Jocul de șah

În ultimii doi ani, până la pensionare, Doru-Sorin nu mai avea răbdare. I se părea o veşnicie cele şaptesute trezeci de zile până la marea zi a ieşirii la pensie. I se urâse să se scoale zilnic la patru dimineaţa, să ia primul tramvai care să-l ducă la întreprinderea unde lucra. Sub această aşteptare s-a rostogolit timpul peste el. Între timp i-a murit soţia într-un accident de circulaţie, pe care a îngropat-o cu bruma de bani strânşi pentru un tratament la Băile Olăneşti. Nu de puţine ori se gândea când au trecut 39 de ani de muncă. De la decesul jumătăţii mitologice, Sorin îşi „omora timpul” jucând şah de unul singur, după ce se întorcea de la servicu, iar în timpul verii ieşea pe banca din faţa blocului să joace o partidă de şah. . „De ce să mă bucur, dacă nu mai este Maria? Fără ea totul pare pustiu. N-am cui să-i spun că azi l-am bătut la şah pe Doru“.   

În ziua pensionării colegii i-au făcut cadou un costum de haine, o umbrelă şi un geamantan.  

– Pentru călătorii nenea Sorin!  

– Să ai viaţă lungă, cu sănătate!  

I-au urat colegii, într-o mică ceremonie, organizată în clubul unităţii. Emoţionat a mulţumit cu glas stins. Singur şi abătut a ieşit pe poarta unităţii pe unde a intrat şi ieşit de mii de ori. Portarul l-a salutat ca de obicei. Strigându-l din urmă:  

– Pensie îndelungată!   

Ajuns acasă Doru-Sorin puse costumul în dulap, umbrela pe cuier şi geamantanul îl aranjă deasupra şifonierului de pe hol. Primele zile s-au scurs ca nişte reptile ce se târăsc pe un teren nisipos. Până la urmă, simţind nevoia de a sta de vorbă cu oamenii, şi-a luat cutia cu piesele de şah, şi a ieşit din apartament. A coborât cele două zeci de trepte şi a luat-o agale spre barul din colţul străzii, unde din când în când, mai ales la salariu, se ducea să bea o bere, să mai audă o vorbă. „Aşa … ca birjarii la botul calului, după ce a făcut un transport.”. Piesele zornăiau în cutie, parcă se certau. „Au îmbătrânit odată cu mine şi acestea. Le am amintire de la bunicu’. Îmi spunea că sunt făcute de puşcăriaşii de la Ocnele Mari. Doamne, doamne, cum a trecut timpul. Parcă ieri mă mângâia pe cap şi-mi repeat un citat din Romain Rolland: Sorin, să şti, că…acolo unde caracterul nu există, nu există nici om mare, nici artist mare, nici mare om de acţiune. Puţin importă succesul. Trebuie să fii mare, nu să te prefaci că eşti”.   

Cu aceste gânduri a intrat în Cafe-Bar. Mirosul de alcool amestecat cu fumul de ţigară îl îngreţoşă. Era pe punctual de a se întoarce, când se auzi strigat.  

– Sorin! Vino aici, la masa mea!  

Îşi îndreptă privirea spre locul de unde venise chemarea. Prin fumul de-l tai cu cuţitul, îl zării pe vecinul Mărin. Se îndreptă spre el.  

– Stai aici!  

Se aşeză, punând cutia pe masă. Se uită în jur. La fiecare masă era câte o faţă cunoscută, de prin blocurile vecine.  

– Ce bei?  

– O bere! Dar … fac eu cinste. Este prima mea zi de pensie.  

– Felicitări! S-o mănânci cât mai mulţi ani!  

– Mulţumesc! Tu ce ai băut?  

– Un carcalete!…Doina! Adu aici un repetir şi o bere pentru noul nostru pensionar. E prima zi!  

Ceilalţi auzind de acest eveniment, toţi pensionari din cartier, ridicară paharele şi îi urară sănătate şi pensie lungă. După ce sorbiră câte o gură din pahare, Marin îl întrebă.  

– De ce ai adus şahul?  

– Să jucăm. Să mai treacă timpul, şi mintea să nu lenevească. Vorba latinului… „minte sănătoasă în corp sănătos”!  

