Am zăbovit câtva timp înainte de pune pe hârtie gândurile mele în amintirea celui ce a fost Doru Dinu Glăvan, fiind îndreptățit să întreb dacă este normal și firesc, sau poate moral, ca unui conducător ce, în viață fiind, a fost uneori abandonat de tovarășii de drum, în clipe de supremă încleștare, nevoit să riposteze aproape singur, zădărnicind cu prețul propriei sale sănătăți noian de nemiloase și necruțătoare ghionturi, potop de vorbe de ocară, abătute asupra sa din cotlon anonim de neprieteni, aflați sub pavăza unor invizibile paravane, iar acum, acum când nu mai este printre noi, să i se dedice imnuri de slavă, să se pomenească cu un imens șuvoi de laude, rostite în cor de voci mieroase, cândva mute, dar retrase tactic, în momente de apogeu, într-o sibilină expectativă? O întrebare pur retorică, căreia, de undeva de sus, cel ce a fost Doru Dinu Glăvan, ne va răspunde, asemenea celui răstignit pe cruce: Pater, ignosce illis, quia nescientes quid faciunt ! Din a mea ingrată postură de ființă viețuind dincolo de granițele geografice ale patriei, dar trăind în spațiul etern al culturii române, mă regăsesc în tabloul din primul paragraf, regretând că nu am avut voința sau poate am fost copleșit de neputința de a fi lângă el, așa cum ar fi trebuit, așa cum simțeam. În fond, cine a fost Doru Dinu Glăvan? Răspunsul este simplu: A fost un om bun. Nu recunosc alt semn al superiorității decât bunătatea, spunea Ludwig van Beethoven. Îndrăznesc să răspund în continuare: este cel ce ne-a deschis porțile unei cetăți eterne, jurnalistica, ai cărei simpli cetățeni suntem, profesiune denigrată și minimalizată de la un timp încoace, ignorându-se că aparținem unicei bresle creatoare de eternități efemere.
Doru Dinu Glăvan a fost, în ultimele decenii, temelia și piatra de temelie a unei meserii ce părea să se risipească în noianul de resetări nivelatoare. Fără a fi Apostol, și fără a fi Profet, el a vestit deșteptarea din adâncul somn în care năzuiau să ne cufunde cei ce nu catadicsesc ca adevărul să fie pus pe hârtie, să fie răspândit.
Doru Dinu Glăvan ne-a călit credința, spunându-ne: întăriți-vă conștiința voastră, gospodăriți-vă curtea casei voastre, strângeți pleava din jurul vostru, înlăturați murdăriile, faceți curat și ordine, fiindcă poporul are nevoie de lumină, candoare și, mai ales, adevăr. Doru ne-a spus: trăiți cu ardoare clipa, nimic nu valorează decât timpul prezent. Nu sfințiți un trecut nostalgic, nu consfințiți un viitor idilic, ci dedicați-vă unui prezent, oricât de amarnic sau trist ar părea, fiindcă așa se scrie istoria, istoria clipei. El ne-a învățat că semenii noștri vor să le spunem adevărul cu curaj, cum doar ziariștii veritabili știu să o facă, fiindcă oamenilor le este foame, dar nu sunt chinuiți de o foame măruntă, deși omenească, ci sunt măcinați de o foame continuă, covârșitoare. O foame de adevăr și de sens.
Doru Dinu Glăvan a fost și păstor, păstorul cel bun, ce și-a păzit întocmirea, spre a nu fi devorată de șacalii pustiei, a fost și paznic de far, deschizând uși ce păreau închise cu lacăte ruginite și grele, portaluri deschise adevărului și, mai presus de toate, ne-a povățuit să iubim acest popor, istoria și cultura sa. Se poate spune, socotindu-i activitatea ultimilor ani, că Doru Dinu Glăvan a pătimit pentru noi; se poate înțelege că a fost și pătimaș, când situația o cerea; aș putea afirma că a avut și o patimă, o singură patimă, adică dragoste, pasiune, pentru breasla pe care a condus-o; posibil că a făcut și greșeli, dar cine nu păcătuiește; probabil că a șovăit, când trebuia să fie necruțător; eventual a fost inflexibil, când trebuia să fie maleabil; oarecum a fost patetic, pentru cauze mici, și tăcut dar tenace, în slujba unor țeluri mari. Pentru toate aceste umane defecte, sau slăbiciuni iertate, nu putem să nutrim regrete, ci doar înțelegere, findcă Doru Dinu Glăvan este deja dincolo de bine și de rău. Pentru el nu mai sunt zbateri și nici suferințe, venite pe drept sau pe nedrept. Eu cred că acum cel mai liniștitor sentiment este acela că fostul Președinte al UZPR este deja un nume scris cu majuscule, intrat în istoria jurnalismului românesc contemporan. Probabil că, în viitor, va exista un premiu care să îi poarte numele, sau poate, de ce nu, o stradă din orașul natal, fiindcă printre atâtea denumiri de ulițe, care nu spun nimic, se va gândi cineva să dea frumosul nume Doru Dinu Glăvan unui bulevard sau unei străzi.
Eu sunt convins că Doru Dinu Glăvan, iubindu-l ca și mine pe cel ce este Luceafărul nestins al poeziei românești, va auzi suspiunul versului eminescian:
Ne mai fiind pribeag
De-atunci înainte
Aduceri aminte
M-or troieni cu drag.
Dan Toma Dulciu / UZPR / Viena