default-logo

Scriitori și jurnaliști români din Banatul sârbesc și Basarabia. Victor Rusu. Critica „de întâmpinare”, ca exercițiu de prețuire și admirație

La capitolul „Scriitori severineni” dintr-o viitoare carte, am evocat și activitatea literară a scriitorului mehedințean  VICTOR RUSU, cu o referire specială asupra ultimelor salecărți de poezie, „Prețul mântuirii” (2016) și „Stări și accente” (2019),foarte asemănătoare ca formulă poetică dar și ca fond sufletesc și poetic, precum și despre răscolitoarea scriere memorialistică „Bandit titoist, la 9 ani” (ed. I, 2016; ed. II, 2019), un memento autobiografic de nestinse acuze istorice, evocând anii deportării în Bărăgan împreună cu familia. S-au împlinit,în vara trecută, 70 de ani de când, în noaptea de 17-18 iunie 1951 (Rusaliile Negre), „zeci de mii de familii și sute de mii de oameni au fost smulși aproape cu mâinile în sân din casa și agoniseala lor cinstită, de o viață, pentru a fi îmbarcați în vagoane destinate transportului de animale, zăvorâte și sigilate, către zori necunoscute, de neliniște, coșmar și spaimă atavică de moarte”.

Dar, dincolo de activitatea de poet și prozator, dl Victor Rusu este și un pasionat publicist (chiar jurnalist cu vechi state) în sensul unor abordări de registru local ori regional privind aspecte de istoriografie, de istorie și critică literară, precum în lucrările: „Însemnări mehedinţene” (1986), „Poeţi mehedinţeni”(1996), „Savantul Ştefan Odobleja în amintiri” (2003), „Bandit titoist, la 9 ani” (ed. I, 2003, Ed. II, 2019), „Opinii, atitudini” (2011),„Haiducul Pătru Mantu” (2016), „Poezia lui Vasile Barbu” (2016), „Vocaţia demersului satirico-umoristic” (2016), „Poezia lui Mihai Vasilievici” (2016) ș.a.

Am adăuga la acestea, admirația și prețuirea arătată mereu unor scriitori sârbi, din opera cărora a tradus (Mihailo Vasilievici, Nedellyko Terzici), ba chiar îngrijind și prefațând ediții din cunoscuți autori români (N. Vulovici, Gh. Ionescu-Sişeşti, N. Bocşe, Sarmiza Cretzianu), inclusiv din Banatul sârbesc, precum Vasile Barbu, N. Ciobanu, Ioan Baba ș.a. Toate acestea sunt fapte de cultură care nu pot fi trecute cu vederea într-o evaluare corectă, lipsită de umori și idiosincrazii, cum se cuvine unui comentator care se respectă pe sine, în context cu valorile contemporaneității sale.

Recenta culegere de studii, recenzii și cronici literare, „De întâmpinare” (Ecko Print, 2021, Drobeta Turnu-Severin, 204 p.), înmănunchează comentarii „despre cărțile colegilor și fraților noștri, scriitorii români din Voivodina Novi Sad, Serbia, din Basarabia și diaspora”. Autorul precizează că nu a făcut nicio selecție de cărți și autori, scriind pur și simplu „despre toate cărțile în posesia cărora am ajuns, grație celor câteva vizite pe care le-am făcut la Uzdin, Serbia, la invitația generoasă a remarcabilului poet și publicist Vasile Barbu”.

În totul, volumul se dorește o „modestă contribuție” la cunoașterea unor scriitori de reală valoare in afara granițelor îndeosebi din spațiul transfrontalier, majoritatea din Serbia (inclusiv pictorul Daniel Sura din Uzdin, pânzele sale fiind „metafore plastice ale Mișcării”), dar și valori consacrate din Republica Moldova (poeții Nicolae Dabija, Gheorghe Doni și Traian Vasilcău), precum și cazul (singular) al poetei Antonela Stoica, peregrinând pe mai multe continente și stabilită în Germania, căreia i se recenzează volumul „Rădăcini solare” apărut la Cluj-Napoca, cu o remarcabilă prezentare făcută de talentatul scriitor clujean Ion Cristofor.

