default-logo

Ție, celui de mâine…

Literatura şi arta” a împlinit (primii ei) cincizeci de ani.
De la 3 octombrie 1954 încoace a purtat mai multe nume: „învăţătorul Moldovei”, Cultura Moldovei”, „Cultura”, iar din 1977 – „Literatura şi arta”.
E cert că una dintre cele mai longevive publicaţii din spaţiul dintre Prut şi Nistru a fost întâi de toate o tribună, una a scriitorilor, a lingviştilor, a creatorilor de cultură, a oamenilor de bine etc. Pe paginile ei au fost publicate primele propuneri de revenire la firesc a ortografiei limbii vorbite de basarabeni, ea a găzduit mai multe lucrări scrise de autori puşi la index după 1940, a luptat pentru Adevăr, Dreptate, Demnitate, Libertate (deşi noţiunea de „luptă”, de regulă, presupune încrâncenare, exclusivism, ură chiar etc., lupta pentru celălalt, pentru omul de alături, pentru libertatea lui, nu poate fi, totuşi, decât o luptă din iubire).
Aş îndrăzni să cred că săptămânalul „Literatura şi arta” a fost un deschizător de drumuri. Să nu se uite că libertatea de expresie nu ne-a fost dăruită de nimeni, ea fiind obţinută cu mari sacrificii, că anume această libertate a fost cea care a făcut pârtie ulterior celorlalte libertăţi, inclusiv economice, politice, investiţionale ş.a.
Dacă se spune: câtă cunoaştere, atâta putere, „Literatura şi arta” a încercat, dragi prieteni, să vă facă puternici ajutându-vă să vă cunoaşteţi mai bine Ţara, istoria, limba, sufletul, valorile, semenii. Dar – şi să vă facă mai bogaţi. Noi conducându-ne de spusa unui înţelept, care afirmase: dacă îţi dau un măr şi tu îmi dai un măr, rămânem amândoi cu câte un măr, iar dacă avem câte o idee şi facem schimb, atât eu, cât şi partenerul meu rămânem, în urma schimbului, cu câte două idei.
Multe dintre ideile noastre, devenite ulterior, la începutul anilor ʼ90, legi de stat, ne-au fost sugerate de domniile voastre. Şi invers: multe dintre revendicările mulţimilor din acea perioadă erau preluate de pe paginile săptămânalului nostru.
Din păcate, memoria omului e ca şi viaţa lui – scurtă. Mereu vin evenimente care se vâră peste el şi dânsul uită şi lucruri care poate, n-ar trebui uitate.
Azi avem multe publicaţii curajoase, combative, naţionale.
Dar la sfârşitul anilor ʼ80 – începutul anilor ʼ90 „Literatura şi arta” se afla pe baricade de una singură.
Tirajul ei ajunsese la 260 000, fiind publicaţia literară eu cel mai mare tiraj din Europa.
Ea era prezentă aproape în fiecare casă.
Ea a pregătit Marile Adunări Naţionale şi multe din transformările democratice de mai apoi.
Pentru cei care l-au uitat, amintesc un banc de la sfârşitul anilor ʼ80, când erau ascultate aproape toate telefoanele intelectualilor: un cititor de-al nostru îi telefonează altuia: „Ai citit „Literatura şi arta” de azi?” „Nu, dar ce-i acolo?”, „Nu pot să-ţi vorbesc, nu e discuţie de telefon”.
Anume „Literatura şi arta” a ajutat la depăşirea complexelor de frică, de înstrăinare sau suspiciune, la democratizarea societăţii basarabene.
În acea perioadă robotizarea individului („homo sovieticus”) lăsase urme adânci în conştiinţa concetăţeanului nostru. Ca şi neîncrederea omului simplu în intelectuali („care nu produc bunuri materiale”).
Am reuşit atunci – scriitori, ziarişti, cititori – pentru că eram împreună. Şi asta ne-a făcut puternici.
Dacă stau şi meditez la cele care s-au întâmplat, concluzionez că cea mai mare luptă o duceam şi pe atunci tot cu… Voronin şi ai săi.
Aşa că pot afirma că vreme de douăzeci de ani R. Moldova a făcut un drum lung, de la Voronin, prim-secretar de partid – la Voronin – preşedinte de ţară, ea bătând de fapt pasul pe loc.
Cenzura de pe vremuri invoca interesele ţării, care erau de fapt ale partidului unic, ba nici măcar ale lui.
S-au făcut mai multe tentative în acei ani de a decapita „Literatura şi arta”. Dar nu s-a reuşit.
Şi acest merit ne aparţine deopotrivă: şi nouă, celora care scriem, şi domniilor voastre, pentru care scriem.
„Literatura şi arta” a acordat statură identităţii Uniunii Scriitorilor, dar şi păturii intelectuale. Ea, cum mi-a spus un militar, în perioada renaşterii naţionale – n-a fost combatant de pluton, ci – în fruntea plutonului.
Visul nostru, al celor de la ziar, a fost ca articolele noastre, fiind puse unul lângă celălalt, să compună toate împreună un portret al epocii.
Dacă ne-a reuşit sau nu, numai domniile voastre puteţi aprecia.
Mă adresez acum şi cititorului de mâine, care va căuta bănuiesc, să descopere şi de pe paginile acestei publicaţii unele detalii din istoria acestor vremuri pline de frământ: pentru tine am scris, pentru tine am trăit lipsuri şi am îndrăznit, ca tu să fii om demn într-o Ţară demnă de pe un continent demn.
Unica realitate pe care o trăiesc unii dintre noi în aceste timpuri e realitatea cuvântului. De acest adevăr îşi dau prea bine seama şi cei de la putere. Prin decrete şi cuvântări prezidenţiale, se astupă gura unora, ca să vorbească doar alţii. Astfel, la noi de la o vreme, libertatea cuvântului se reduce la libertatea cuvântului lor. În aceste condiţii, oamenii scrisului au o misiune istorică: aceea de a informa, de a-l ajuta pe concetăţeanul nostru să-şi păstreze demnitatea, să-l deprindă a gândi liber, să fie ( să devină) liber într-o ţară liberă.
În ţările civilizate se spune despre presă că ea ar fi puterea a patra.
Din păcate, la noi, unde se nesocoteşte principiul separării puterilor în stat, nu există decât o singură putere: V. Voronin.
Deşi, conform Constituţiei care zice că republica noastră e parlamentară, iar preşedintele ţării aproape că nu are împuterniciri, Voronin numeşte şi scoate miniştri, confirmă şi destituie judecători, închide şi deschide publicaţii etc.
Asistăm la un atac furibund declanşat de putere contra presei care nu-i este subordonată.
Iar dreptul la libertatea de expresie, la cuvântul liber trebuie apărat de fiecare dintre noi, pentru că aş zice şi eu, parafrazând: acolo unde libertatea cuvântului nu e, nimic nu e.

 

Nicolae Dabija

30 septembrie 2004

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*