„Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956”

O carte capitală, apărută-n Capitală, nici după șapte ani prea populară

O carte pentru cei interesați de problematica prizonieratului și soarta zecilor de mii de prizonieri români din bătălia de la Cotul Donului, Stalingrad și Stepa Calmucă. Este vorba de volumul „Prizonieri de război români în Uniunea Sovietică. Documente 1941-1956”[1], rezultatul unei munci aproape titanice de şase ani de zile a unui grup de istorici români în colaborare cu alt grup de istorici ruşi (L.Constantiniu, I. Schipor, V. Văratic, V. Kuzelenkov, V. Korotaev), coordonator al lucrării date fiind Vitalie Văratic, un istoric performant, de origine basarabeană, satbilit la București, cu care, noi basarabenii, am putea să ne mândrim pentru cercetările sale și lucrările publicate. Pentru că i-am cunoscut personal acum trei decenii poate că ar fi cazul să amintesc, aici, oamenilor noștri de știință, mai tineri, despre rolul său alături de alt istoric basarabean, Ion Șișcanu, în pregătirea Conferinței internaționale Pactul Ribbentrop-Molotov și consecințele sale pentru Basarabia (Chișinău, 26-28 iunie 1991), rezultatele căreea au fost „privatizate” atunci de către unul din mai marii Ostapi Benderi ai Basarabiei, care peste două decenii a devenit, mai întâi, „Dublu academician cu trei doctorate neterminate”, iar mai apoi, via Ploiești, și membru de onoare al Academiei Române, într-o listă cu Genialul Eminescu, și El Membru de Onoare al Academiei Române, doar că, post mortem…

Regret mult că lucrarea dată a văzut lumina tiparului după publicarea și lansarea celei de a doua ediții a cărții noastre, „Cotul Donului -1942”, că bine-mi mai prindea la elaborarea unei lucrări mai documentate având pe masă un volum atât de mare, și la propriu și la figurat, o lucrare mult prea recuperatoare a memoriei noastre istorice atât de durute. O frunzăresc de cinci ani de zile, o folosesc oridecâte ori am nevoie de ea, dar nu mi-am propus să-i fac o recenzie acestei cărți, autorilor, editorilor și tipografilor ei, o recenzie clasică pe care, desigur, ei, cu toții, ar merita-o!

Și, totuși, această postare poate fi interpretată și ca o recenzie și-un text publicitar, dacă postarea dată ar mai putea influiența și accelera apariția unei noi ediții atât de necesare, pentru că ea mai poate fi găsită doar în biblioteci.(Pentru cei care doresc o pot găsi și „frunzări” și pe internet[2]).

Sper, eu, folositoare ar fi anexarea la această postare a câtorva documente din lucrare, sau măcar câteva fragmente din ele, care pot fi folositoare celor care se interesează de problematica Bătăliei Stalingradului și de soarta prizonierilor români din această tragică bătălie…

Documentul 48 (Fragment)

Raportul lui V.S. Abakumov, adjunctul comisarului poporului pentru afacerile interne al U.R.S.S., către L.P. Beria, comisarul poporului pentru afacerile interne al URSS, referitor la depoziţiile generalilor români Nicolae Mazarini, Mihail Lascăr şi Traian Stănescu din Armata a 3-a română.
24 decembrie 1942

Comisarului poporului pentru afacerile interne al U.R.S.S., tovarăşul L.P. Beria
Vă transmit în anexă, prin prezenta, protocoalele interogatoriilor generalilor prizonieri din Armata a 3-a Română:
Comandantul Diviziei a 5-a Infanterie, generalul Mazarini, fost adjunct al şefului Statului-major al Armatei Române;
Comandantul Diviziei a 6-a Infanterie, generalul Lascăr;
Comandantul Brigăzii a 6-a Infanterie, generalul de brigadă Stănescu.
Generalii menţionaţi au fost luaţi prizonieri de către trupele noastre, la 22 noiembrie a.c., pe frontul Sud-Vest.

Cel mai mare interes prezintă depoziţia lui Mazarini care, predat fiind Direcţiei Birourilor Speciale din cadrul N.K.V.D. al U.R.S.S., a comunicat următoarele, cu privire la efectivele armatei române şi la acţiunile militare de pe frontul rusesc:

La începutul războiului, în armata română existau 20 de divizii de infanterie, 4 de vânători de munte, 4 de cavalerie şi 1 divizie de tancuri.

După pierderile suferite, ca urmare a ofensivei trupelor Armatei Roşii, de la începutul lui noiembrie, armata română mai avea, în zona Stalingrad şi pe Don, 11 divizii de infanterie, 1 de cavalerie şi 1 de tancuri, şi 4 de vânători de munte în Caucaz.

În România au rămas doar 4 divizii de infanterie.

Potrivit celor comunicate de Mazarini, în România mai pot fi chemaţi sub arme încă 150.000 (maximum 200.000) de oameni, însă din cauza lipsei resurselor materiale este imposibilă constituirea de noi unităţi.

Mazarini, Lascăr şi Stănescu comentează pozitiv acţiunile artileriei noastre şi, în special, ale aruncătoarelor de grenade de mare calibru, al căror foc concentrat a avut un efect covârşitor asupra trupelor române, provocând pierderi majore în rândul forţei vii. Pe lângă aceasta, Mazarini a mai declarat că în armata română se face simţită lipsa mijloacelor antitanc, a echipamentului de iarnă (pantaloni groşi şi încălţăminte). Pentru a patra oară într-o săptămână, soldaţii nu au avut hrană caldă, iar furaje nu au mai fost livrate.