Toate textele sunt cronici/ recenzii „de întâmpinare”, ceea ce presupune nu numai un contact „de pionierat” cu cărțile respective, dar și formularea spontană și liberă a unor considerente literar-estetice menite a creiona cât mai exact ceea ce numim îndeobște universul tematic și realizarea artistică, relevându-se totodată figurile specificității creatoare, ale individualităților artistice respective.

În ceea ce privește pe scriitorii sârbi, să precizăm că pe lângă nume mai cunoscute precum Ioan Baba, Vasile Barbu, Nicu Ciobanu sau Costa Roșu, dl Victor Rusu scrie și despre alți scriitori sârbi cunoscuți cu prilejul prezenței lor la unele activități cultural-artistice festivaliere de la Drobeta Turnu-Sever, precum Hadži Aca Kozokič, autor al unei poezii reflexive, gnomice și sapiențiale, în general al unui „discurs liric cerebral, esențializat”, totodată autor și de literatură pentru copii (vol. de debut „Jovan cel plinuț”, o admirabilă, „fermecătoare carte pentru copiii de toate vârstele” marcând „cu certitudine, începutul unei autentice cariere scriitoricești” – Demers parabolic de vârsta candorii).

Tot un volum de debut „notabil, onorabil” este cel semnat de Elena Cojar („Bolborosiri”), precum se prezintă și poetul nouăzecist Valentin Mic, un fel de „lider” al generației după aprecierea criticului literar Catinca Agache („Literatura română din Serbia”). Considerat și de dl. V. Rusu „important poet român din Voivodina”, criticul promite să revină cu un comentariu la volumele „reprezentative” ale poetului primite („Sfințirea ușii” și „Casa placenă”).

Mai hotărât și articulat în aprecieri critice se dovedește autorul severinean în aprecierea poeziei lui Ioan Baba, „unul din cei mai importanți poeți contemporani de limbă română din Serbia”, căruia îi comentează volumul „Amicus animae dimidium”, punându-l pe poetul sârb în relație cu Ioan Flora, creatorul unor „ficțiuni epice”, de registru expresiv alegoric și parabolic, ilustrând „cu totală convingere și încredere estetica poeziei postmoderniste și «paradoxiste», deloc «minimalistă» după opinia noastră.” Un alt volum, „În urechea timpului”, conținând „distihuri paradoxiste”, ar ilustra „laconismul de ideogramă al discursului liric, orientarea statornică, programatică, de descoperire și punere în valoare a celor mai adecvate tehnici, formule și mijloace de expresie esențializată, eliptică”, apropiindu-l pe poet, cum insistă a ne convinge prefațatorul Ion Pachia Tatomirescu, „de statutul estetic al haiku-ului nipon (…) prin rafinamentul stilistic, prininventivitatea și subtilitatea unor frecvente flexiuni semantice…”

De asemenea, Nicu Ciobanu este considerat pe drept cuvânt „un poet de talie europeană”, „indubitabil, una dintre cele mai importante,complexe și prodigioase personalități ale strălucitei pleiade de scriitori de limbă română, care trăiesc în Provincia Autonomă Voivodina – Serbia”.Piscuri ale creației de până acum ale poetului Nicu Ciobanu sunt considerate „superbele, antologicele parabole existențiale”: „Urmărind cu ochii zborul de vrabie”, „Sfârtecate trupuri de cuc”, „Obscură și imperfectă lumină”, „Numărătorul firelor de iarbă”, „Labirint înfrunzit” ș.a. Criticul menționează textele, nu puține, cu valoare de „arte poetice”, pe ideea „depoetizării” realității, arealul social abrutizat și super-tehnicizarea, robotizarea, postmodernismul de-canonizant/ desacralizant al limbajului liric, în general „cerebralitatea” discursului liric, reflexivitatea asupra condiției umane „în grilă filosofică existențialistă și în registru expresiv postmodernist, simbolic-emblematic și parabolic”.Ca și în cazul lui Ioan Baba, autorul îi realizează poetului Nicu Ciobanu din Novi Sad., în finalul comentariului, portretul bibliografic” (nota bibliografică).