Şi se apucară să aşeze piesele pe tabla de şah. După un timp, pe neobservate, mai toţi consumatorii de la celelalte mese, se strânseră în jurul lor, luând scaunele cu ei. După două ore, partida s-a încheiat cu victoria pieselor albe. Cei doi „beligeranţi” îşi strânseră mâna, după care goliră paharele.  

– Marine, plec. M-am intoxicat cu atâta fum de ţigară. Mâine ne vedem iarăşi aici.  

– Da …! Continuăm să jucăm.  

După o săptămână şi ceva, şi-a luat cutia de şah sub braţ şi cu paşi agale s-a îndreptat spre barul de la colţul străzii. Uşa era deschisă şi se vedea cum un fum albastru de ţigară năvălea Dar pe Marin nu-l vedea. „Poate vine mai târziu … ”. Se aşeză la aceaşi masă, punând cutia cu piesele de şah alături.  

– Doamna Doina, vă rog aduceţi-mi o sticlă de bere!  

Femeia, trecută de prima tinereţe, dar păstrând frumuseţea femenină încă, a ieşit pe uşiţa de la bar, şi îi puse sticla pe masă.  

– Mulţumesc! L-aţi văzut pe Marin?  

Femeia se uită la el câteva clipe, mirată, şi-a rotit privirea în jur la cei şapte pensionari care îşi sorbeau liniştiţi băutura din pahare, apoi cu un glas ce exprima o durere, îi răspunse:  

– Nu aţi auzit domnule Sorin ce s-a întâmplat?  

– Nu!  

– Azi, se împlinesc opt zile de când l-au înmormântat.Dumnezeu să-l odihnească!  

– Văd că ai venit cu şahul. Facem o partidă?  L-a întrebat Vasile.

– Sigur! Sorin a deschis cutia şi a luat în palme doi pioni de culori diferite.Ce alegi? — Dreapta! Deschise palma.  

– Soarta a hotărât! Joc cu negrele… cu toate că nu-mi place culoarea asta.  

– Dacă doreşti, facem schimb!  

– Nu! Acesta e norocul!  

– M-ai învins! Mâine îmi iau revanşa.  Se consolă Vasile.

Îşi strânseră mâinile.  

– Bine. Vin la aceaşi oră. După care se ridică, îndreptându-se spre bar.  

– Doamna Doina, puteţi să ţineţi şahul aci? Să nu vin în fiecare zi cu el.  

– Sigur! L-a luat şi l-a aşezat sub tejghea.  

– Vă salut domnilor! O zi bună în continuare…  

 Acel mâine se făcură trei săptămâni. Sorin a trebuit să plece la ţară să culeagă prunele de vară. Întors în oraş într-o vineri, cum l-a văzut doamna Doina a scos şahul de sub tejghea şi îl întinse lui Sorin.  

– N-a jucat nimeni cu el. N-avea cine să joace, că pe Vasile l-a luat Domnul!  

– Îmi pare foarte rău! Dumnezeu să-l aibe în paza Lui!  

– Mai sunt aici colegi de… pensie.  

Privind în jur la cei cinci pensionari răspândiţi pe la mese cu câte un pahar în faţă. Auzind conversaţia, Gavrilă, un bătrân cu faţa brăzdată de riduri adânci, se ridică de la masă.  

– Joc eu!  

– Bravo!  

Privindu-l Sorin îşi zise: „A fost marinar, după cum se văd ridurile”.  

Urmară acelaşi ritual. Gavrilă joacă cu negrele. Până la un punct se credea că se ajunge la remiză. Gavrilă evită, printr-o mutare a nebunului, remiza.

– La revedere domnilor! Pe mâine!  

Două săptâmâni nu a mai dat pe la bar. Zilnic, cu pătura, termosul cu cafea şi cu „Martin Eden”, romanul preferat lui, într-o sacoşe, dis de dimineaţă, pentru a prinde razele ultraviolete, se îndrepta spre malul Someşului, pentru a face plajă. Citea, şi din când în când cobora spre luciul apei, stropindu-se cu ea, luând-o în căuşul palmelor. Alături făcea plaje o femeie.

– Mi-am uitat termosul acasă!  

Sorin îi umplu cu apă un pahar de unică folosinţă .  

– Mulţumesc domnule!  

-Sorin, mă numesc. Şi Doru!  

– Maria! Întinzându-i mâna.  

– Şi pe răposata mea soţie tot Maria o chema!  

– Dumnezeu s-o ierte!  

