E ca o lacrimă de bucurie prelingându-se pe obrazul clipei, asta simt întorcându-i paginile.
Curge liniștitor și reconfortant, urcându-ți sufletul într-un senin pe care nici nu-l bănuiai.
De fapt nu curge, e doar iluzia pe care ți-o dă un susur de imagini cum n-ai mai văzut, e ca o trecere unduitoare de îngeri printre oameni spre a le netezi ridurile nu știu cărei amărăciuni.
Și e limpede în tulburătoarea-i apariție pe cerul sufletului tău, atât de limpede încât începi să te sprijini de mirări, de toate mirările pe care ești în stare să ți le procuri citind, ca nu cumva să te prăbușești din înaltul emoției ce te-a cuprins.
În primul rând te miri că, deși a apărut cu un deceniu în urmă, ivindu-se în fața cititorilor cu silueta zveltă a unei prezentatoare de modă, ea neavând dimensiuni descurajatoare ci, dimpotrivă, poartă cu sine o suavitate remarcabilă, coperta și conținutul formând un tot îmbietor, ei bine, te miri cum de nu ai întâlnit-o până acum.
Și te miri apoi cum poate cineva să pună să defileze o armată de metafore într-o silențiozitate inconfundabilă, capabilă să-ți taie respirația și să-ți hrănească invidia cea mereu trează, întotdeauna hulpavă. Căci nu poți rămâne indiferent când afli că suntem ,,grăniceri la ghețuri reciproce” și ,,ne scormonim în limpede pe viu” pe când ,,e închis la toate înțelesurile iar ,,luna chicotind în păsări” parcă ,,își pune cearșafuri albe și refren”!
O lacrimă de bucurie îți atinge sufletul încântat să întâlnească această carte, ți-l curăță de tristeți și ți-l primenește cu inefabil. Mai mult chiar, această carte, dincolo de plăcerea lecturii, este o subtilă cristalizatoare de certitudini. Astfel, mie mi-a întărit convingerea că scrisul și cititul merg mână în mână, lucrând în bună înțelegere la destinul nostru. Dacă scrisul îl repară, ca să parafrazez o metaforă din cuprinsul ei, apoi cititul sigur ni-l împrimăvărează continuu.
Firiță Carp / UZPR
(Roxana Ichim, „Miercuri fără zei”, Editura Perpessicius, București, 2010)