-Din când în când românii mai în vârstă, cei care învățau de la dascălii lor, în cele 4 clase primare și trei gimnaziale, și nițică limbă română și istorie a României, își mai aduc aminte de răscoala moților din Munții Apuseni, condusă de Horea, Cloșca și Crișan. Iar ca să se convingă cam câtă carte știu strănepoții lor liceeni cu bacalaureat sau studenți, din când în când își asumă riscu să le adreseze doar trei întrebări. 1.- Care erau numele adevărate ale celor trei lideri ai răscoalei; 2.-În ce an a avut loc acea răzmeriță; 3.-Cine era în acea vreme guvernatorul Transilvaniei. Iar cum respectivii tineri se mulțumesc în a da neștiutori din umeri, bătrânii-întrebători își dau singuri răspunsurile: Horea, era Vasile Ursu Nicolae, Cloșca, era Ion Oargă și Crișan, era Marcu Giurgiu; Anul răscoalei era 1784, iar Samuel von Brukenthal deținea, între anii 1777-1787), funcția imperial-habsburgică de Guvernator al Transilvaniei, respectivul sas fiind și întemeietorul Complexului Muzeal din Sibiu, care îi poartă numele.
-”Dacă fiecare om ar muncii și trăii fără gândul vreunei recompense, Pământul ar fi Rai”.
”Nici un om nu decide când anume se îndrăgostește. Numai întâmplarea alege, ea adună și
desparte”. (Istoricul-filozof-scriitor, Mircea Eliade,1907-1986).
Aula Festivă a Academiei Române, în orele amiezii zilei de 29 mai a anului 1940. Aflat în plină glorie literară, scriitorul năsăudean Liviu Rebreanu (n.27 nov. 1 894-d. 1 sept.1944) este invitat la microfon să susțină tradiționalul discurs obținerii titlului de Membru de Onoare al înaltului forum științific și cultural al țării, cu lucrarea intitulată ”Laudă țăranului român”. După epuizarea celor două ore protocolare oricărui discurs academic de acel fel, atunci când întreaga asistență entuziasmată aplauda îndelung în picioare, autorul romanelor ”Ion”, ”Răscoala” și ”Pădurea spânzuraților” face o largă plecăciune de mulțumire și așteaptă să se facă, din nou, liniște în sală. Își tamponează tacticos, cu batista parfumată, broboanele de transpirație ale frunții sale, după care rostește următorul teribil avertisment: ”Țăranul e începutul și sfârșitul poporului român. El nu pleacă nicăieri, nici de voie, nici de nevoie. El n-are unde să-și mute sărăcia. De fapt, țăranul n-are nume pentru că nu e nici clasă, nici breaslă, nici funcție, ci poporul însuși, omul român. Pentru toată lumea, țăranul e sinonim cu România. Țăranul a rămas Român și sub barbarii cei vechi și sub cotropitorii ceilalți. De aceea e pretutindeni păstrătorul efectiv al teritoriului național. Numai pentru că am fost neam pașnic de țărani am putut să ne păstrăm ființa și pământul”. NOTĂ: Numai că din păcate, tot mai mult se adeverește faptul că Liviu Rebreanu a avut și (încă) mai are multă dreptate atunci când, cu 60 de ani în urmă, spunea că ”Țăranul e începutul și sfârșitul poporului român”. Priviți, bunăoară, ulițele și câmpurile agricole tot mai pustii ale satelor, casele fără stăpâni, școlile fără elevi, bisericile fără preoți și puzderia mormintelor din cimitire!.
O Sfântă pildă pilduitoare din vremea COVID-19: Noi, oamenii, nu de puține ori avem nevoie de ajutor pentru că de unii singuri nu o scoatem la capăt. Iar pentru ajutor apelăm la semenii noștri, dar cerem ajutor și de la Dumnezeu. Și o facem prin rugăciune. Vorbim cu Dumnezeu spunându-i nevoile, necazurile, dorințele noastre cu speranța că ne aude și El ne va veni în ajutor. Defapt, o practică în toate religiile Pământului. În acest context, vă redau următoarea povestioară. Odată, un om a fost nevoit să înnopteze departe de casă. Dimineața plecase în grabă și își uitase cartea de rugăciuni. Înainte de culcare obișnuia să își citească rugile. De data aceasta, fără carte nu era în stare să își reamintească nici una dintre ele. Și a zis așa lui Dumnezeu: ”Doamne, am făcut o mare prostie. Să plec de acasă fără cartea mea de rugăciuni. Dar eu iată ce am să fac. Am să spun în gând și rar de cinci ori alfabetul și Tu care ști toate rugăciunile vei putea aranja literele în cuvintele pe care eu nu mi le aduc aminte”. Și Dumnezeu a spus Îngerilor săi: ”Dintre toate rugăciunile pe care le-am auzit astăzi, aceasta a fost cea mai frumoasă, pentru că a venit dintr-o inimă curată și sinceră”.
SIBIU, marți, 7 aprilie 2020
Ioan Vulcan-AGNITEANUL / UZPR