Sub titlul „Poezia lui Vasile Barbu – Lirism esențializat, expresie lapidară”, amintind de volumul din 2016, dl. Victor Rusu realizează o micro-monografie (pp. 28-75), pornind de la volumul antologic al poetului din Uzdin, „Crucea lui a fi”, pentru ca în „Miniaturi și clipe” să remarce „concizia și austeritatea demersului liric”. Autorul îl consideră poeziile lui  Vasile Barbu, cel din „Crucea de a fi”, adevărate „poeme ale singurătății și boemei”, trimițând de acele „occasioni” scrise de Eugenio Montale, accentul căzând constant pe „forța sugestivă a rememorării, a retrăirii celor întâmplate și, mai ales, pe reconstituirea atmosferei de totală, inefabilă comuniune afectivă” (A colora „tăcerile de pe aripile îngerilor”). Criticul identifică, în poezia lui Vasile Barbu, alături de unele „note tradiționaliste”, și unele elemente de inspirație religioasă, la aceleași „cote estetice înalte”, reținând totodată, în secventări eseistice, „Poezia evenimentului istoric și a sentimentului patriotic”, „Punerea în valoare a potențialului liric al substanței epice”, „Poezia structurilor parabolice”, „Concepții estetice încastrate în discursul liric”, precum, în sfârșit, și „Aforismele lui Vasile Barbu” (așa-zisele „baronisme” și „aforisme gunoiste”), reflectând o „fire jovială, extrovertită, comunicativă” cu disponibilități „satirice și umoristice”.

Un eseu la fel de argumentat este acela dedicat poeziei cu filon etic a lui Mihail Vasilievici din Cladova, situată la doar câțiva kilometri peste Dunăre, de noi. Este vorba de volumul „Mașina de bătut”, exprimând o poezie de meditație realizată cu economie de mijloace expresive, dovedind o „voluptoasă angajare civică și patriotică”, de veritabil „poeta vates” chiar, „care își concepe poezia ca pe o formidabilă armă de luptă împotriva racilelor social-politice, a tuturor «moravurilor și năravurilor»”, ilustrându-se cu versuri de tipul: „Bag hârtie în mașina de bătut/ și puternic lovesc cu degetele/ ca și când aș da buzna în parlament…” Sau: „Atât haos e în lume/ Încât oamenii frânți de singurătate/ Nu-și mai găsesc umbra./ Copiii își caută părinții/ Care nu mai știu pe unde pășesc…”

Alte eseuri privesc pe Dragoljub Firulovič, artist complex, polivalent, pictor și cantautor, a cărui poezie este considerată drept „demers liric de o rafinată simplitate”, congruent cu estetica paradoxistă, care a prins foarte bine la poeții din Serbia. „În semn de prețuire și prietenie”, dl Rusu scrie elogios și de mai multe ori despre poezia lui Nedeljko Terzič, performând în tehnica haiku-urilor în care se dovedește „un contemplativ de o indecibilă delicatețe și candoare, mereu fascinant de universul mărunt, al «boabei și al fărâmei», după memorabila zicere a vraciului Cuvintelor potrivite, Tudor Arghezi”, cu care,- „păstrând proporțiile”- îl aseamănă în multe privințe. Altă fațetă a poeziei acestuia ar privi o anumită „deschidere”, conform unui titlu de volum, către „Lirismul alegoriilor și parabolelor existențiale”. Avem a face cu un poet cerebral, „cu o temeinică, armonios și îndelung sedimentată cultură, care cultivă un discurs reflexiv, de factură sapiențială și filosofică, potențat și nuanțat e subtile, rafinate inserții mitice, fantastice și metafizice”, un lirism „de mare densitate ideatică, investit cu plurale implicații de ordin simbolic și parabolic, puternic și intens iradiant în plan expresiv, al sugestiei poetice.”