Pentru o clipă a fost impresionat de coincidenţă. I-a luat mâna în palma sa, şi o căldură i-a frisonat tot corpul.  

Sorin şi-a luat cartea şi paharul cu cafea şi s-a aşezat pe un colţ al cearcefului mlângă Maria. Între cei doi s-a aşternut tăcerea. Se priveau pe furiş, ca doi adolescenţi. Din vorbă în vorbă, a aflat că este divorţată, că bărbatul ei a plecat cu alta. „Să o invit pe la mine?” Pe de altă parteşi Maria se gândea să-l facă prieten. „Dacă refuză să vină la mine?”. Până la urmă el îndrăzni să rupă tăcerea.  

– Ce faci spre seară Maria?  

– Nimic deosebit!  

– Atunci să facem amândoi ceva … deosebit! Te invit pe la mine, la un ceai. Ce zici?  

– Cu mare plăcere.  

Sorin, înseninat, îi privi pulpele frumos rotunjite şi sânii ca două piersici coapte. „Arată bine. Ca Femeia la 40 de ani, a lui Balzac…”.  

La rândul ei, Maria îl privea pe sub sprâncene. „Nu arată a fi aşa de bătrân. Cred că mai poate … ”  

El se întinse pe cearceaf atingându-i, ca din întâmplare, cu genunchiul pulpa piciorului stâng. Un fior plăcut îi străbătu tot corpul. „De mult n-am mai simţi o astfel de plăcere!”. Ea, îşi ridică piciorul, ştrengăreşte, şi-l puse peste piciorul lui. „Ce plăcut e să-l ating”.  

– Eşti pensioner? Îl întrebă Maria.  

– Din vara aceasta.  

– Dar, tu?  

– Pensionară pe caz de boală. Mi-a aranjat sora mea care este medic.  

– Bravo! Ai destul timp acum să te ocupi şi de tine …  

Până la urmă stabiliră, spre prânz, să meargă la ea acasă. Soarele era prea puternic şi pielea începuse să-i usture. Au strâns totul. Maria, grijulie, îl ajută să pună în sacoşă tot ce avusese el.  

– Stai departe?  

– Nu! Trecem podul peste Someş şi primul bloc de patru etaje pe dreapta.  

Mergeau unul lângă altul de parcă era Maria cea de prima dată, aşa simţea Sorin. „Parcă ar fi Florin…” îşi zise în gând Maria, luându-l discret de mână.   

***   

Obosit, seara adormi devreme. Se visa într-o sală mare de bal valsând cu Maria îmbrăcată în alb. Alunecau, aci se făcea că pe un parchet lustruit, altă dată parcă valsau într-un nor alb-azuriu fără să atingă podeaua. Maria, partenera de dans, când se învârtea în piruetă, avea chipul soţiei, iar la a doua piruetă avea faţa Mariei. Un fel de Ianus, divinitate mitologică romană. O strângea cu o mână de mijloc şi cu cealaltă îi ţine palma întinsă. Levitau, levitau într-un dans al fericirii, iar orchestra revărsa peste ei o melodie astrală.   

Se trezi brusc şi cu părere de rău că visul nu este o realitate. Privi pe fereastră. Se înnorase. După ce a luat micul dejun a ieşit din casă şi cu paşi agale s-a îndreptat spre Café-Barul din colţ. Intră, sperând că vede feţele cunoscute la mese. Dar nu era nimeni. Doina, barmana, citea o revistă.  

– Bună dimineaţa Doina!  

– Bună să-ţi fie inima, domnule Sorin! N-ai mai dat pe la noi!  

– Am fost la plajă!  

– Văd că azi nu ai clienţi … nu s-au sculat, poate!  

– N-au cum să se mai scoale! S-au dus toţi!  

– Unde?  

– Acolo unde ne ducem odată, şi odată …  

– Păi cum!?  

– Dimineaţa jucau câte o paridă cu şahul dumneavoastră, a doua zi, parcă era un blestem, murea cel care pierduse în ziua precedentă. O coincidenţă care ne-a uimit pe toţi.

Sorin rămase pe gânduri. Chiar se întristă. Se îndreptă spre uşă şi ieşi.  

– Domnule Sorin, nu vă luaţi şahul? Îl strigă din urmă Doina.  

Nu răspunse. S-a întors acasă şi niciodată n-a mai dat pe la barul din colţul blocului.  

                                                                                      Al.Florin Țene / UZPR

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.