Dintre cei cu care are legături strânse, Mazarini i-a numit pe comandantul Diviziei a 14-a română, generalul de divizie Stavrescu, şi pe comandantul Diviziei a 15-a română, generalul de brigadă Sion, care acţionează pe frontul rusesc. Într-o conversaţie avută cu Mazarini, Stavrescu şi Sion au comunicat că „România se află într-o situaţie delicată, dar trebuie să lupte deoarece această hotărâre a fost luată de guvern. Acum este dificil de vorbit cu privire la deznodământul războiului; războiul va fi lung, Germania are încă forţe, dar se simte o superioritate din partea aliaţilor”.

De asemenea, Mazarini a mai comunicat că, la începutul anului 1942, în perioada în care lucra la Bucureşti, la Statul-Major General al armatei române, a discutat, cu diverse ocazii, cu liderul Partidului [Naţional] Ţărănesc, Mihalache,şi cu liderul Partidului [Naţional] Liberal, Dinu Brătianu (fratele fostului prim-ministru al României), care şi-au manifestat credinţa că Anglia va câştiga războiul şi că trupele române nu trebuie trimise atât de departe în Rusia. Totodată, Mazarini a declarat că, atunci, el s-a pronunţat împotriva trimiterii trupelor române atât de departe, în Rusia, România trebuind să se limiteze doar la recucerirea Basarabiei. Din acest motiv – pretinde el – ar fi fost eliberat din funcţia de adjunct al şefului Statului-Major General. Abakumov…

Documentul 181

Scrisoarea generalilor români, prizonieri de război, către I.V. Stalin, prin care este exprimată susţinerea faţă de programul Frontului Naţional-Democrat şi se cere aprobarea pentru constuirea unei filiale a Asociaţiei prizonierilor de război români pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S.
Strict secret 12 februarie 1945
Domnule Mareşal Stalin,
Noi, semnatarii de mai jos, generali prizonieri de război în U.R.S.S., vă rugăm, cu profundă stimă, să binevoiţi a ne permite să înfiinţăm, în cel mai scurt timp, o filială a „Asociaţiei prizonierilor de război români pentru strângerea legăturilor cu U.R.S.S.”, rugăminte pe care am adresat-o şi stimatului guvern al U.R.S.S., prin intermediul protocolului elaborat şi prezentat la 2 ianuarie 1945.
Situaţia politică dificilă în care se află, în prezent, ţara noastră, precum şi haosul economic spre care ne îndreptăm necesită, imperios, crearea cât mai rapidă a acestei asociaţii, căreia să i se stabilească drept obiectiv principal punerea în practică a programului elaborat de către Frontul Naţional-Democrat.
Aderând întru totul la acţiunile şi reformele prevăzute în acest program – acţiuni inspirate de înţelegerea nevoilor reale şi stringente, din acest moment, ale ţării -, ne obligăm să depunem toate eforturile pentru:
– a-i aduna în asociaţie, în calitate de membri, pe toţi prizonierii de război români aflaţi în U.R.S.S.;
– a-i face să înţeleagă că unica modalitate pentru ţară, de a ieşi din situaţia dificilă în care se află, este sprijinirea necondiţionată a Frontului Naţional-Democrat cu scopul ca acesta să ajungă, cât mai rapid, la putere şi, astfel, să pună în practică programul său binefăcător;
– a face din Asociaţie un organ de luptă al Frontului Naţional-Democrat, iar membrii Asociaţiei, la întoarcerea în ţară, să treacă la acţiune – în mod hotărât şi până la sfârşit – de partea Frontului Naţional-Democrat.
Încredinţându-vă de sinceritatea sentimentelor noastre, pe care se bazează această campanie ce dorim a o începe, precum şi de hotărârea noastră de neclintit, cu care noi intenţionăm să cooperăm cu adevăraţii fii ai patriei, care s-au unit în Frontul Naţional Democrat în vederea salvării ţării şi a întăririi legăturilor cu URSS, vă rugăm, domnule mareşal, să binevoiţi a primi mulţumirile noastre şi, în acelaşi timp, calda noastră recunoştinţă pentru aprobarea dumneavoastră, pe care o aşteptăm cu nerăbdare.

General de corp de armată Mihail Lascăr;
General de divizie Nicolae Mazarini;
General Savu Nedelea;
General Traian Stănescu;
General R[omulus] Dimitriu; General C[onstantin] Brătescu[3].

Notă: La 27 februarie 1945, L. Beria i-a trimis lui I.V. Stalin scrisoarea primită, iar o copie a acesteia lui V.M. Molotov. În nota care însoţea scrisoarea se menţiona: „În acelaşi mp, generalii prizonieri de război au făcut cereri individuale, prin care şi-au manifestat adeziunea la programul Frontului Naţional Democrat şi au cerut ca aceste cereri să fie trimise în România”[4].

Nota autorului: Am o întrebare către autori și cititori, întrebare la care i-am căutat răspunsul, în această lucrare, dar nu l-am găsit: ştie cineva cum se numeau primii români luaţi prizonieri de ruşi?

Conf. univ. dr. Vasile Soimaru

art-emis.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.