Între scriitorii cu remarcabilă pastă umoristicăatenția criticului este reținută de Ionel Stoiț, autor de epigrame, catrene satirice, aforisme, parodii, schițe și scenete distractive, poezii dialectale în grai bănățean, așa-numitele „stoițisme” de reale efecte umoristice, construite inteligent, cu subtilitate și un simț efectiv al limbii, ilustrând un ascuțit spirit de observație vizând fenomene istorice și social-politice, aspecte ale societății în ansamblu, precum și comportamente și atitudini individuale. Concluzia este că Ionel Stoiț  este un veritabil autor de literatură satirică și umoristică „ce nu poate lipsi din sumarul oricărei antologii de această factură, întocmită și tipărită în Provincia Autonomă Voivodina – Serbia.”

Tot sub geniul satirei și umorului este consemnată „cartea de buzunar” semnată de Miča M. Tumarič, Păzitor de adevăr. Aforisme”, cu o însemnare pe manșeta coperții de Ioan Baba, care – observând că aforismul se trage din Grecia antică: „aphorismos” – „definiție” -, apreciază „dilemele despre existența și relativitatea adevărului, dar și înțelepciunea unei albine” pe care autorul (structură funciarmente satirică și umoristică) ni le „injectează”, valorificând „virtuțile expresive ale limbajului metaforic, simbolic, parabolic sau aluziv”…

O necesară restituire este cartea tinerei cercetătoare științifice Ioana Janjič, monografia „Nicolae  Constantin Bațaria” (2015), o cercetare și „valorificare superioară, critică, a bogatei și atât de diverse moșteniri literare și publicistice a lui Nicolae Constantin Bațaria”, relevând „vârstele istorice, revolute, ale vieții și îndeletnicirilor comunității aromânilor din celebra localitate Moscopole din Macedonia, a întregii atmosfere spirituale și cultural-artistice de aici…” (iustrativ capitolul „Moscopole – Ierusalimul aromân”).

Un alt om de știință evocat este academicianul Costa Roșu (n. 30 martie 1947, Torac – d. 12 iulie 2021, Novi Sad), publicist, jurnalist, folclorist, bibliograf și membru de onoare al Academiei Române, căruia i s-a conferit, în cadrul Festivalului de la Uzdin,Marele Premiu „pentru contribuții majore în publicistica românească din Banat”, pe când împlinea 70 de ani, eveniment la care dl Victor Rusu a fost de față, el însuși adjudecându-și cu acel prilej festivalier Premiul „Tibiscus” Uzdin(2017).

Capitolul „Poeți din Basarabia” cuprinde, mai întâi, articolul „Poezia lui Nicolae Dabija sau Religia iubirii”, având în vedere volumul-selecție „Psalmi de dragoste”: „Talent de excepție, viguros și polivalent, Nicolae Dabija se situează, cu evidente, indiscutabile note de pregnantă originalitate, în nobila descendență a poeziei lui Serghei Esenin și a lui Grigore Vieru, cultivând, asemenea celebrilor săi înaintași, o poezie imagistă, de o fermecătoare muzicalitate, tradiționalistă în conținut și preponderent modernistă la nivelul registrului expresiv.” Criticul identifică, cu ample exemplificări din poezia lui N. Dabija, o indelebilă tematică bine articulată, aceea privind „universul arhaic, arhetipal, al satului tradițional” românesc, „atmosfera de primară puritate, frumusețe și profunzime”, dimpreună cu o „mitică spiritualitate”. Considerațiile criticului privesc „certa valoare estetică”, „registrul grav” ce ține de eroic și baladesc, de factură cultă, livrescă, „medievalistă”, chiar „gnomică” și „sapiențială”, „esențializata textură stilistică”, „muzicalitatea liturgică, gravă, celestă, de «imne bizantine»”: „Psalmii lui Nicolae Dabija sunt, într-adevăr, în cea mai pură, elevată accepțiune a termenului, veritabile imnuri de slavă, mărire și ardentă, mistuitoare iubire, înălțate Domnului cel Bun și Mare”… Regretabilul scriitor și publicistNicolae Dabija (15 iulie 1948-12 martie 2021)este, desigur, o personalitate complexă a literaturii basarabene de azi, încununat fiind, ca și Grigore Vieru, de confrații din Banatul sârbesc cu „Marele Premiu pentru poezie «Sfântul Gheorghe» al Festivalului Internațional de Poezie „Drumuri de spice” de la Uzdin (2005), după care asupra regretatului poet s-a „abătut” o rodnică ploaie de recunoașteri naționale și premii internaționale, spre cinstea Basarabiei literare, scriitorul conducând la Chișinău, vreme îndelungată, săptămânalul „Literatura și Arta” al Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova.

