure (la Nandra își avea sediul în casa lui Aron Poruțiu) și „Admiterea la liceu”, care și-ar fi găsit mai bine locul în secvența despre școlarizare, pe lângă unele reveniri, cuprinde unele reflecții de profunzime despre felul de a fi și spiritul ardelenilor, considerații oarecum „provocate” de firea iscoditoare a năndrenilor: „Faptul că mă duc adus de spate și privesc spre pământ este acum o mare onoare pentru mine. Statuia lui Blaga, făcută de Ladea, are privirile îndreptate spre pământ. La fel și reprezentanții Școlii Ardelene, monument datorat aceluiași Ladea, au privirile grave îndreptate tot spre pământ. Așa sunt toți ardelenii autentici, iar eu mă mândresc cu statutul meu de ardelean, care, vorba lui Blaga, este omul care duce un gând până la capăt!” (III, p. 186).

Firesc, după cum semnalăm mai sus, capitolul al V-lea cuprinde „Completări la monografia satului”, reluând mai detaliat  episodul participării unui grup de năndreni la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, de la 1 Decembrie 1918, apoi obolul dat de năndrenii Ioan Iacob și Ilarie Păcurar, în calitate de combatanți în luptele de la Oarba de Mureș, „un adevărat Katýn al românilor”, completări la biografia unor preoți și despre cele „opt enigme nedezlegate, referitoare la istoria satului Nandra”.

Urmată de un „Summary in English” și de o succintă dar cuprinzătoare „Bibliografie”, prima parte „I.Nașterea și copilăria (1955-1970)” din ciclul memorialistic „VIAȚA CA UN DAR” este o scriere care, din perspectiva maturității târzii, reconstituie imaginea unei etape importante, decisive chiar din viața autorului, care, indiferent unde s-ar afla prin Europa, la Viena, Praga, Varșovia, Budapesta, Petersburg, Moscova sau New York, are mereu gândul la cei de „acasă”, fiind mereu prezente în sufletul și mintea sa imaginea satului natal, icoana părinților, chipurile celor dragi, locurile de care se leagă etapele vieții, în general toate cele trăite, simțite și care au lăsat urme în formarea personalității sale.

Cursivă în sensul unei publicistici de calitate, vădind un profund respect pentru „civilizația urmei” (Irina Petraș, cop. IV), nostalgic la modul unei lucidități scrutătoare, oarecum detașat cu o „cruzime” obiectivă și lacrimi în ochi (câți ar putea scrie atât de exact despre toate cele trăite și văzute!), cartea dlui Ilie Rad, se pare cea mai grea parte a trilogiei memorialistice, are deopotrivă savoare și culoare, depunând o mărturie cât mai exactă, doldora de informații, despre o perioadă pe care am trăit-o și noi, dar într-un relief de specificitate și diferențiere de mai largi ecouri ardelenești.

Este, în mare zis, o scriere „ex ungue leonis”, adică o memorialistică specială în care se simte din plin nu numai profesorul de jurnalistică dar și harul unei vocații, cu o constantă referențialitate la lumea literaturii, care îi vine în sprijin în anumite episoade „reconstitutive” sau chiar într-o inevitabilă și spontană observație empatică (G. Coșbuc, I. Slavici, L. Rebreanu, I. Agârbiceanu, Pavel Dan, Lucian Blaga, Ion Vlasiu ș.a.).

Însoțită de o bogată iconografie (73 fotografii alb-negru și 184 color, care, deși prea „biografice” au devenit deja „istorie”), cartea aceasta, în mare parte și de „istorie locală”, este una trăită și cu adevărat trudită, păstrând un ton egal, sobru, între evocare și datare, între participare și detașare, între acea subiectivitate îmbibată de trăiri și împăcare lucidă, un fel de lacrimi vizibile în ochii încețoșați de emoție iar nu pe fața unui autor care știe că memorialistica aceasta atât de apropiată de experiența vieții, neexcluzându-le, nu se face în primul rând cu mijloacele beletristicii, ci cu „incizie” apăsată pe suflet, in medias res, deopotrivă dureros de lucidă și recuperatoare în substanță.

Altfel, nu ar avea sens – vorba lui Gabriel García Márquez – să scrii „istorii” care să nu fie „exclusiv bazate pe experiențe personale”. Dacă este atât de salvator, sit venia Verbo!

 

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.-Jiu, 15 septembrie 2022

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*