Un poet „cu satu-n glas” este basarabeanul optzecist Gheorghe Doni, care cultivă o „poezie imagistică, meditativ/confesivă și ușor elegiacă, de sensibilă descendență eseniană ca foarte mulți dintre poeții moldoveni, ca, păstrând proporțiile, și cunoscutul și apreciatul poet Grigore Vieru, de altfel.”

Cel de-al treilea poet din Basarabia prezent în comentariile dlui Victor Rusu este Traian Vasilcău din Chișinău,cu al său „Sfeșnic în rugăciune”, acreditat pe coperta cărții de Irina Mavrodin drept „poet autentic, poet adevărat”. Criticul observă că „inspiratul și sugestivul concept estetic «poezie-rugăciune»este atât de dominant, de puternic iradiant în sistemul de referințe/ concepții estetice și în întreaga creație din ultima vreme a poetului basarabean Traian Vasilcău”. Trăind cu acuitate elegiacă sentimentul curgerii inexorabile a timpului, poezia lui T. Vasilcău ar fi „un fel de «descânte de ieșit din moarte», o continuă rugăciune adresată divinității, care să-i purifice sufletul, să i-l mântuiască și înnobileze, să-l binecuvânteze cu harul de a caligrafia inspirat versuri de rugăciuni și psalmi, care să înfrunte și să învingă timpul, deschizându-i porțile eternității…”

În totul, cartea dlui Victor Rusu constituie, dincolo de consemnarea critică „de întâmpinare” pe care o face cărților și autorilor menționați, un confratern exercițiu de admirație și prețuirepentru aceste repere de literatură transfrontalieră. Acolo, în spațiul danubian al Severinului, autorul se dovedește unul din cei mai prietenoși scriitori cărturari hotărâți să promoveze pe scriitorii de limbă română din Banatul sârbesc, îndeosebi poeți care s-au dovedit valori indimenticabile, unii din ei chiar de marjă europeană. Așa cum recent a făcut profesorul cărturar Florian Copcea, tipărind anul trecut în Editura Academiei Române nu numai propriile-i scrieri despre fenomenul literar sârbesc din Voivodina, ci și traduceri din marii poeți de limbă română din Banatul sârbesc, de la Vasko Popa, Radu Flora, Slavco Almăjan, Petru Cârdu, Pavel Gătăianțu, Nicu Ciobanu, Ioan Baba ș.a.

Precum literatura din Basarabia și Bucovina, și cea din Banatul sârbesc ar trebui să facă parte din marele Tablou de valori al literaturii naționale, o istorie ideală a acesteia fiind aceea a abordării integrale, recuperatoare desigur, avându-se în vedere condițiile specifice ale evoluțiilor sincronice și diacronice, în datele geo-istorice ale existenței seculare transfrontaliere.

 

Zenovie Cârlugea

Tg.-Jiu, 29-30 decembrie 2021

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*